imaginea utilizatorului Cosmacpan

Taina soaptelor

poveste

Taina Șoaptelor
sau
Cele zece povețe

Motto: Cu fiece poveste eu încerc să-ți spun
Cum să alegi în viață drumul bun.

Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinți? Despre prințese? Zâne care viața-ți țese? Cosânzene? Feți-Frumoși? Impărați mai pântecoși? Cai cu aripe-nstelate? Zmei faloși sau solzoși? Despre babe urâcioase, răpciugoase și buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele încețoșate cu fantome preumblate? Poate despre....... Ei? Ce-ați zis? Cum? Inca nu v-ați decis? De n-aveți nimic de zis, vă propun... să..... da acum...... Haideți să pornim la drum!
A fost odată, ca niciodată. Cum ce a fost? Da câte n-au fost, că atatea s-au petrecut încât.... da ce să mai lungim vorba fără de folos. A fost odata ca niciodată că de n-ar fi nici că s-ar povesti, și de nu s-ar povesti nici nu s-ar mai auzi și nici măcar nu s-ar ști.
A fost odată, un om care avea trei feciori. Da nu orice fel de om, ci unul înstărit, cu vază, căci de felul lui era neguțător cu seamă și vestit în toata lumea pentru marfurile și cinstea lui. Mulți se mai minunau înca pentru reușitele lui, și nu puțini erau aceia care nu prea vedeau cu ochi buni tot ceea ce facuse, căci mulți il bănuiau de matrapazlacuri sau mai rău de cine știe ce lucrătură diavolescă. Tot ce-și dorise omul nostru era ca cei trei copii să-i urmeze și de fiecare dată îl luase pe câte unul pe lângă el ca să priceapă totul intr-ale meseriei și nu de putine ori se chinuise omul nostru ca sa-i dumireasca și sa le dea buna invățatura. Si dacă cu cei doi mai mari nu avusese de furcă căci erau băietani ascultători si ințelegători care pricepură foarte repede cele de trebuință într-ale negoțului, cu cel mai mic, care era sfârleaza și spiridușul familiei avea el de luptat și de înfruntat greutăți căci era mai nărăvaș ca un murg sălbatic și vai de cel ce încerca să puie șaua pe el sau să-i deie sfaturi și povețe.
Intr-o buna zi, omul nostru rupse averea în patru, dete câte o parte fiecăruia dintre feciori dorindu-le pricepere si curaj in a porni o noua viata si o afacere a lor iar grosul îl păstră căci nu se știe ce poate să-ți aducă ziua de mâine. Intr-un an de zile, flacaul cel mare avea o afacere infloritoare caci, tot umbland prin lume gasise cu cine si cu ce sa faca negoț, si anume cu bijuterii si mirodenii. La fel si cel de-al doilea care avea oameni raspindiți in toata lumea purtandu-i marfurile: covoare de preț, brocarturi cu fir de aur si argint si oglinzi slefuite si lustruite cu migala. Si nu mai putea omul nostru caci era mandru de cei doi fii si de reusitele lor. Cat despre cel de-al treilea, intr-un an reusise sa piarda toți banii, caci ramasese fără de un sfant in punga. Unii ziceau ca i-a pierdut la jocuri, altii banuiau ca pe la hanuri cu tot felul de asa zisi prieteni, dar nimeni nu putea spune de-adevarat ca facuse. Si nimeni nu stia nimic caci feciorul nostru lucrase intr-asuns si se ferise ori de cate ori facuse vreo fapta buna ori omenise pe cineva, sau ajutase vreun sarman sa scape de belele. Caci asta era cea mai mare bucurie a lui, sa ajute, dar nevazut, necunoscut. Si dupa cum am mai spus intr-un an de zile nu mai avea sfanț in punga si nici nume bun nu mai avea caci toata lumea il stia acu de pierde-vara, fara capatai si fara cuvant, caci il vedeau ba stand o zi intreaga plecat asupra unui musuroi de furnici ori privind alunecarea norilor pe cer ori cate alte minunații fara de rost cum ar fi numaratul boabelor din spicele de grau.
Intr-una din zile, batranul tata il chema pe Prâslea, Ionica cel mai mic si-i spuse:
- Ei fiule, multa bucurie mi-ai adus de cand ai venit pe lume, dar ist ultim an parca te-ai intrecut pe tine insuti. Chiar daca ma doare inima ranita, alta cale ca sa te indrept pe o cale nu vad asa ca nu pot spune altceva decat ca nu te mai recunosc de fiu al meu. Te rog dara sa pleci in lumea larga si nu te intorci la casa mea decat atunci cand vei invata sa castigi tot ceea ce ai pierdut: increderea oamenilor, respectul de sine si dragostea.....caci fara de aste lucruri esti un nimeni, un pierde vara sau daca vrei altfel spus.......nimeni nu...........uite, ai aici o punga cu galbeni ca sa ai de drum. Pana in seara trebuie sa-ți iei tot ceea ce vrei din casa mea si sa pleci. Daca nu, voi pune slugile sa te arunce afara din casa ca pe ultimul fur. Si acum poți sa pleci....
- Bine tatuca, dar......
- Cand oi invața tot ceea ce n-ai avut timp sa inveți la casa mea atunci te poți inturna. Si acum pleaca caci timpul trece.
Iesi voinicul nostru din odaie si mai ca-i tremura barbia iar o ceața deasa i se aseza pe ochi incetinindu-i vazul. “Bine, bine dar ce m-oi face eu acum? Ca doar nu stiu de nici unele. Ei baiete, baiete, amu sa te vad ca de facut stiu ca ai facut multe, si bune si rele, in ultimul timp, da mai mult rele de-ai putut sa-l superi pe tatuca in asa hal.”
Iesi Praslea al nostru pe portile conacului si nu mai privi in urma ca si asa avea inima grea si credea ca daca ar fi intors capul ar fi cazut rapus de durere. Astfel nu mai apuca sa-si vada tatal stand la fereastra cu inima franta si cu fața scaldata in lacrimi amare. Merse el ce merse, si iara mai merse si cu toate ca ii era inima grea ca piatra cea de moara nu putea sa treaca fără a se bucura de stravezimea aerului si de albastrimea cerului strecurat printre pernele cele pufoase ale norilor. Dar iata ca intr-un sat, vazu mulțime de lume stransa si un biet om sarman cu mainile prinse-n fiare ce era dus la spanzuratoare. Si in urma lui o muiere si cinci copilasi plangeau de ziceai ca pentru ei venea sfarsitul lumi. Se opri voinicul nostru si intreba cu curaj care este pricina de-i omul in fiare si copii ceia plangand. Atunci un vatasel care tragea lațul de la gatul omului rosti raspicat:
- Apoi aista-i vacarul imparatului si ieri a o umblat teleleu cine stie pe unde pe imas si au venit lupchii si au sfartecat cele mai frumoase vite si fiindca n-are bani sa plateasca trebuie spanzurat ca sa fie de invațare de minte pentru oricine mai face asa.
- D-apoi nu-i mai bine sa-l lasați slobod si-n ast timp sa munceasca pentru imparat ca sa-si plateasca datoria?
- D-apoi cand a mai reusi el sa stranga bani sa plateasca toate vitele cand el n-are cu ce-si hrani ciurda de copchii?
- D-apoi cat ar face toate vitele imparatului?
- Pai sa tot fie o punga cu galbeni, o mie nenumarați. Da de ce intrebi? Ori ai vrea sa platesti mataluța?
- Si daca-l spanzurați cine va avea mai grija de copii?
- Si-or purta singuri de grija, si apoi mai e si maica lor care poa’ sa munceasca ca sa-i ție.......
- Ține rogu-te punga asta cu galbeni si da-i drumul omului sa plece acasa..........
- D-apoi cine oi fi tu de dai cu banii in stanga si-n dreapta?
- Vezi de-i du toți bani imparatului si uita ca m-ai intalnit, vataselule.
- Prea bine Maria Ta.
Indata se stransera in jurul lui copii si femeia omului si nu mai stiau care cum sa-i mulțumeasca, ba inca muierea prinse a-i saruta mainile si a le stropi cu sarea lacrimilor, caci nu mai credea sa-si vada barbatul viu langa copilasi.
- Cum pot sa-ti mulțumesc Maria Ta?
- Sa ai grije de copilasi sa nu-i lasi fara de tatal lor caci amara viata poa’ sa aibe singuri si straini prin lume.....
- Da acu’ ce s-a intampla cu tine Maria Ta? Ca doar ai gatat banii de drum....
- Nu-ți bate capul cu nimicuri omule. Bucura-te ca esti in viața si du-ți copii acasa ca destul s-or speriat in ast timp.
- Sa ne traiesti Maria Ta si sa ai parte numai de bucurii in viața.
- As sa dea Bunul Dumnezeu, ca dupa cum au inceput a se rostogoli ca piatra in apa, nu poate fi departe fundul sacului.......... si nu uita.......cel ce daruieste insutit primeste.....
- Asa-i Maria Ta si fie ca aceasta vorba sa puna stapanire si pe viata ta. Da daca nu-i cu suparare....n-ai vrea sa te abați pe la noi ca sa ne bucuram impreuna de astă zi?
- Daca nu-i prea mult, bucuros as trece.
Si pleca Praslea Ionica, insoțind alaiul copiilor ce sareau si se bucurau imprejurul tatalui ca niste ieduti, tot cantarind cele spuse, caci vorbele ii venisera deodata in minte ca si cand altcineva le puse acolo..... si iata ca dupa ce iesira in vatra satului, mai la o parte, era o gospodarie cam despuiata si saracacioasa, ce se rotunjea imprejurul unui bordei sapat in pamant ca numai coperisul de paie iți dovedea cam ce este pe acolo.
“... Bucura-te ca de astazi începi o viață nouă” auzi ca o soapta ratacita sau spuse chiar el vorbele.
- Ce ai spus Maria ta? Intreba femeia ce se strecurase mai aproape, gata sa pregateasca ceva de cina....
Nu mai stia de este adevarat sau doar i se paruse....dar daca si femeia auzise, atunci....
- Nu stiu....spuneam si eu asa.....
- Ba chiar cred ca ai dreptate....ca doar de azi barbatu-miu ii ca si nou nascut....incepe o noua viata si asta numai datorita tie preabunule calator....
- Apoi asa sa fie.
In ast timp femeia trimise copchii prin vecini sa mai culeaga cate ceva de-ale gurii ca sa intocmeasca o masa cat de cat mai acatarii iar ea alerga iute prin poiata sa prinza o umbra de gaina ca sa-i povesteasca despre caldura jarului si despre binecuvantarea mamaligii care-o s-o insoteasca. Si in timp ce pregatea ea cele bucate de pus pe masa, Praslea Ionica dadu ultimi doi bani celui mai rasarit baietan sa plece in sat si sa aduca o plosca cu vin de cel dulce ca fapta buna. Si pe cand isi asculta tacerea cu tatal copiilor, gandindu-se cum se schimba viata de la o zi la alta si de la un ceas la altul, odata se auzi o harmalaie mare si iata ca in gura usii aparu capul vataselului care le facu semn sa iasa afara. Nici nu pusera bine piciorul afara pe pamant ca se si trezira in lanturi si amandoi fura inghiontiti de la spate cu ciomege si sulite.
Femeia se umplu de spaima si cazu la pamant ca retezata. Copii, speriati, se adunara in jurul ei privind cand la maica cand la taica, caci nu stiau ce-i mai bine de facut: sa o grijeasca pe maica lor cazuta sau sa se atarne de picioarele tatalui pe care il vedeau iar luat?
Cei doi plecara cu alai de curiosi dupa ei si care mai de care radea si-l batjocorea pe flacau spunand:
- Pe vacar l-a salvat de la moarte, sa vedem daca poate sa se salveze pe sine......
- Sa scoata inca doua pungi cu galbeni sa se scape pe sine si pe vacar....
- Cine l-a pus sa se opreasca? Nu putea sa-si vada de drum?
- L-a impins mila de copchii, sa-l scape acum copchii.......
- Sa-i dea ei cele doua pungi cu galbeni.......
Dar nici Praslea si nici tatal sarman nu spuneau nimic ci doar isi vedeau de drum carand fiarele grele in care erau priponiti. Pe seara, cu chiu cu vai, ajunsera la curtea imparatului, care iesi in cerdacul palatului, spumegand de furie. Langa el se gasea, slută ca taciunele, ghicitoarea si vrajitoarea cea temuta, care ii era sluga credincioasa. Se pripasise la curte si tragea nadejde sa-i fie de soata caci de ibovnica nu se mai indoia nimeni ca i-ar fi. Vezi bine ca ea dorea sa fie stapana si nu țiitoare.
Vataselul ii impiedica pe cei doi inlantuiti si-i facu sa cada in fata imparatului, cu mult inainte de a ajunge la treptele cerdacului. Cei doi cazura cu fata in țarana zdrelindu-si fruntile, caci nu putura sa-si fereasca fetele de cazatura.
- Cine esti si cum de indraznesti sa-mi intorci si sa-mi nesocotesti porunca? Intreba imparatul scrasnind maselele.
- Sa-mi fie cu iertare Maria Ta, zise Praslea, dar am gandit ca in sfanta zi de dumineca se cuvine sa ajut o sarmana femeie sa-si creasca impreuna cu barbatul sau copilasii. Daca am gresit cearta-ma, daca te-am nesocotit, pune de ma biciuie, dar iarta-i vina asupritului si lasa-l rogu-te langa soata si langa copii…..
Satenii si toti curteni adunati stateau uimiti si nu le venea a crede de indrazneala voinicului. Chiar si imparatul prinse a se lumina la fata, caci se vede treaba ca-i placura vorbele, dar cotoroanta prinse a-i boscorodi ceva la ureche si pe data se intuneca iar, dar parca, mai molcom ca inainte.
- La vorbe bag seama ca te pricepi. Sa vedem daca si la fapte esti pe masura. Ca sa-ti ramana capul la locul lui si sa scapi si capul slugii mele trebuie sa te prinzi ca-mi vei implini trei porunci, de nu, vei pierii fără alta judecata, caci mi-ai nesocotit porunca. Te prinzi?
- Sa auzim mai intai poruncile, Maria ta, caci fara a stii ce-i mai bine n-am cum alege....
- Mestesugita vorba ai voinice, si parca ma prinde mila de capul tau cel luminat si de sufletu-ti curat. Porunca mea este sa cauti si sa-mi aduci din pustiul de cenusa, lacrimile ingerilor. Sfetnica mea de taina imi spune ca numai atunci voi putea sa-mi aduc in casa aleasa cand copii satului or sa insire pe fir de aur, lacrimile ingerilor, ca sa-i fac salba descantata si straluminata. Deci ce spui, te incumeti?
- “... Bucura-te ca de astazi începi o viață nouă” susura ca pentru sine...
- Ce ai spus?
- Ma prind Maria ta. Si fiindca te stiu om de cuvant, sunt sigur ca ii vei lasa viata slugii tale sa se bucure impruna cu soata de copii....
- Fie, ii las viata....
- A doua porunca?
- Pai cred ca dupa insuratoare soata mea ar avea nevoie si de-un cal de preumblare si singurul loc unde poti gasi un cal mai de doamne-ajuta, cu coama de aur si tintat cu stea de argint nu-i decat la curtea Stapanei Duhurilor. O nimica toata colea ........nu-i asa?
Fața tiganei de vrajitoare odată se lumina si se auri toata, de ziceai ca se si vede iesind la preumblare prin curte a palatului.
- Si ultima porunca?
- Pai ca sa ma insor ar trebui sa am si o soata asa ca te rog sa-mi pețești pe Lia Ciocarlia, fata vantului, sora soarelui.
Cand rosti cea de-a treia porunca fața tigancii se facu cand galbena ca mortul cand stacojie ca racul cand vanata ca vantul turbat dar de spus nu spuse nimicuța dar se vedea pe fața ei ca bine nu-i picase. Si toata ciuda se stranse si-i pungii gura care se facu stravezie ca luna de ziceai ca dintii i-ar straluci ca la moroi.
- Da stiu ca-i o nimica toata sa duc la indeplinire poruncile. Si cat timp am pentru a le indeplini?
- Pai daca ar fi dupa mine si maine ar fi bine dar nu uita ca pana intr-un an vreau sa-mi pun pirostriile.
- O intrebare marite stapane: oare cum ajung eu la desertul de cenusa?
- Pai țigana imi spune ca trebuie sa strabati Padurea pustiita, Marea suspinelor si Mosia Urlatoarei dupa care se ajunge la desertul de cenusa. Dar toate aste cred ca le stii tu mai bine decat mine.
- Cat despre Stapana duhurilor si casa Liei-Ciocarliei si cui trebuie s-o cer nu mai intreb nica, ca nu pot fi mai grele decat prima incercare....
- Asa gandeam si eu. Deci cand ai de gand sa pornesti?
- Da-mi doar trei zile sa-mi pregatesc cele de drum si cu voia Domnului intr-un an le-ai avea pe toate si poti trimite carti pe la vecini ca sa-i inviti la nunta.
- Imi place hotararea si curajul tau si ma prind ca la sfarsit sa te iau de sluga credincioasa si sfetnic de taina, caci vad in tine stralucirea si taria diamantului. Vezi de-ti pregateste toate cele de trebuinta iar daca ai nevoie de ceva nu te sfii sa ceri. “Cere si ti se va da” asa suna sfatul Celui Prea Puternic. Si uite, asta-i punga ta. Ia-o caci n-am trebuinta de ea.
- Sa ne traiesti multi ani Maria Ta si fie ca bucuriile sa te gaseasca si sa-ti indulceasca viata, mai zise Praslea Ionica dupa care ceru sa le fie desfacute fiarele.
Impreuna cu vacarul cel oropsit pornira iar spre casa si biata femeie nu mai stiu ce sa creada cand ii vazu iar in usa bordeiului. Dar nu mai statu pe ganduri ci asternu masa cu toate cele pregatite si fara a mai spune o vorba ii invita sa se aseze si sa guste cate ceva. Atunci, omul ei, printre imbucaturi, ii povesti despre urgia care se abatuse peste capul voinicului si despre indaratnicia vrajitoarei care ii dorea pierirea. Mancara ei pe saturate dupa care se pregatira de hodina caci fusese o zi mult prea grea pentru fiecare. A doua zi, dis de dimineata, voinicul se trezi si porni spre satul vecin unde tocmi mesteri si materiale de trebuinta apoi se inturnara impreuna, aratandu-le si povestindu-le cum se ridice si sa tocmeasca o casa chiar langa bordeiul vacarului. Apoi gasi si tocmi un mester care sa-i invete pe copii si pe muiere a impleti cosuri de nuiele. In ast timp el se porni impreuna cu vacarul sa sape o fantana ca prea se chinuiau carand apa tocmai de la fantanile din sat. Si pe cand sapa el, numai ce vede o borticica in care parca misca ceva. Mai dete un hârleț si iata ca aparu un puiandru de sarpe cat palma de lung, de cel galben ca aurul curat si baltat cu inele negre, ce se tot ferea si cata sa se ascunda. Dete voinicul cu harletul o data, dete si a doua oara crezand ca-l va rupe-n doua dar fara folos. Pe cand se pregatea sa-l calce si sa-l sfarame auzi un sasait slab si cateva vorbe peltice:
- Oh voinice, voinice, stiu ca nu-ți sta in fire sa iei viata neprihanitilor deci rogu-te de-mi cruta viața si pune-ma in san la caldura ca mult bine ți-oi face si eu cand nici nu te astepți....
- Sa nu te ucid, hai, mai treaca mearga, dar ca sa mi te aciuesc in san asta chiar ca mi se pare cam mult....
- Fa-o voinice si n-o sa-ți para rau. Vei vedea ca se adeveresc vorbele sfinte care spun: “multi chemați, puțini alesi”.
- Adica tu m-ai ales?
- Poate ca amandoi am fost alesi sa ducem la bun sfarsit aceasta trebusoara.
Cam cu scarba si cam in sila voinicul nostru lua serpisorul si-l strecura in san infiorandu-se la atingerea rece si intrebandu-se totodata ce-l apucase de se lasase induplecat de vorbele mestesugite ale serpicului. Dar mai apoi se apuca de sapat si uita curand de puiut. Cand si cand, mai simtea cate o lunecare rece pe la spate sau pe la subtiori dar curand nu mai baga de seama nici acest lucru. Si iata ca la o izbitura a harlețului un fir de apa incepu a se prelinge si pamantul prinse a se umezi. Facu semn vacarului care se odihnea pe buza fantanii ca era aproape gata. Mai rasturna trei randuri de harleț cu apa ce se prelingea din perete si fundul fantanii se umplu de apa, udandu-i ciubotele. Sui repede scara si pana-n seara apa prinse a se ridica in fantana. De-acu era randul lor sa zideasca si sa sleiasca fantana.
Cele trei zile trecura ca si cand n-ar fi fost. Dar ceva, ceva, tot se schimbase: casa incepuse sa prinda contur caci deja se vedeau grinzile ce desparteau cele trei odai si ferestruicile care priveau la cerul senin. Fantana avea deja apa de cea mai dulce si mai buna, iar mesterii prinsera sa-i ridice coperis in doua ape ca si la poarta cea mare care despartea curtea de vatra satului. Nu era ceas sa nu se adune cativa curiosi din sat, dar nimeni nu-i baga in seama. Intre timp, in dosul bordeiului se umplu locul cu nuiele de cele fragede si crude care se arcuiau dar in acelasi timp tari si suple ca si otelul cel neanfrant. Vacarul si muierea nu mai stiau nici ei despre ce mare minune sau noroc putea fi vorba dar nu mai conteneau a mulțumi cerului pentru ajutorul si indestularea trimise. Caci stiau ca numai prin voia Domnului ajunsese voinicul cel milostiv la casa si la soarta lor. Acesta cumparase un manzoc de-un an, falos si ager de ziceai ca fusese hranit numai cu jeratec. Isi lua ziua buna de la gospodar si muierea lui si pleca sa indeplineasca prima din cele trei porunci ale imparatului.
“Ei Prasleo acu sa te vad de ce esti in stare. Acu se adevereste vorba ceea din batrani, cica parca ai sta pe o punte ingusta: in spatele tau este abisul fara fund al trecutului cu toate bunele si relele deopotriva, iar in fața este ceea ce te asteapta, viitorul despre care nu stii mare lucru”.
- Asa-i precum spui, susura serpicul ce se strecurase pe sub gulerul camesii pana spre urechea voinicului.
- Na ca acum stii sa-mi citesti si gandurile.....
- Ei, nu chiar pe toate......doar cate unele......
- Cate, necate, vad ca te strecori si in mintea mea nu numai pe sub hainele mele.....
- Ca un frate si un tovaras de drum ce-ți sunt.......si nu uita Prasleo, de pornit tu ai pornit in asta calatorie dar oare stii totul despre tine? Te cunosti? Caci numai atunci cand te stii bine poti fi sigur de izbanda si de reusita in cele propuse.
- Si cam ce ar trebui sa stiu?
- In primul rand afla ca unui voinic adevarat nu-i lipsesc: un trup sanatos, voinic si sprinten....
- Se face....
- Curajul si imaginația...
- Le am...
- Vorbirea sincera si dulce.....
- Invaț mereu cate ceva....
- Sa fie placut la vedere si la gandire....
- Mai curat la minte si fara viclesug nu cred ca gasesti....
- Trebuie sa aiba incredere in sine si sa-si gaseasca prieteni de nadejde....
- Asa-i ca altfel n-as fi pornit la drum.......si cu prieteni in san....
- Si trebuie sa nu-i fie frica de munca.....
- Stiu ca numai prin munca si rabdare poti izbandi....
- Si cum se spune: “Celui care are i se va da si va avea de prisos iar de la cel ce n-are, se va lua chiar si ce are”.
- Asa sa fie si asa sa ne ajute Dumnezeu. Ei si acum sa vedem cum va fi ca sa ajungem mai repede la Padurea cea pustiita.
- Oh, voinice, voinice, niciodata nu cata a grabi viata. Bucura-te de fiecare clipa, caci fiecare este diferita si niciodata nu vei putea s-o mai gasesti sau s-o intorci.
- Adevarat graiesti, dar oare de ce s-o fi numind Padurea pustiita?
- Demult, demult, la inceputuri, pe cand Domnul se odihnea dupa zidirea lumi, iata ca vine Tartorul si cand vede mandra zidire simte ca se strange pielea pe el. Plin de ciuda incerca sa strice lucrarea, dar fiind mana Domnului, nu putu face mare lucru. Mai mare ciuda se stranse in el si ajungand la cea padure mandra, plina cu tot tot felul de pasaret si jivine care mai de care mai frumoase si mai impestrițate incerca sa strice si aicea ceva dar nu reusi. Vazand ca nu poate face nimica arunca asupra paduri vraja ca orice suflet sa paraseasca trupul ce-l adaposteste si sa se prefaca in pulbere de cenusa spulberata-n cele patru vanturi si care sa incarce locul minunatei gradini a ingerilor. Si padurea este padure dar numai de umbre si trupuri fara nimic intr-insele. Si mai spune povestea ca oricine intra si adoarme la umbra cea rea a copacilor isi pierde sufletul, ratacind apoi o vesnicie prin padurea cea pustiita. Cel ce intra trebuie sa aiba taria sa o si strabata toata, altfel este sortit pierii sau cum am spune este un mort ce umbla.
- Apoi daca-i asa, cred ca trebuie sa ne invrednicim a o trece pe toata odata.
- Iti mai spun un lucru, cand om ajunge la marginea padurii vezi de cată o buruiana ca brusturele dar pestrita la frunza cu rosu si galben. Smulge cat mai multe, curata-le radacinile de pamant si pune-le in trista ca or sa-ți fie de folos.
Treceau orele ca norii pe cer si zilele de asemenea se scurgeau ca paraiele de primavara, iar ei petreceau prin sate si asezari de tot felul cand iata ca intr-o buna zi, in departare miji ca o parere, o umbra, mai apoi o ceața, apoi se prefigura o ciudațenie de padure cenusie, ce se pleca in toate parțile fara a se simți adiere sau pala de vant.
“.....Traieste fiecare zi ca și cum ar fi ultima.” Vorbise careva sau doar i se paruse? Mare minune sa tot auzi vorbe nerostite de nimerica. Caci nimeni nu era prin preajma in afara lui, a sarpelui si a calului ori sarpele nu sasaise nimic. Dupa ce priponi calul sa pasca iarba de cea buna, voinicul incepu a se preumbla pe la marginea padurii, cautand iarba de care ii spusese serpicul. Si fiindca tot adusem aminte de el trebue sa va spun ca in tot ast timp, el crescuse si se lungise ca la trei coți, poate si mai bine si cand avea chef de joaca se infasura pe trupul voinicul si-l strangea usurel incercandu-si puterile.
Cam asudase voinicul Praslea tot chinuindu-se cu buruienile celea care nu se prea dadeau smulse dar pana-n seara stransese o gramajoara de radacini si reusi sa-si umple traista cu ele. Apoi se culca, stiind ca a doua zi avea sa intre in padurea pustiita si ca va trebui s-o si treaca fara sa adoarma intr-ansa. Dormi flacaul nostru somn fara vise si fara griji iar cand se trezi soarele era sus pe cer ca de doua suliți. Manca ceva, inseua calul si dupa trei cruci de Doamne-ajuta, intra in desisul padurii. Asa ceva nici ca vazuse el pana atunci, caci totul era altfel, diferit: copacii, iarba, tufarisul si lastarisul erau aievea dar parca erau numai umbre fara a fi pline de viata. Uitandu-te mai bine ai fi crezut ca poti strapunge trunchiurile dar chiar daca erau lipsite de vlaga si viata erau tari ca si copacii adevarati. Un alt lucru care te infiora era tacerea. Chiar daca frunzele si cracile se leganau batute de doruri arse si se auzea ca un suierat totusi nu era fir pe ciripit sau tril de pasaret sau fosnet de animal tupilat si furisat, sau macar un latrat ori un chițait. Mergeau ei tacuți ca le si țiuiau urechile de atata liniste si amorteala. Ba chiar si ochii prinsera a se ingreuna si incețosa de intunecimea si cenusiul padurii fara de viața.
- Bag seama ca te cam cata Mos Ene pe la gene voinice, asa-i?
- Asa sa fie ca parca si blestemata asta de padure trage a moarte. Ce pot sa fac oare?
- Sa mananci din radacinile ce le-ai pus in traista si sa-i dai si calului din ele si daca te-o lasa sufletul sa-mi storci si mie cațiva stropi dintr-una daca vrei cu adevarat sa te insoțesc in calatorie.
- Matraguna daca era si poate ca era mai buna la gust decat radacina asta, zise voinicul scuipand un dumicat dintr-o radacina.
- Buna, nebuna, trebuie sa mananci daca vrei sa-ți ții mintea treaza si limpede. Si mai repede ca uite vad ca deja murgul tau da semne de osteneala.
Praslea cobora din sa, isi opri cateva radacini pentru el si serpic iar traista i-o puse calului in fața indemnandu-l sa manance. Mesteca si el cam in sila doua radacini dupa care stoarse cațiva picurei in palma dandu-i serpicului sa-i soarba. Si uite asa, mai fluierand, mai poticnindu-se, mai cautand pricina de vorba reusira cu ajutorul lui Dumnezeu sa treaca padurea cea chinuita de blestemele Tartorului. Cand se vazura iar la iarba verde si la tril de pasere sagetand cerul, le veni mintea la loc si-si cautara loc de hodina si mas. Voinicul adormi si nici nu mai stiu de el toata noaptea si ziua cealalta. Cand se trezi simți ca ceva nu este in regula dar nu baga de seama ce. Imbuca ceva si cand voi sa-i dea si serpicului ia-l de unde nu-i. Se uita ca nu cumva sa-l fi strivit, se uita jur-imprejur dar nimic nu lasa sa se vada incotro apucase. Cand intr-un tarziu, ostenit de cautare si inciudat incaleca sa plece numai ce auzi un sasait venind dintr-o crapatura adanca.
- Da or oi fi vrut sa pleci fara mine? Intreba sarpele care acum isi arata noua haina, mult mai stralucitoare si mai frumos colorata caci pesemne prin cele hauri isi lasase vechea piele, prafuita si zdrelita.
- Ba bine ca nu, ca poate eu am plecat fara sa spun o vorba de era sa cred ca te-am strivit sau cine stie ce s-a intamplat.
- Apoi dormeai atat de adanc si dulce ca mi-a fost mila sa te trezesc pentru asta nimica toata. Si cum sa-ți spun, daca tu crezi ca mie imi ajunge doar ce-mi dai tu de inghitit te inseli amarnic. Ori de cate ori tu dormi, eu imi caut de drum si de fiecare data ma intorc la timp, doar astazi am pierdut ceva timp caci am cautat sa aflu unde este Marea suspinelor si mosia Urlatoarei.
- Si ai vesti?
- Toate la timpul lor voinice.
- Da i-a spune-mi pare-mi-se mie sau vremea este schimbata, mai intarziata decat acu cinci zile cand am intrat in padure?
- Ai zis bine ca pentru noi prin padure au trecut doar cinci zile dar pentru lumea de afara a trecut aproape o luna.
- “.....Traieste fiecare zi ca și cum ar fi ultima.”
- Ce ai spus?
- Nici nu mai stiu daca eu am spus sau doar mi s-a parut.....bine ca am scapat numai cu atat.....cu zile lipsa......
- Asa-i si daca vrei uita locurile astea sau nu, nu-i bai, dar daca vrei sa faci ceva pentru biata padure si sufletele raslețite din ea trebuie sa iei un pumn de cenusa din desertul de cenusa si sa-l sufli peste padure iar apoi trebuie sa torni la radacina unui pom un burduf din apa marii suspinelor caci doar suspinele pot intari intoarcerea vieții in trunchi.
Voinicul intinse sulita iar sarpele urca si se strecura la locul lui in san. Se incolaci si se incorda putin incat flacaul simti ca se goleste de aer ca o besica sparta. Il atinse usurel si sarpele, caci nu mai putea fi numit serpic deoarece mai crescuse, isi slabi stransoarea.
- Asta fu gluma sau de-adevaratelea? Intreba șuguind voinicul.
- Draga voinice, niciodata nu o sa uit binele care mi l-ai facut asa ca n-ai de ce te teme. Dar cand si cand mai vreau si eu sa-mi cerc puterile.
- Ai grija sa nu uiti si sa te-ncerci de-adevaratelea ca s-a zis cu tine, prietene.
- Trag nadejde sa ma cuibaresc la tine in palat voinice si sa traiesc fara frica pana la adanci batraneti....
- Apoi asa sa fie cat despre palat, mai va, ca mai avem drum lung pana sa-l facem.....
- Nu spune vorba mare, mai zise sarpele dupa care se adanci intr-un somn sasait.
Merse voinicul nostru bucurandu-se de soare, de cer limpede si senin sau de ploile care veneau si mai spalau din dogoarea soarelui. Si treceau zilele ca vantul prin iarba si granele se rotunjeau la bob si se aureau, adancind clocotul de sange al macilor iar ciocarliile sagetau cerul umpland locul cu triluri maiastre. Oamenii isi vedeau de treburi si nici nu bagau de seama flacaul care le petrecea ulitele. Dar iata ca intr-o zi de pe coama unul deal, unde se oprise ca sa dea ragaz murgului sa se rasufle, voinicul nostru zari sub marama zarii o dunga alba, dar mai stravezie, ca o ceata fina, ca o rasuflare, ca o unduire.
- Asa-i voinice, uita-te ca intr-acolo ne indreptam. Dar nu uita ca graba strica treaba asa ca la prima holda de grane trebuie sa te opresti si sa smulgi cat mai multa radacina de cicoare din cea albastra ca scanteierea cerului si sa le zdrobesti apoi ca sa strangi intr-un ciob cat mai mult mestecus din cel alb. Din el trebuie sa faci ca doua doape pe care o sa le pui in urechi cand om fi ca la doua poște de malul marii.
- De ce?
- Ca sa intelegi mai bine trebuie sa-ti spun povestea acesteia. Cica demult, tare demult, pe cand omul era fericit si traia in liniste si pace cu toti si cu toate si era impacat cu Cel de sus, iar il manca pielea pe Tartorul cel cornorat ca sa strice randuielile. Si facu ce facu si umplu marea ceea de iele nebune ce fusera zane, zane fermecate si straluminate, dar pe loc vrajite si rastalmacite si le dadu porunca sa ademeneasca prin cantari maiastre tot ce misca, de-a valma, oameni si dobitoace. Apoi sa le fure amintirile si umbrele, sa le ia norocul, sa schimbe sorocul si sa-l prefire in boabe de nisip pe fundul marii. Si toti cei vrajiti sa fie blestemati sa-si caute amintirile si umbrele ca sa poata umbla iar pe pamant ca oameni si dobitoace. Si bietii de ei se viermuiesc in apele marii scufundandu-se sa-si gaseasca bobul de nisip pe care inghitindu-l sa scape de blestem si sa iasa la mal ca sa plece in lume.
- Si a scapat careva pana acum?
- Doar cativa cu adevarat norocosi, au scapat si au plecat prin lume spunand povestea aceasta si prapadindu-se caci toata asta viermuiala ii sleieste de puteri si-i lasa fara de vlaga. Deci chiar daca scapa tot se prapadesc pana la urma vlaguiti ori poate chinuiti de doruri uitate si pierdute.
- Si eu?
- Tu, vei scapa ca doar de aceea suntem impreuna. Totusi am sa te rog ceva...
- Spune prietene...
- Indiferent de ce se va intampla sa nu uiti ca trebuie sa iesi la mal. Altfel esti mort.
Dupa nici o zi intrara intr-o holda aurie si Praslea incepu sa smulga cicoare pana ce stranse un snop maricel. Apoi se aseza si incepu sa stoarca laptele cela vascos pana umplu cateva flori de crin cu laptele cel alb care se prefacu pana in seara ca un mestecus alb, moale, dar se stransese totusi. Lasa calul slobod si il indemna sa se intoarca intr-un sat de oameni ca sa nu cada sub blestemul marii spaimoase si a ielelor, dupa care se culca ca sa prinda puteri pentru zilele ce aveau sa vina. Zorii spalara cerul de cerneala noptii iar stelele se ascunsera sub mantia stralucitoare a soarelui. Se trezi voinicul Petru, se inchina dupa care manca pe saturate caci nu stia ce avea sa vina. Apoi la indemnul sarpelui isi puse doapele cele de mestecus in urechi si toate sunetele diminetii disparura ca prin farmec.
“Insista până când vei reușii – caci vei reusi” susura lin ca o parere. Lua traista de-a spinare si pleca spre malul marii care se zarea in spuma trandafirie a zorilor. Ceas dupa ceas treceau si distanta se micsora ca si cand nu ar fi fost, iar pe la pranzul cel mic se gasi pe malul apei. Se uita dar nu baga de seama ca ar avea ceva deosebit asa ca isi scoase hainele si opincile pe care le puse in traista. Sarpele cobora si se incolaci pe piciorul drept. Voinicul se pregati sa intre in apa si cand se uita vazu un strop de sange in varful degetului mare de la picior dar nu lua seama acest lucru.
“Insista până când vei reușii – caci vei reusi” paru a-i spune valurile ce se spargeau domol pe nisipul auriu. Chiar daca nu mai vazuse pana atunci marea, nu se lasa furat de priveliste ci cu gandul la reusita se afunda in apa racoroasa si cristalina. Si prinse a innota voiniceste, cand pe spate cand pe burta, capatand astfel si momente de hodina. La un moment dat, privind la creasta unui val baga de seama ca de fapt era vorba de parul unei preafrumoase fete iar valul era de fapt trupul ei. Privind mai atent descoperi si fața care parea a unui om mort fara pic de licar in ochi si fara nici o umbra sau cuta. Abia atunci baga de seama ca jur imprejur era tot o viermuiala de trupuri si ca valurile nu erau de fapt decat trupuri care-si pierdusera culoarea si consistenta si se asemanau cu apa. Poate ca de aceea nu bagase de seama inca de la inceput acest lucru. Isi aduse aminte de vorbele sarpelui si-i multumi Domnului ca el era la adapost de orice ademenire si urgisire caci avea dopsoarele in urechi. Dar iata ca se scurse prima zi de cand se afla in apa. Se intoarse pe spate plutind iar sarpele se strecura incolacindu-se peste piept, tinandu-si capul la suprafata ca sa poata respira iar coada strecurandu-si-o pe sub gatul voinicului sprijinindu-i capul iar acesta adormi ca in cel mai moale culcus cu putinta. Soarele se arata mangaindu-i trupul si voinicul nostru isi relua treaba, innotand voiniceste. Zilele treceau si flacaul nostru era fericit ca scapase de incercarea zanelor, zanelor nebunelor dar iata ca la un moment dat locul se umplu de trupurile terminate in coada de peste a zanelor apelor care-i faceau semne si-si miscau buzele ca la o cantare. Voinicul inchise ochi si innota mai departe, fara a baga de seama ca dopsoarele se slabisera si se muiasera de la apa marii, cand la un moment dat o muzica suava si lina se prefira, strecurandu-i-se in urechi. Un soi de ameteala il cuprinse si bataile sale de maini slabira. Sarpele baga de seama si incepu sa-l stranga si sa-l plesneasca cu coada peste fata, dar voinicul nici nu se sinchisi. Atunci sarpele isi strecura coada in urechile baiatului si-i indesa dopsoarele dar cu cat se straduia mai mult cu atat se faramau si piereau duse de apa. Zanele se stransera in jurul lor si prinsera sa-l atinga pe baiat pana cand una mai curajoasa il apuca de chica cea neagra si-l scutura pana cand un abur straveziu se ridica parasind capul voinicului. Geaba se zbatuse sarpele si muscase mana zanei ca aceasta nu-i dadu drumul voinicului pana cand nu-i fura amintirile si umbra, nu-i lua norocul, si-i schimba sorocul, ca sa le prefire, intr-un bob subtire, tot bob de nisip pe fund ratacit. Odata un fulger spinteca mintea baiatului si nimic nu mai fu ca inainte. Se opri si se uit buimac in jur, neantelegand ce se petrece cu el. Apoi ca si cand cineva l-ar fi tras in apa lua aer si se cobora tot spre afund, nestiind nici el ce cauta. Sarpele il trase cu greu spre suprafata, la aer si lumina iar baiatul nici vorba sa se dea dus. Tot catre afund cauta, vezi Doamne ca blestemul incepuse sa-l chinuie. Vazand ca nu are scapare sarpele ii dadu drumul dupa care se prefira strecurandu-se nabagat in seama de nimeni si drept catre nisipul cel tulbure de pe fund se duse. Prinse a rascoli cu limba pana cand simti un ca un fir de nisip apoi altul si altul se prinsera, scuturandu-l. Inchise gura si glont catre suprafata porni. In drum vazu umbra baiatului prin apa. Il astepta pana ajunse langa el apoi pe nesimtite il incolaci prinzandu-l in chinga inelelor sale. Cu el legat fedeles iesi la suprafata si apoi incepu sa innoate spre mal. Geaba se zbatea voinicul nostru care uitase pesemne de puterea sarpelui caci nu avea nici o sansa sa scape. Asa se luptara trei zile si trei nopti pana cand sarpele izbuti de ajunse pe malul cu nisip de argint. Ostenit isi trase sufletul si ramase incremenit ca si mort, dar de dat drumul baiatului tot nu-i dadu. Abia cand isi mai reveni in puteri se strecura pana langa gura voinicului si isi strecura limba in varful careia straluceau cateva boabe de nisip strafulgerate de scanteieri. Astepta pana cand acestea se lipira de cerul guri si apoi vazu sau mai bine zis simti un zbucium launtric si o zbatere lina in tot trupul voinicului nostru. Acesta deschise ochii spaimosi si spalaciti, ca ai unuia abia trezit dupa un somn lung si greu.
- Da ce se intampla cu noi? Unde suntem? Cat am dormit?
- Ai dormit si ai mai fi dormit somnul mortii daca nu eram eu pe aici, zise sarpele incepand a se descolaci de pe trupul vlaguit si slabit al baiatului.
Dar pana sa-si termine sarpele vorbele, voinicul nostru si cazu intr-un somn adanc si greu ca plumbul iar cand se trezi era proaspat si limpede la minte. Langa el, facut colac sarpele, mai lung si mai gros ca inainte, il veghea asteptand sa se miste.
- Dragul meu prieten, povesteste-mi te rog de-a fir a par ce s-a intamplat cu mine ca prea multe nu-mi aduc aminte decat ca la un moment dat eram inconjurat de niste zane frumoase ce cantau ametitor de frumos....
- “Insista până când vei reușii – caci vei reusi”
- Asa este precum spui. Daca iti mai duci aminte inainte de a intra in apa te-ai uitat si ai vazut un strop de sange in varful degetului de la picior.
- Da, asa, imi aduc aminte....
- Stiu, si-mi cer iertare, dar a trebuit sa fac asta. Eu te-am intepat si am luat un strop de sange pe varful limbii. Cand am trecut de mijlocul marii au inceput sa se moaie dopsoarele din urechi si cantul zanelor te-a ametit. Totul a durat pana cand te-au ametit bine si una mai curajoasa a venit si ti-a furat umbra, amintirile, sorocul si norocul si le-a prefacut in boabe de nisip pe care le-a lasat sa se prefire spre fundul marii. Norocul tau am fost eu, caci avand stropul de singe pe varful limbii am putut sa adun fiecare bob si cand le-am avut pe toate am simtit ca un cutremur din varful limbii pana la coada. M-am straduit sa le tin cat mai departe de cerul gurii sa nu se lipeasca sau sa le inghit ca ne-ar fi fost rau amandurora. A trebuit sa ma lupt cu tine ca sa te scot la mal ca te luase apa si incepusesi sa-ti cauti intregirea pe fundul marii. Cand am ajuns pe mal ti-am lipit boabele de nisip pe cerul gurii si nu te-am lasat pana cand n-am fost sigur ca ti-ai revenit, abia atunci cand te-am vazut cazut in somnul cel binefacator al revenirii am cazut si eu in somnul cel greu. Bine ca am scapat si din incercarea asta.
- Spune-mi prietene cum sa-ti multumesc pentru ajutor, caci fara tine, sigur as fi fost mort de mult, sau poate mai rau as fi sagetat apele ca moroii cautandu-mi sfarsitul.
- Tot ce se poate.....
- Amu ca am scapat, spune-mi ce trebuie sa fac ca sa izbandesc si sa scap de pe mosia Urlatoarei, si de fapt cine sau ce este aceasta?
- Toate vrei sa le stii, nimic nu-ti scapa....
- Eu atata stiu, ca cine intreaba nu este prost decat decat vreme de-o clipa, iar cel ce nu intreaba poate ramane asa toate viata....
- Ai dreptate, voinice.....numai ca......uneori si graba strica treaba..... asteapta sa te aduni si mai vedem......
- Fie precum spui.....
- Bucura-te de fiecare clipa si de fiecare zi, lasa-le pe cele vechi in spate iar pe cele noi nu le baga inca de seama....invata sa traiesti ziua astazi ca sa nu-ti aduci aminte la batranete ce n-ai facut la tinerete....
- Of, of, of..... astazi esti plin de povete....ce sa ma fac eu cu tine?
- O sa-ti spun la timpul cuvenit.......sau cu alte cuvinte “toate la timpul lor”.
- Si cum pot fi scapati de chinuri cei ce-si cauta umbrele si noroacele in undele marii?
- Greu de facut dar…….om vedea. Ca sa izbandesti trebuie sa-ti aduni tot curajul si indemanarea. Langa casa Urlatoarei vei vedea un helesteu plin cu broscani de cei bubosi, pamantii la culoare. Fereste-te de ei caci te paste moartea daca-i atingi. Cauta sa aduni insa cat mai multi pui, mormoloci adica pe care sa-i pui intr-un clondir cu licoare aromitoare care sa-i amorteasca. Nu te teme, ca nu mor. Apoi trebuie sa iei un ciubar de cenusa din desertul de cenusa. Cand ne-om intoarce dai drumul mormolocilor in mare. Ai sa vezi ca dupa un timp or sa-si revina si or sa plece care unde. Dar daca te vei uita cu bagare de seama vei vedea ca in urma lor apele se aduna si se despart lasand trupurile celor fara de scapare despuiate de coaja lor de apa. Atunci este momentul sa rasfiri cenusa si s-o lasi purtata de vant. Vei vedea ceea ce nimeni n-a mai vazut de la inceputuri.
- Om trai si-om face-o si pe asta. Ca e pacat sa lasi suflete fara vina sa se zbata in chin si jale, macar ca-si gasesc linistea si pacea cea de pe urma. Si fiindca tot veni vorba, stau si ma gandesc ce oare s-a mai intamplat cu omul nostru, vacarul lui Voda?
- Cu siguranta ca dupa ajutorul primit a invatat ceva si acum ii ajuta la randul lui si pe altii care sunt in nevoie.
- Asa gandeam si eu. Caci sunt sigur ca fiecare trebuie sa-si implineasca menirea si soarta. Numai ca, daca el si familia lui au invatat un mestesug si au vazut ce inseamn sa ajuti, nu acelasi lucru il pot spune si despre mine. Caci de invatat n-am invatat nici un mestesug iar mai multe decat stiam la casa lui taica nu cred sa fi aflat.
- Nu-ti mai bate capul ci uita-te la soarele care tocmai mangaie undele ce se preling pe nisip. Si nu uita ca trebe sa mai si plecam, ca mai avem drum lung de facut si acuș-acuș se termina anul si n-am facut mai nimica din cele promise.
Isi ostoi baietanul ostenelile si dupa nici doua zile se pregatira de drum, lasand in urma talazurile marii plina de suspine si jale. Mersera ei, zi de vara pana-n seara, si apoi in ziua iara necătând nici la dealuri cu fanete, nici la varfurile semete, nici la oameni nici la sate, nici la paseri sagetate, nici la cerul fara pata, nici la noaptea instelata, ci tot cu gandul la trebusoarele pe care le mai avea de facut si totdeauna cătând in strafundurile sale pentru a vedea unde a gresit si cum poate indrepta acele greseli, caci dorul de casa prinse a-i parjoli sufletul si mintile. Dar iata ca la un moment dat, fara sa bage de seama ajunse intr-un loc ciudat si curios: totul in jur era chircit si chinuit, trunchiurile copacilor parca erau rasucite ca niste fire, iarba nu era nici palita dar nici verde, plina de seva, si pana si stancile preau a fi trupuri de oameni sau animale chinuite si impietrite intr-o clipita sub povara celei mai cumplite spaime si grozavii.
Intr-o seara pe cand isi pregatise culcus de hodina si aprinsese focul sa se mai dezmorteasca si sa-si domoleasca foamea, simti sarpele tremurand si incremenind a asteptare.
“Intâmpina fiecare zi cu iubire în inimă” paru sa-i sopteasca vantul la ureche.
- Chiar asa sa fie voinice? Se auzi de alaturi un glas pitigaiat dar in acelasi timp dogit si scartait ca fara de voie te cuprindeau fiori auzindu-l.
- Ce spusei matusa? Intreba baietanul nostru privind uimit la aratarea ce se lasase langa el la foc...
- Ia ma intrebam si eu daca cele spuse sunt adevarate.
- Tot ce se spune trebuie sa fie adevarat. Caci daca nici atunci cand esti singur nu tii calea dreapta a adevarului, inseamna ca nici macar nu mai......
- Si tu tii calea asta?
- Apoi matusa ma straduiesc si eu cat de mult pot. Da iarta-ma ca te intreb, de unde aparusi matusa acu pe inserate, ca nu vaz nici o lumina pri-mprejur. Ori te-ai ratacit de sat?
- Ei, si eu cu ale mele. Da nu ai cumva ceva de mancare care sa-ti prisoseasca?
- Apoi chiar te rog sa ma ierti ca m-am luat cu vorba si am uitat sa te poftesc. Uita aici sunt bucatele, aici plosca cu vinisor de cel dulce, ia de te infrupta....... dupa cat ti-i voia si nevoia, mai zise voinicul nostru privind la aratarea care cu greu putea fi numita matusa......
“Intâmpina fiecare zi cu iubire în inimă” paru a-i spune focul ce trosnea vesel in noapte. Privi iar la batrana si parca nu mai era la fel de spaimoasa ca ‘nainte. Capul mare cat o banita se sprijinea anevoie pe gatul subtire ca un fir de trestie. Nasul coroiat se incapatana sa cate sfada la gura ce se deschidea dintr-o parte in alta ca o crapatura in namolul uscat al baltilor. Ochii rataciti sub spancenele stufoase sfredeleau orice intalneau in cale incat baiatului, numai privindu-i i se facea pielea gaina. Iar barbia ascutita impungea aerul cautand a trage de nasul cel coroiat. Totul era o alcatuire ce se destrama la vederea parului incalcit si sarmos de ziceai ca toate vanturile lumii se caznisera sa-l incurce. “Intâmpina fiecare zi cu iubire în inimă” clipira stelele din inaltul boltii iar teama baiatului disparu incet, incet, putand privi nestingherit la trupul chircit sub ditamai cocoasa ce stramba si scalambaia spatele adus al femeii. Noroc cu straiele lălâi si rufoase care mai ascundeau din peticeala acelui trup chinuit, incat la un moment dat, baiatului nu-i mai fu nici teama nici sila ci doar intelegere pentru un suflet calator ratacitor, neandragit si neanteles.
- Da ce ai in san voinice, daca nu ti-i cu suparare?
- Apoi ce sa am, ia un prieten care ma insoteste in peregrinarile mele. Da mai intai trebuie sa trecem peste mosia Urlatoarei si apoi sa ajungem in pustiul de cenusa. Drept sa-ti spun, nici macar nu stiu cine poate fi aceasta faptura si de ce se cheama asa. Si mai apoi este ceva ciudat, ca de fiecare data prietenul meu imi povestea cate ceva despre ce ma asteapta in cale si eram pregatit cat de cat, dar acu tace malc si nu scoate nici un sasait.
- Poate ca nici el nu stie ce sa spuna.
- Oare? Asa sa fie?
- Eh, o fi si el cu ale lui sau poate ca si-a inghitit limba.....or i s-or fi inclestat falcile.....numai el poate sa ne spuna....
- Da, dar n-o face....
- Si spui ca te duci in pustiul de cenusa?
- Da matusa. Trebuie sa strang lacrimi de inger ca pentru o salba si apoi sa iau niste cenusa pentru sufletele din marea suspinelor si alta parte pentru padurea pustiita.....deh, o nimica toata....
- Si plata?
- Plata?
- Rasplata atunci?
- Pai in primul rand imi scap viata.......
- Si ?
- Si atat.....incerc sa mai invat cate ceva ca sa-i mai alin necazul taichii dar parca nu se prinde nica de mine, abia dupa ce termin cu aste trebusoare si altele mai apoi, oi vedea ce am de facut....
- Si nu ti-i mila de timpul si de viata ta risipite?
- Atata timp cat pot ajuta un suflet, n-are de ce sa-mi para rau.
- Si n-ai vrea sa ma ajuti si pe mine?
- Apoi cum de nu matusa. Numai sa se crape de ziua si pornim unde ti-i treaba daca nu-i graba mare. Da amu mai bine, ia si te lungeste colo in culcusul meu ca eu m-oi lungi colea langa foc si oi mai pune si niste vreascuri cand si cand.
- Apoi daca spui tu voinice. Da ia spune nu ti-i teama de mine? Ca doar nu ma cunosti si nu stii cine mi-s. Daca ma trezesc peste noapte si te hacuiesc?
- Apoi eu atata stiu, geaba te vaiti de semenul tau daca tu nu-i arati dragostea ta si mai cred ca numai Dumnezeu le stie pe toate. Iar daca ata s-a gatat in noaptea asta pentru mine, nimeni si nimic nu poate sa mai adauge nici un capatel. Poti sa ai tot aurul din lume ca nu poti cumpara nici macar o singura clipa. De aceea nu-mi este frica.
- Bine graisi baiete si pentru ca nu am vazut in sufletul si-n cugetul tau sila sau scarba te iert.
- De ce matusa?
- De indrazneala de a-mi fi calcat mosia, caci de doua zile esti pe mosia Urlatoarei si cine imi calca mosia piere.
- Iertare Marita Doamna........dar daca stiam iti ceream voie......si nodurosul ăst de sarpe, de ce nu mi-o fi spus nimic?
- Pentru ca a avut falcile inclestate de puterea vrajei mele si n-a avut dreptul sa-ti spuna nica. Trebuia ca sa te incerc, sa vad din ce aluat esti.
Si-ntr-o clipita matusa fu in picioare si unde nu prinse a se scutura ca batuta de vanturile cele cumplite, a se sfarama si a se aduna intruchipand un alt trup si o alta faptura. Si deodata prinse a se lungi astupand o fasie de cer si stelele voioasele, pana trecu dincolo de norii cei scamosi si mare unde nu se rostogoli din inalt un urlet mai fioros ca orice inchipuire, dar pentru ca se rostogolise de la o astfel de inaltime nimeni nu fu vatamat. Ce-i drept ca toate vietatile de primprejur prinsera a sburatacii si a se feri, alergand de colo-colo, dar incet, incet, totul se aseza si noaptea cea linistita se instapani peste tot locul. Tot atunci, trupul prinse a se scofalci si a se destrama, prefacandu-se in scame si fire prafoase, pana cand in loc nu mai ramase dacat un morman de adunatura scamoasa. Ca la un semn, din cer prinsera a se prefira picurei de lumina ce se strangeau dand forma unei preafrumoase fiinte, a unei preafrumoase fete ce se mladia la atingerea domoala si racoroasa a vantului ce adia. Fata de lumina, prinse a grai si sunetele melodioase susurau precum stropii de cant din coardele ciupite ale alautelor.
- Iti multumesc voinice pentru ca m-ai scapat de sub pecetea blestemului ce ma tinea inchisa in acel trup, cu indatorirea de a ucide cu urletele mele pe oricine incerca sa ajunga la pustiul de cenusa. Stiu ca mai ai multe de trecut dar cu inima si cugetul tau, vei izbandi in tot ce ti-ai propus.
- O preafrumoasa Domnita, iertata fie-mi indrazneala dar......
- Pastreaza vorbele de prisos voinice. Daca vei voi sa faci ceva ca sa aduci alinare sufletelor impietrite sau spulberate sub povara blestemului meu atunci cata in mijlocul desertului de cenusa toiagul de fier al Unchiesului si cand te vei inturna, loveste cat mai multe din trupurile, trunchiurile, iarba si locurile d-imprejur si astfel le vei aduce la viata. Fie ca Domnul sa te insoteasca si sa ai parte numai de slujitori si prieteni de nadejde caci El toate le da dupa sufletul si cugetul omului.
- Multumesc preafrumoasa Domnita.
- Drum bun voinice si nu uita: tine-ti firea caci toate sunt scrise de aceeasi mana de la-nceput.
Trupul de lumina se topi dus de vant iar in urma ramase ca o adiere cu parfum necunoscut baiatului, de parca toate florile pamantului si-ar fi pus aromele intr-o singura cupa. Incerca Praslea Ionica sa adoarma dar nici vorba. Mosul uitase sa-l mai cate pe la gene. Iata ca si prietenul sau prinse viata si iși iți capul de sub camesa baiatului, sasaind a mirare.
- Da ce-i mai Lunecosule, ai prins grai, te-ai ridicat si tu la viata?
- Stiam eu ca o sa ai ce-mi spune, dar nici mie nu mi-a fost mai usor, caci ai vazut ca mandra m-a vrajit si mi-a cetluit gura.
- Ma mir, da treaca de la mine ca stiu ca nu ti-a fost usor. Acu ce facem ?
- Apoi ne pregatim sa trecem cea mai ramas si sa intram in pustiul cela. Fi cu bagare de seama si cauta in marginea drumului boabe de cele rosii de macies. Aduna din ele cate poti ca or sa-ti fie de folos. Mai apoi cearca sa castigi bunavointa reginei furnicilor si roag-o sa-si indemne supusele sa-ti deie din pita lor....
- Pita furnicilor?
- Nu te rade si nu intreba de-a proasta ca eu nu bat toaca de pomana....
- Da ce sa spun.......pita furnicilor...........auzi la el..........
Se ridica voinicul si fara a mai astepta lumina soarelui porni la drum. Mergea Praslea al nostru fluierand nevoie mare, intrecandu-se cu pasarile cerului, caci vedea ca Domnul ii tine partea si-l ajuta sa izbandeasca in cercarea lui. Mai in joaca, mai in serios stranse o traista de maciese de cele rosii ca sangele, ascultand sfatul prietenului. Intr-o zi pe cand se pregatea sa pranzeasca la umbra unui stejar ramuros numai ce aude din spate de dupa un tufan un chitait prelung si disperat. Se ridica si dadu ocol si cand colo ce sa vada: un arici, da ca de doua ori mai mare ca unul obisnuit, care sfaramase un musuroi incercand sa dea de ouale cele gustoase si era plin amu de furnici care il ciupeau si-l sfartecau in mici farame. Incerca sa scape strangandu-se in platosa lui de tepi dar furnicile intrau pe orisiunde si nu-i dadeau pace, caci tot mai multe si mai multe tabarasera pe el. Praslea lua animalul infasat in camesa ca sa nu-l intepe si-l duse in fuga pana la paraul ce-si tocmea undele ca la o suta de pasi mai incolo si-l racori in unde alungand astfel furnicile care incepura sa urce pe mainile lui. Se scutura si fara a se mai uita la bietul animal scapat dadu fuga inapoi la musuroi si tocmi deasupra ca la o juma de pita faramitata ca s-o poata lua furnicile mai usor. Aduse apoi tot felul de frunze uscate si ramurele care ar fi putut fi de folos la refacerea musuroiului dupa care se intoarse ca locul lui sa-si termine dumicatii. Manca baiatul nostru dupa care se intinse sa-si ogoiasca oscioarele si sa astepte sa mai scada vipia cerului. Dar iata ca la un moment dat simti ca-l pisca ceva de ureche si dadu sa se scuture, dar miscarea se inteti si in linistea doborata de caldura auzi un țiut. Isi incorda auzul si cu greu distinse cateva vorbe bazaite subtirel.
- Oh voinice, voinice, fa-mi semn ca ma auzi.
- Mare minune si asta, zise baiatul nostru......
- Acum asculta, o sa intru usurel in ureche asa ca nu te speria.
Praslea simti cum ii coboara gadilitura in gaura urechi si deodata pricepu clar si deslusit vorbele.
- Amu-i mai bine voinice?
- Da, mult mai bine.
- Nici nu trebuie sa vorbesti prea tare ca inteleg tot.
- Bine, dar cine esti?
- Eu sunt regina furnicilor si am venit sa-ti multumesc pentru binele facut, caci daca nu veneai cine stie cata stricaciune ne-ar fi mai facut pardalnicul cela de arici.
- Ma bucur daca am fost de vreun ajutor marita regina.
- Spune-mi cum pot sa-ti rasplatesc binele si ajutorul caci te-au vazut slugile mele imprastiindu-ti pita ca sa ne fie de folos si ajutor pana reparam stricaciunile.
- Daca o sa am nevoie de ceva.....
- Doar sa te gandesti si voi veni intr-o clipita, mai zise regina dupa care se strecura afara din ureche si-si lua zborul catre musuroi.
Caci uitai sa va spun ca regina lor adica a furnicilor avea aripi si putea sbura ca orice gaza. Da numai ce se departa sburatoarea ca se si iti dintre firele de iarba capul cel mare al sarpelui.
- Da bine mai voinice, ce te-am invatat eu? De ce nu i-ai cerut sa te ajute cu pita de-a lor?
- Tu n-ai vazut catre stricaciuni o facut slobozenia cea de arici la musuroiul lor asa ca ce sa mai cer si eu cand ele ......vai de capul lor.....
- Si de-o fi sa te ia gaia......
- Si de-o fi sa mor......da nu-ti bate capul ca gasim noi o cale de scapare si din incercarea asta, ca doar n-am ajuns pana aici ca sa mor ca prostul in pustiul cela, oricare ar fi el.......si oricat de spaimos......
- Da, da, vorbeste, ca doar nu stii tu ce-i acela....
- Ei hai, nu fi asa pagubos prietene.
Si de unde, de neunde pe cand se pregateau ei sa plece numai ce apare si ariciul fiorosul, amusinand pamantul cu teama si fereala. Cand ajunse langa ei se scutura si lasa sa-i cada trei tepi chiar langa piciorul voinicului.
- Mult bine mi-ai facut Prasleo voinice, ca de nu erai tu ma sfartecau si ma dumicațeau pe dinauntru si pe dinafara pardalnicele cele de furnici ca amarnice mai fura. Eu le stiam de mici si neajutorate dar acestea fost-au prea mari si razbunatoare. Tine rogu-te cei trei țepi si poate ca ți-or folosi vredata. Daca vei avea nevoie de mine arunca numai un țep in foc si oi veni imediat de orinde oi fi.
- Iti multumesc teposule. Si ai grija altadata cu cine te pui. Lua Baiatul cei trei tepi si-i puse in chimir dupa care-si lua ziua buna si pleca mai departe.
Si mergea Praslea al nostru fara a mai cata nici la helesteul de langa casa Urlatoarei, nici la macesii din marginea drumului ci gandindu-se la cele ce avea de infaptuit si la batranul sau tata pe care-l lasase dezamagit si intristat de purtarea cea necugetata. Si mergea, far-a cata, nici la luna nici la soare, nici la stele cazatoare, nici la oameni, nici la sate, nici la ape inspumate, ci mergea si tot mergea, inapoi nici nu cata. Dar iata ca intr-o zi pe cand mergea adancit in ganduri nici nu baga de seama ca iarba si verdele dispare ca mincat de omizi si le ia locul nisipul copt si rascopt. Abia tarziu, mirosul de piatra arsa si vanturata il aduse inapoi pe pamant. Se opri si privi buimac imprejur si cat vedai cu ochii numai nisip de cel fin si galben ca aurul sau cenusiu ca norii tristi de toamna.
“Aminteste-ti ca esti cea mai mare minune a naturii” paru a-i susura vantul pe la urechi. Soarele se rostogolea prin inaltul cerului parjolind totul in cale. Doar piatra si sufletul ei se incumetau sa-i tina piept dar si ea cadea rapusa, transformandu-se in nisip de cel fin, macinat si raspandit apoi pretutindeni. “Ei voinice amu sa te vedem ce vei face si cum vei gasi lacrimile ingerilor printre atatea vise spulberate si cenusa ratacitoare”. Foamea ca foamea dar parca setea prinse a-l chinui numai cand vedea pustiirea din jur. Isi facu curaj, isi lua inima in dinti cum se spune si porni mai departe, mangaind usurel pielea solzoasa.
- Ei solzosule, de acum a venit timpul tau caci cine oare se poate simti mai bine in cuptorul acesta decat tine?
- Aminteste-ti ca esti cea mai mare minune a naturii, este cel mai dureros adevar caci nimeni nu vrea sa creada acest lucru. De aceea este lumea plina de tot felul de oameni care se chinuie, pentru ca uita acest lucru. Sau poate ca le este frica se creada. Sau uita sa doreasca mai mult. Oricum tu vei reusii, caci nimic nu este lasat la voia intamplari.
- Totdeauna te strecori in mintea mea si afli totul odata cu mine.
- Asa a fost lasat, nimic nu poate fi ascuns, nimic nu este de nepatruns. Cele ascunse vor fi scoase la lumina si totul va fi cantarit si judecat.
- Deci?
- Urmeaza-ti calea si priveste in jur. Vei avea ochii arsi de soare, batuti de vant, ciobiti de nisipul cel fin, dar nu uita: ai venit aici sa-ti implinesti menirea. Lacrimile tale vor cantari ca si cele pe care le cauti. Poate ca nu vei mai vedea nimic. Atunci vei inchide ochii morti si vei gasi inlauntrul tau lumina lipsa de afara. Si cand inlauntrul tau totul va fi clar si limpede, lumina izvorata va reusi sa-ti curete pielita ce-ti acopera ochii, si vei vedea ceea ce putini oameni vad. Crezi in tine si in drumul tau si nimic nu te va putea opri. Caci nimeni nu este invins atata timp cat nu se da batut in mintea sa.
- Bune sfaturi mi-ai dat, n-am ce zice, dar sa vedem cum ne-om descurca cu pardalnica asta de sete.
- Uita de ea si va uita si ea de tine.
- Lamureste-ma de poti, cum trebuie sa arate aiste lacrimi de inger? Ca n-am vazut pana acu nici una ca sa stiu.
- Oricat m-as stradui n-as putea sa-ti descriu in vorbe ceea ce numai sufletul poate vedea. Increde-te in inima ta caci inima are niste ochi de care mintea nici nu stie.
- Asa sa fie solzosule. Apoi cu ajutorul Domnului si cu dorinta noastra de a izbandi vom reusi sa ducem la implinire si asta trebusoara.
- Asa gandeam si eu Prasleo. Si ca sa-ti fie mai usor, m-oi da jos, serpuindu-ma prin nisip.
- Oricum ar fi, usor nu mi-o fi. Dar de izbandit tot om izbandi.
Si mergea Praslea al nostru zi de foc, far-de noroc, zi topita, rastignita, chiar in crucea sudului in cuptorul soarelui. Zarea tremura ca o apa revarsata, ceata fina prefirata. Nisipul se strecura fugindu-i de sub talpi, ingreunandu-i mersul. Cand si cand vedea urma unduita a prietenului sau solzos. Ca sa uite de foame si de sete rontaia coaja cea rosie a maceselor, bucurandu-se de putina umezeala pe care o ascundeau. Noaptea se culcusea in nisipul ce isi pierdea repede caldura de peste zi tremurand in straiele subtiri. Nimic nu se schimba in jur, poate doar nisipul de cenuse ce calatorea odata cu el, plimbandu-i pasii, stergandu-i urmele, ca si cand trecerea lui nici n-ar fi fost. Dealuri de nisip inalte ce-si tremurau la tot pasul firele alunecoase. Tacerea ii țiuia in urechi ca un tantar si peste tot locul se ridica ca o jelanie din nisip. Voci si bocete ce se ridicau din afund de ape, diversele sunete ale paduri, toate se uneau intr-un cor aproape mut ce te insoteau ca o spaima, ca o vaga tremurare a aerului. Ochii ii lacrimau din cauza lumini orbitoare, nisipul fin de cenuse ce se vanzolea la adierea usoara a vantului ranindu-i ochii. Cand si cand se oprea rascolind nisipul ori de cate ori o pata ca o umbra se ridica din strafund. Tot cautand si prefirand nisipul vazu ca ii ramane in palma un ciob lucios ce rasfrangea lumina soarelui in mii de culori rotitoare, dar care incet, incet isi pierdea stralucirea. Cazu in genunchi aducand multumire cerului pentru indurarea sa, dar bucuria sa nu tinu mult caci intr-o clipita se starni un vant turbat ce rascolea nisipul, aruncandu-l in inaltul cerului, intunecand zarea si aducand umbrele noptii in plina zi. Abia avu timp sa ascunda stropul cristalin in chimir si sa-si fereasca fata ascunzand-o intre mainile adunate ca nisipul spulberat prinse a-i sfichiui trupul. Mai mult simtea decat vedea sau auzea, dar totul in jur era vanzoleala si turbare. Totul era smuls si aruncat in inaltul cerului. Vaierul se intetea rascolind taria furtunii. Se parea ca mii si mii de robi isi plangeau soarta, fiecare pe limba lui. Abia daca mai putea respira caci praful cel fin si nisipul ii astupau si gura si narile si ochii si urechile iar ca sa poata respira cat de cat isi trasese camesa peste cap astfel ca trupul gol era la indemana miilor de bice. Baiatul nostru isi simtea pielea zdrentuita de sfichiul acelor ace infipte dureros in carnea lui.
Cu toata vanzoleala si raceala aerului rascolit de vant simti lunecarea trupului solzos ce-l cauta si prinde a se incolaci ca o pavaza, ajutandu-l astfel. Incepu a se ruga si de ce se ruga parca tot mai inversunat era vantul. Curand simti ca tot trupul ii este invesmantat in mantia grea si miscatoare a nisipului. Simti ca totul in jur incepe sa se invarta si curand pierdu sirul clipelor. Intr-un tarziu se dezmetici dar vazu ca nu se poate misca. Respira tot mai greu si nu vedea strop de lumina in jur. Incerca sa se miste dar parca muntii intregi fusesera rasturnati in spinarea sa. Aerul era din ce in ce mai putin si respira tot mai greu. Vru sa zica ceva dar parca si gura ii amortise. Pentru o clipa se gandi ca acolo ii vor ramane oasele, nestiut de nimeni dar isi aduse aminte ca trebuia sa se intoarca, si sa duca la indeplinire tot ceea ce promisese. Incerca sa se miste dar nici gand. Solzosul zacea si el amortit fara a se putea misca. Trebuia gasita o cale de scapare. Dar era greu, peste poate sa sape tunel dinauntru spre afara. Iar afara nu era nimeni care sa-l ajute. Cine sa stie de el, si cine oare sa-l gaseasca sub pamat, unde nici gaza nu patrunde? Gaza? Bine dar numai cine isi face galerii si musuroi poate da de el si-l poate ajuta. Deci? Unde esti furnicuta draga? Tu Regina mea acum daca ai putea sa ma ajuti, ar fi tare bine. Dar nici nu-si termina bine gandul ca odata incepu a se misca ceva imprejur ca si cand mii si mii de picioare mici s-ar fi aflat in mars spre el. Incet, incet, greutatea prinse a se mai usura si iata ca in curand pret de cateva clipite bune prima geana de lumina ii gadila obrazul. Inca putin si tremurand din toate incheieturile se ridica in genunchi dar nu putu sa se ridice in picioare asa ca trebui sa se aseze. Abia acum avu curajul sa se uite in jur. Jur imprejur pana hat departe tot pamantul era coperit de trupuri micute ce straluceau in soare in toate culorile de la roscat la cafeniu si negru precum carbunele de cel lucios si fiecare trupsor ducea in clesti cate un bob de cenuse. Caci abia acum baga de seama flacaul ca in jurul lui vantul tocmise ditamai mormanul de nisip cat un deal de mare. Pe cand isi tragea sufletul ca sa capete puteri, iata ca in fata ochilor ii aparu si regina furnicilor intr-un zbor gratios, ca-ntr-un dans.
- Draga mea Regina, nu stiu cum sa-ti multumesc, caci daca nu erai tu si supusele tale aici cred ca, mi-as fi gasit sfarsitul.
- Ei voinice voinice, daca n-ai fi fost ca sa ne feresti de stricaciunile celui arici si sa ne ajuti dandu-ne pita ta cine stie cat ne-ar fi luat ca sa ne refacem musuroiul. Nimic nu e la intamplare si dupa cum spune vorba din batrani: “dupa fapta si rasplata”.
- Iti multumesc mica mea Regina. Abia acum m-am convins ca nu conteaza cat de mare esti ci daca esti singur sau nu, caci unirea face puterea.
Regina Furnica se ridica si incepu sa-si fremete cornitele in toate partile si la acest semnal toata armata de lucratoare prinse a se retrage spre poalele dealului lasand pustiul curat. Abia atunci vazu Praslea langa mana sa o frunza mare ca de brusture si pe ea asezate intr-o gramajoara o multime de farame cafenii la culoare. Fara a se gandi prea mult incepu sa manance iar gura I se umplu de arome necunoscute pana atunci. Multumi inca odata furnicilor pentru darul lor si cata jur imprejur. Vantul care spulberase cenusa dorurilor adusese la lumina zilei si boable mici de margaritar ce straluceau ca picurei rupti din soare. Deci acestea erau lacrimile ingerilor. Mult trebuie sa fi plans ingerii vazandu-si gradina istovita si palita de pardalnica ceea de cenuse ce se tocmise in ditamai pustiul. Se ridica Praslea, cu genunchi inca tremuranzi si incepu a aduna lacrimile cele maiestre ce-si pierdeau luciul si se intareau cand le atingea. Geaba incerca Praslea caci nimic nu-I reusea. Cazu ca doborat caci nu vedea scapare. Truda si slabiciunea il aruncara in haul unui somn greu ca plumbul si negru ca cerul noptii pustiit de stele.
Cand se trezi se intinse incercand sa-si aduca aminte ce se intamplase. Vazu tot campul presarat cu stralucirile nemaivazute dar de neatins de mana omeneasca. Duse mana la chimir sa vada cum arata prima lacrima gasita dar cand colo nu gasi decat ca o pudra fina argintie caci bag seama lacrima se scrumise prefacandu-se la randul ei in cenuse. Cautand mai in adanc dadu de cei trei tepi. Scoase unul si tot jucandu-se cu el incarca sa-l infiga intr-o margica de cea stralucitoare. Nu numai ca lacrima nu se sfarama dar spre mirarea lui nici nu se preschimba in cenuse, pastrandu-se la fel de stralucitoare. Cu bagare de seama desfacu baierele pungii de piele pregatite si pastrate si-I dadu drumul inlauntru. Spre bucuria lui, vazu ca lacrima isi pastreaza stralucirea. Incepu sa stranga vartos dar pe cand se chinuia in genunchi culegand boaba dupa boaba cu bagare de grija sa nu le atinga, numai ce vazu ghemotoace stralucitoare ce veneau catre el. Pana sa se dumireasca iata ca jur imprejur se stransesera cateva zeci de arici si fiecare aducea cateva boabe stralucitoare in tepi. Praslea desfacu baierele pungi de piele si fiecare arici trecea si-si scutura tepii pana cand la ultimul, punga era plin ochi cu lacrimile ingerilor. Iar cel mai mare dintre ei, prinse a scurma nisipul si toti ceilalti incepura sa faca la fel pana cand din nisip aparu capataiul unui toiag, ca o carja de cea imparateasca. Mai lucrara ei cat mai lucrara si cand toiagul fu afara prinse a straluci cu luciu de aur poleit,
- Mare minune mai Solzosule, da ce-i aista?
- Aista-i toiagul Unchiesului. Nimeni nu trebuia sa-l gaseasca pentru a nu putea rupe vraja si taina ce puteau lega si dezlega multe. Dar amu a venit timpul ca unele lucruri sa fie descoperite oamenilor si asezate la locul lor de odinioara.
- Adica….eu….
- Da, Prasleo! Tu ai fost sortit la astfel de izbanda. Si nu uita, nu trebuie sa-mi multumesti, caci fara tine nici eu n-as mai fi fost. N-am facut decat sa-ti intorn binele facut.
- Multumesc prietene Arici.
- Ramai cu bine si cata sa nu lasi pe nimeni sa schimbe ceva in mintea sau sufletul tau. Cauta deci sa ramai la fel.
Ca la un semn, toti teposi se retrasera si disparura incet, incet in zarea cea tremurata. Praslea al nostru privea dar tot nu-i venea parca a crede. Ceva lipsea, ceva nu era in ordine. Pana cand se dumiri ca lipsea prietenul sau, solzosul. Se uita jur-imprejur dar nimic. Dar pe cand astepta si se intreba ce se intamplase cu Solzosul isi aduse aminte ca mai avea de facut o trebusoara. Se ridica si incepu sa umple doua desagi cu nasip de cel fin ca pulberea cenusita si scrumita. Pe cand se lupta ce desagile numai ce aude un sasait prelung. Se intoarse si cand colo, solzosul lui se inturnase tragand brazda adanca, serpuita.
- Pe unde-mi umblasi vericule? Ca de la un timp ti-am pierdut urma si am uitat de tine. Chiar ma intrebam daca nu cumva te-or fi mancat teposii, ca din cate stiu se mai infrupta din fragezimea puilor vostri.
- Razi tu razi, Prasleo dar decat sa pierd timpul de-a pomana mai bine imi fac de lucru si mai aflu cate una doua.
- Si?
- Apoi nica. Acu ca tot ne inturnam la curtea imparatului sa nu uitam sa luam din cenusa aista. Cine stie unde ne-o fi de folos.
- Apoi cum unde? In Padurea pustiita si la Marea suspinelor, ca doar n-o sa las sufletele celea sa se chinuie in veci. Eu am terminat. Da ma gandeam sa-ti cam tarai burta prin țărână ca incarcat cum sunt nu stiu daca te mai pot lua si pe tine, ca nu mai esti ca la inceput. Te-ai implinit bine.
- D-apoi vad ca ai ajutor de nadejde acu la-ntors. De ce nu-l folosesti?
- Si daca nu ti-i cu suparare, care-i acela?
- Apoi toiagul Unchiesului, cine altul.
- Si?
- Ia-ti desagii de-a spinare, atinge-ma cu toiagul de-a lungul si apoi oi vedea ce s-a mai intampla.
- Dupa cum ti-e voia Solzosule.
Isi lua Praslea al nostru cei trei desagi, cerceta inca odata punga cu lacrimile ingerilor si o indesa mai bine in san, lua toiagul Unchiesului si-l masura pe Solzos de la cap la coada. Si unde nu prinse a tremura acesta si a se zvarcoli de ziceai ca acu isi da duhul. Se dadu de trei ori peste cap si unde nu aparu mǎre Doamne ditamai balaurul cu aripi cat casa si coada cat masa care incepu a zvarli flacari si fum pe nari de ziceai ca-i chiar borta de la poarta iadului.
- Suie in spinarea mea voinice, ca de amu e randul meu ca sa te duc.
- Ihai, Doamne, ca mare minune se mai petrecu sub ochi mei, zise Praslea si mai mai sa scape desagi din spate.
- Apoi nu ti-am spus ca nimic nu-i la intramplare pe asta lume? Suie in spinare voinice si-om mere ca doar n-o sa ne pierdem timpul pe aste taramuri seci.
- Precum ti-i voia Solzosule, ca si pe mine ma incearca dorul de casa. Hai si-om mere.
Abia isi aburca voinicul desagii in spatele balaurului ca odata se si ridica in inaltul cerului de ziceai ca acu o sa inghita chiar si soarele. Si zbura ca vantul, rascolind pamantul, ridicand trombe de praf si nisip de ziceai ca tot pustiul se pornise in urma lor, cercand sa-i prinda. Ca la un semn, in zare aparu linia tremuratoare a aburului de viata si in curand Praslea deslusi pamanturile mosiei Urlatoarei. Cand ajunse, balaurul odata se lasa de ziceai ca amu se sfarma, dar pluti usor pe firul ierbii astfel incat baiatul putu atinge cu toiagul Unchiesului cat mai multe din trupurile, trunchiurile, iarba si locurile pe unde trecea. Cand intoarse capul si privi-n urma vazu ca totul prinde viata si incepe sa miste, fara a baga de seama cine le facuse acel mare de bine. Caci totusi balaurul zbura nu se juca si nu se opri decat langa helesteul cu apa sarata ce strajuia langa casa ce fusese a Urlatoarei. Acolo cobora Praslea si dupa ce cauta prin casa, gasi dupa cuptor un clondir cu licoare aromitoare. Lua clondirul si se opri langa helesteu privind la multimea broscanilor mari cat roata care se zvantau la soare pentru a se arunca apoi in unde iar. Atinse apa cu toiagul Unchiesului si vazu cum broscanii cei mari, plini de otrava intepenesc care pe unde era. Mai valuri odata apa cu toiagul si toti mormolocii se stransera intr-un singur loc astfel ca putut sa-I adune si sa-I stranga in clondir. Cand termina si trebusoara asta mai muie odata toiagul in apa si toti broscanii cei uriesi si spaimosi se prefacura ca la inceput in brotacei de cei verzi si fara de vina care topaira fugind printre brusturii cei mari. Cand se pregatea balaurul sa-si faca vant in inalt iata ca din iarba unduitoare sari un brotac din cel mic.
- Apoi ce sa fac eu cu tine mai prazuliule? Intreba Praslea caci nu stia ce putea face.
- Tine-ma sub clop caci poate odata si odata ti-oi fi si eu de vreun folos. Asta-i toata multumirea pe care ti-o poate aduce Mosia Urlatoarei pentru binele facut.
Se sui Praslea in spatele balaurului si pornira in zbor spre Marea Suspinelor. Privind inca odata in urma, baiatul vazu o multime de oameni si fiinte ce-si sfaramau pojghita impietririi si reveneau la cele de dinainte ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Multi stateau si se intrebau ce cauta ei prin cele locuri pe care nu le cunosteau.
Dar iata ca nu trecu mult si ajunsera si la malul marii. Tinand cont de cele spuse de Solzos, fara a se da jos din spinarea lui varsa continutul clondirului in apele inspumate ale marii. Trecura cateva momente pana cand mormolocii ametiti isi revenira si pornira a se lupta cu valurile marii. Tot atunci Praslea umplu un burduf cu apa cea sarata ca lacrima a Marii Suspinelor. Nu trecu mult si vazu voinicul nostru cum se despart apele lasand sa se deosebeasca toate trupurile celor vrajiti, aflati sub blestem. Dar in ast timp de unde de neunde, se starni un pui de vant care prinse a increti bine apele marii ridicand valuri inspumate. Praslea lua o desaga cu cenusa si prinse a o prefira pe deasupra valurilor inspumate. Ceea ce vazu si auzi atunci intrecu orice inchipuire omeneasca. Din valtoarea undelor zbuciumate si rascolite se adunau apele de o parte si de alta lasand poteca ingusta de nisip molut ca de pe fund de apa si pe care se strangeau trupuri vlaguite, mai mult umbre decat trupuri. Marea mugea, gemea si parca murmurul tuturor jelaniilor de pe cuprinsul Pamantului se adunau intr-un cor sfasietor. Valuri peste valuri si-apoi alte valuri, iar marea prinse a se zvarli pana in inaltul cerului infuriata de cele ce se petreceau. Si-n toata zvarcolirea aceasta pulberea fina a nisipului, ce strangea in grauncioarele sale toate zilele, norocul si sorocul bietilor aflati sub puterea vrajei se ridica din adanc lipindu-se de trupurile chinuite. Sir nesfarsit de trupuri pierite se ridicau din valuri si luau drumul tarmului. Praslea privea si se intreba ce mai putea face caci il durea sa vada atata chin dar totusi era fericit ca reusise sa sfarme puterea blestemului si a vrajei ce-i tinea in stapanirea Intunecatului. Cerul se intunecase si nori negri si grei se strangeau jur-imprejur. Vartej ametitor, lupta intre cer si mare, caci norii mai ca nu se zareau de inaltul valurilor. Fulgerele brazdau cerul sfartecat in mici fasii de ziceai ca-i chiar sfarsitul lumii. Totodata, din undele inspumate se ridicau trupurile ielelor care incercau sa-l prinda pe Praslea. Dupa ce prefira toata cenusa nisipului prinse a plimba toiagul ce sclipea precum aurul de la fulgerele celea si apa capata stralucirea argintului viu. Pe data totul se sfarama si cazu umpland haurile zbuciumate. Marea se linisti, cerul se lumina, ielele prinsera a se ivi dintre unde ca zanele fecioare ce fusesera dinainte de vraja iar trupurile ce urcau tarmul ieseau curate, luminate si in putere, caci vezi bine toiagul Unchiesului putea lega si dezlega, scapand de urgie si prigoana. Dintre unde se ridica mandra Luna ce limpezea cu pulberea sa apele linistite. De unde, din unde, sari o scoicuta aurie drept in palma voinicului.
- Ei scoicuta draguta, ce-i cu tine? Ti s-a urat cu viata? Intreba el caci nu stia ce putea face cu ea....
- Apoi voinice, eu mi-s rasplata pentru binele facut. Pastreaza-ma intr-un clondiras cu apa din mare si poate odata si-odata iti voi fi si eu de vreun folos....
- Fie-ti dupa voie, mai spuse Praslea si puse scoicuta la pastrare intr-un clondir cu putina apa.
Abia acum Solzosul nostru se inalta purtandu-l pe Praslea de-a lungul Căii Laptelui pe unde doar vantul se mai preumbla nestingherit. Nici unul nu spunea nimic caci inca erau sub puterea celor vazute, si oricat de puternic ai fi fost nu puteai ramane ca de piatra, vazand tot acel chin al viețuitoarelor si oamenilor deopotriva. Caci poate ca n-am spus dar erau o multime de tot felul de vietuitoare printre oameni care nici nu se fereau nici nu se spaimantau dupa toata sleirea ce o suferisera. Tot ce misca in partea cea de lume isi ridica ochii catre cer cerandu-si linistea si pacea binemeritate, incercand in van a cata cine ii slobozise din crunta robie.
Nu apuca Voinicul sa lase geana pe geana ca iata ca si ajunsera la Padurea Pustiita. Balaurul se lasa usurel in iarba matasoasa de la marginea padurii pentru a-si trage sufletul iar in ast timp, Praslea turnă burduful cu apa marii la radacina catorva copaci si prinse a imprastia din nisipul cela si unde nu se starni ca o adiere ce plimba soapte renascute si nascute din plangerea crengilor. Padurea prinse a temura toata, frematandu-si frunzele si ramurile ca pentru a se desmorti. Caci lung si anevoie ii fuse somnul impietririi si pustiirii. Firul de iarba se inmuie si el, florile prinsera a-si scutura nemiscarea, lasand cupele deschise pline de aroma nectarului. Iar jivinele prinsera a se scutura si a-si cauta culcusul. Padurea, incet, incet se umplu de sunete si arome. Si ca din senin prinsera a straluci boabele de roua in varful frunzelor si a firelor de iarba mai aburcate spre lumina stelelor. Nici nu-ti venea sa crezi ca era acelasi loc, caci totul se schimba cu repeziciune. Patrunse si Praslea in padure pentru a se bucura de usurarea locului si pe unde trecea crecile se plecau mangaindu-i fata si multumindu-i pentru binele facut. Solzosul serpuia pe carare in urma lui si daca am avea ochii destul de buni mai c-am spune ca-i radea mustata, desi el nu avea de fel. Ajunsera intr-o poiana luminata de pulberea lunii, plina de flori pestrite ce se leganau la atingerea molcoma a vantului. Drept in mijloc se afla o mandrete de mesteacan cu coaja de argint curat si ramuri unduitoare pe care se aflau multime de flori ca niste ciorchini ce clincheteau la fiecare adiere. Praslea se lasa la pamant imbiat de iarba matasoasa si pe loc adormi dus. Cand se trezi vazu langa mana sa o ramura de mestreacan ce stralucea ca argintul cel proaspat lucrat, fara pic de umbra. Lua crenguta si o puse in san dupa care se sui in spatele balaurului care-l duse pana in marginea satului unde traia vacarul si ai lui. Dupa ce descaleca, isi lua toiagul si straita in care mai pastra un pumn de cenuse si dadu sa plece. La randul sau balaurul ii spuse ca nu trebuie decat sa se gandesca la el si de unde, de neunde va aparea ca sa duca la bun sfarsit si celelalte doua trebi, dupa care disparu in inaltul ceriului intr-un valatuc de nori.
Intra Praslea al nostru in sat si merse, trecand ulita dupa ulita iar cand ajunse afara, in vatra satului, vazu mandretea de casa a celui pe care-l scapase de la moarte, vacarul satului. Locul era altul de nu-l mai cunosteai. Toata imprejmuirea curtii era acum sub o mandrete de umbrar si o multime de copii stateau pe scaunase si invatau de la nevasta omului cum sa impleteasca cosuri si cate alte feluri de impletituri de nuiele, iar copii vacarului ii invatau pe alti copii sa tocmeasca tot felul de fluiere din alun de cel bun. Insusi vacarul robotea si pregatea un alt umbrar caci tot mai multi sateni isi trimeteau copii sa invete mestesugul pentru ca impletiturile erau la mare valoare prin partile cele departate ale imparatiei. Tot locul stralucea de bucurie si toate fețele erau, satule si fericite. Voinicul nostru se strecura fara sa fie recunoscut, caci vezi bine ca soarele pustiului ii arsese pielea si ceva, ceva se mai schimbase in infatisarea lui. Dupa un timp ajunse la portile palatului imparatesc si ceru strajei sa anunte pe Maria Sa ca Voinicul Praslea s-a intors. Nu trecu mult si abia avu timp sa-si puna-n randuiala straiele ca insusi Maria-Sa Voda aparu in usa palatului poftindu-l sa intre. Slujbajul care duse vorba vru sa-i ia toiagul cele stramb dar Praslea nu-l dadu si pace. Apoi urmand pe Maria Sa si slujitorii cei mai apropiati patrunsera in sala de sfat. La un semn, o multime de slujitori patrunsera aducand tavi cu tot felul de bucate si ulcioare cu vin de cel imparatesc. Praslea scoase punga cu lacrimile ingerilor dupa care ceru o tipsie mare plina cu nisip de cel fin,cernut si uscat la caldura domoala a soarelui dupa care rasturna lacrimile fara a le atinge de fel. Tot in acelasi timp, camara de taina se umplu de minune Dumnezeiasca, caci lacrimile rasfrangeau lumina soarelui intr-un snop de mii si mii de lumini si culori ce se petreceau intr-un continuu licar. Imparatul cand vazu minunatia intinse mana sa ia un graunte de foc dar voinicul il opri si cu bagare de seama lua o lacrima cu ajutorul unui ac si o puse in palma imparatului. Pana sa se dumireasca acesta, lacrima isi pierdu stralucirea si apoi se prefacu in pulbere.
- Iertata sa-mi fie purtarea Maria Ta, dar mi-a fost frica sa nu te superi ca nu ti-am spus din timp. Din cate se spune, numai un suflet curat poate pune mana pe ele fara sa le vateme. De aceea Maria Ta cred ca vei pune copii sa insire boabele pe fir de aur curat.
- Da, da, da, asa-i. Te iert pentru purtarea ta si marturisesc ca ma bucur sa te vad iar la curte.
- Apoi daca m-ai lasa doua zile sa-mi pregatesc cele de drum as indrazni sa-ti cer voie sa plec dupa mireasa Mariei tale si dupa calul fermecat, numai bun de preumblat.
- Cred ca bine ai grăit căci toti curteni mă intreabă cand voiesc să le dăruiesc urmas si alta mireasa nici ca voiesc, decat pe Lia Ciocarlia, fata Vantului, Frumoasa Pamantului. Ca doar nu degeaba o lauda toata lumea c-ar fi cea mai maiastra, floare de tinut in glastra.
De dupa o perdea groasa ce coperea o usa tainica se zari pentru o clipita fata tiganei vrajitoare care era tulbure de furie. Voinicul Praslea isi vazu pierirea in privirea cea fulgeratoare dar nu zise nimic, caci banuia ca imparatul va fi fiind om de cuvant. Pesemne ca dupa cum am mai spus tigana ceea, tragea nadejde sa fie ea impărăteasă. Praslea se ridica, multumi imparatului pentru bunavointa sa dupa care se retrase. Ajuns afara se dete in dosul curtilor si atingandu-se cu toiagul Unchiesului isi schimba infatisarea, devenind un batran trentaros ca vai de capul lui. Asa se si infatisa flacaul la casa tatane-sau. Vezi bine ca nu voia sa-l cunoasca nimenea dar pe undeva ii era si teama de razbunarea vrajitoarei de la palat. Nimeni nu-l cunoscu, nici slugile, nici fratii sai, nici chiar tatal sau nu baga de seama nimic. Doar catelusa lui, prietena de vanatoare si de preumblari prinse a se gudura pe langa piciorul lui. Vezi bine ca pe ea n-o putea pacali asa usor noua infatisare. Chiar in acel moment iesi si tatal sau la preumblare prin curte si vazu mosneagul mangaind catelusa.
- Apoi poti s-o si ei, ca de cand i-o plecat stapanul numai chelalaie si plange toata ziulica. Vaz ca-ti cata a joaca si te asculta mosule….
- Apoi boierule abia am ce mânca eu, ce sa-I mai dau si ei, ca doar daca o iau inseamna că si răspunz de viata ei…..si-i păcat……
- Apoi ia-o că m-am sătu…..dar nu apucă să-si termine vorba ca un suspin prelung ii sfasie pieptul si ochii prinseră a lucii inecati in lacrimi……
Abia mai apuca sa-i faca semn sa plece ca se si inturna pe loc si patrunse iar in casa macinat de suferinta dorului dupa fiul pierdut pe veci de o ratacire si de cateva vorbe rostite la suparare.
Apoi dupa ce iesi pe portile conacului, Praslea isi chema catelusa pe nume care veni iute gudurandu-se si sarind ca un biet caine recunoscator ce era. Caci doar ea indurase alaturi de stapanul ei bunele si relele acelei vieti. Pleca Praslea si nu se opri decat la poarta vacarului dar nimeni dintre ai lui nu-l recunoscu sub noua infatisare. Se aseza ciucit langa poarta asteptand sa vada ce se va intampla. Nu trecu mult si iata ca langa el opri un baietan care il si pofti in casa. Mai poticnit, mai imbiat, ajunse mosneagul nostru pana in pridvorul casei unde era asternuta o masa. Nevasta vacarului cand il vazu il pofti in casa la masa dar el se multumi cu masa din pridvor. Atunci vazand muierea ca nu-l poate indupleca ii puse inainte pe masa cate si mai cate ca se si minuna batranul nostru. Incepu sa manance mai cu sfiala cautand sa faca parte dreapta si catelusei care se aciuise sub masa.
- Multam de omenire da drept sa spun nici nu stiu cum sa-ti multumec mai zise batranul uitandu-se tinta in ochii femeii.
- Singura multumire este sa te stiu indestulat. Daca vei dori poti ramane aici peste noapte sa-ti primenesti hainele si sa simti binefacerile unui pat si a unei mese inbelsugate..
- Da cum de puteti sa tot dati fara a cere nimic?
- Dupa cum bine spunea binefacatorul nostru, ajuta-l Doamne pe unde este, numai daruind vei dobandi.
- Da oare cine-i cel ce va invatat astfel de frumoase lucruri?
- Cine oare decat numai vreun inger sau trimis de-al Domnului, caci a venit, mi-a scapat barbatul de la moarte si ne-a daruit cu tot ceea ce vezi aici imprejur. Mai mult, ne-a invatat sa avem mestesugul nostru si sa nu ne mai bizuim pe nimeni altcineva, sa nu mai lasam pe nimeni sa fie stapan pe viata noastra si a copiilor nostri.
- Frumoase vorbe, preabuna femeie, ca-ti si uitai numele…..
- Maria, taica, dar daca si faptele ar fi pe masura vorbelor……
- De ce spui asta?
- Ca simpli muritori ce-am descoperit atat de tarziu ce inseamna mila si fapta buna, nimic nu este indeajuns…..
- Si pe unde o fi acel om sa-l intalnesc si eu…..
- Apoi mosule, numai bunul Dumnezeu stie pe unde o pribegi, caci slutul de imparat, o iarta-ma Doamne de pacat, l-a trimis la grele munci din cauza noastra.
- Apoi ca doar nu s-o fi prapadit……
- D-apoi eu nu cred. Lumea spune ca s-ar fi intors la curte cu minune de nestemate pentru soata imparatului dar eu iar nu cred, ca ar fi trecut si pe la niste amarati ca noi sa ne dea binete……
- Poate c-a veni…..sau poate ca inca n-a venit vremea lui…..cine poate sti…..
- Numai bunul Dumnezeu, care ne calauzeste pasii si gandurile curate…..ei ce spui mosule, ramai sub coperisul nostru?
- Apoi daca nu-i cu suparare as adasta in fânar ca sa stau cu animalul aista si sa nu stric socotelile prin casa….
- Apoi sa sti ca barbatu-meu chiar s-o supara cand a auzi……
- Atunci sa nu-i spunem nica, ca eu oricum plec dimineata in zori…..
Si pleca mosul tarsaindu-si ciubotele urmat indeaproape de catelusa care nu se mai satura sa se gudure si sa-si marturiseasca bucuria si recunostinta. Nu trecu mult si se inturna si omul nostru, vacarul adica, si numai ce trimise un baiatan sa-l aduca cum a sti pe batran la masa cu ei. Se codi mosul, ca doar ce stratuse la masa si ospatase, dar nu fu chip sa scape de vorbele baiatului care nu se dadea induplecat. Se ridica din paie de unde se culcusise si vaitandu-si batranetile pleca iar spre cerdacul luminat de o lampa cu seu. Se uita lung vacarul la batran dar nu stia nici el a spune ceva. Parca era ceva, dar nu putea spune ce. Incepura sa se infrupte din bucatele pregatite iar omul nostru incepu sa-l descoasa pe batran: de unde vine, incotro merge, ce face, ce drege si cate si mai cate ca tot omul curios si dornic de ascultare si de vorba. Cand vazu batranul nostru, adica Praslea Ionica, ca nu are scapare, incepu sa le povesteasca ceea ce vazuse el in casa tatalui sau, taine si secrete legate de marfuri, de schimburi, despre cum sa-si intareasca drumurile si cum sa-si oranduiasca locurile de schimb, le povesti de-a fir a par toata taina negotului asa cum o intelesese el de la tatane-sau, incat pana spre dimineata, vacarul si cei doi baietani mai mari jurara sa incerce si ei sa vada daca pot face ceva negot cu impletiturile lor de nuiele si cele ce se mai gaseau prin imprejurimi: miere de cea aurie si dulce ca bautura sfintilor, branza de cea pietroasa si buna la gust care se topea in cerul gurii caci nu degeaba fusese el vacar atata amar de ani. Apoi mosneagul le povesti cam cum trebuie sa-si laude marfa si cum s-o prețăluiasca, caci pentru a avea castig trebuia ca omul ce cumpara marfa sa fie multumit. Caci daca incerci sa furi sau sa inseli pana la urma tot tu vei iesi in pierdere.
- Apoi mosule cate ne-ai spus in seara asta chiar ca ne ajunge pentru o viata de om …..sanatosi sa fim ca sa le putem duce pe toate la bun sfarsit…
- Ei dragii mosului, tineti minte vorba mare pe care s-o spuneti in toate clipele de indoiala: “toate le pot intru Christos care ma intareste”……
- Asa-i precum spui…..da stau si ma intreb…daca stii atatea taine cum de esti pribeag si nu ai un salas al tau si trai indestrulat……
- Apoi ce sa mai spun ca doar toate ne vin de la Dumnezeu care ne tot incearca taria si credinta…..
- Drept ai grait taica. Ca bine zici.
- Si spuneti ca de maine porniti la treaba? Intreba mosneagul privindu-i in ochi pe fiecare.
- Doar am jurat s-o facem.
- Asa-i dar una e sa juri si alta sa-ti tii juramantul. Caci orice lucru cere si sacrificii, si dupa cum spun batranii, tot ceea ce pare greu la inceput este usor de purtat si tot ce pare usor totdeauna ridica piedici si obstacole in cale.
- Am scapat eu de la moarte, cum m-as putea teme de munca?
- Apoi daca-i asa, sa va spun si cel mai mare secret pe care-l stiu: cauta sa citesti ce se ascunde dincolo de privirea moarta, de zi cu zi, a oricarui om si vei descoperi ca fiecare fiinta striga cu disperare un singur lucru “fa-ma sa ma simt important”. Ofera fiecaruia iubire si locul cuvenit si vei fi cel mai bogat om de pe Pamant.
Atat mai zise batranul si se ridica strabatand curtea agale, caci la inceput l-a urmat catelusa dar la soaptele lui s-a intors si s-a pitulat sub masa langa picioarele celui mai rasarit dintre baietani. Doar urma toiagului mai statea marturie cand vraja se rupse si cei de pe prispa putura sa deschida gurile inghitind aer caci de zis nu mai puteau spune nimic.
- Apoi tatuca eu zic ca trebuie sa facem ast lucru ca doar nu degeaba o ajuns batranul la casa noastra, zise cel mai rasarit dintre copii.
- Parca ar fi alt semn de sus. Dumnezeu o vrea sa fim pilda pentru cei din jur. Ca doar nu degeaba tot ne trimite cate un sol. Mai intai voinicul acum mosneagul…..apoi de, s-o facem. Sa nu lasam aste lucruri de pret sa se risipeasca precum pala vantului. Chiar de azi incepem sa mantuim impletiturile ca pentru trei care pline si intr-o saptamana pornim in lume tot spre miazazi. Si asa dupa cum a spus si batranul, orice s-ar intampla vom duce totul fara cracnire.
Unul dintre puii cei mici se ridica somnoros, mai sa-si rupa nasul tot frecandu-se la ochi si rataci poteca intrand in fânar in loc sa ajunga in fundul livezii. Si unde nu scoase un chiuit de ziceai ca cine stie ce dihanie il muscase. Toti se repezira la fânar sa vada ce s-o intamplat. Piciul tocmai iesise aratand cu mana si cu ochii catre fânar dar fara a putea scoate un sunet. Deschisera usa cea mare a fânarului si inlemnira cu totii caci acesta era plin cu marfa ca pentru zece care pline. Cazura in genunchi ca retezati, multumind cerului, caci nu puteau intelege de fel asta minune.
Dar sa-i lasam pe oamenii nostri sa-si vada linistiti de trebi si sa ne inturnam la voinicul nostru care intra in cetate odata cu primii precupeti si se infatisa la palat cerand sa fie dus inaintea imparatului. Ajuns in iatacul imparatesc se lasa intr-un genunchi si ii spuse imparatului ca este gata de drum. Ceru ingaduinta sa plece ca sa-i aduca mireasa, pe Lia Ciocarlia, fata Vantului, sora Soarelui. Ii mai spuse imparatului ca daca nu s-a intoarce pana-n toamna sau de va vedea soarele rosu ziua-n amiaza mare si vantul molcom prefacandu-se in furtuna sa stie ca el a pierit si sa-si ia gandul de la mireasa sau sa caute pe altcineva sa-i duca la implinire porunca si dorinta. Atat mai zise Preaslea si iesi lasandu-l pe imparat fara de vorbe, impietrit si buimac.
Iesi din palat, apoi din cetate iar cand ajunse in padurea cea umbroasa ce se rasfira pe coastele ce inconjurau cetatea striga cat il tineau puterile chemandu-si prietenul, pe Solzos, asa cum numai solomonarul stie a face in noptile impietrite sub vraja. Nori grosi ca de furtuna se stransera imprejur, ascunzand de privirile muritorilor balaurul care se ivise spumegand din inaltul cerului.
- Da stiu ca nu prea ti-a priit printre ai tai……
- Oh, prietene nu zvarli vorbe in saga ca arcul sagetile ca doar nu ti-am gresit……
- Iarta-ma voinice, dar cum de nu te-ai infatisat tatalui sa-i ceri dreapta iertare?
- Si cine sa duca treaba la bun sfarsit?
- Puteai s-o duci si dupa o saptamana…..ca doar nu suferea imparatul de dorul miresei…..
- Daca ai stii ca tatuca inca nu mi-a iertat purtarea, ce-ai mai spune?
- Ei voinice, voinice, asculta sfatul acesta: “incearca sa asculti cu ochii si sa vezi cu urechile” si multe lucruri noi ti se vor deslusi. Vei vedea in tacere cele mai infocate marturisiri, iar urechile tale vor deslusi orice lacrima prefirata in adancul sufletului.
- Asa o fi dupa cum spui Solzosule dar intrebarea e: cum dam noi de Stapana duhurilor ca sa-i cerem un cal de cel mandru cu coama de aur, cu stea de argint in frunte si cu sapte inimi in piept?
- De dat dam noi de ea. Iar mai greu decat a fost si decat ne va fi nu cred ca poate fi.
- Oh prietene drag, vorbesti de parca toata intelepciunea lumii s-a cuibarit in causul de apa ce l-ai inghitit ultima oara.
- Ei Prasleo, prietene, razi tu razi, dar daca ai stii ca eu nu sunt decat un mic, un fir de praf pe langa cel pe care-l slujesc n-ai mai rade.
- Apoi sa ma ierti da mai fac si eu haz de necaz.
- Esti gata de aceasta incercare?
- Intotdeauna am fost gata si stiu ca atata vreme cat voi avea suflare in mine voi incerca, caci stiu ca numai daca incerc indeajuns voi castiga.
- Asa-i precum zici. Deci, hai la drum. Fa-ti cruce si intareste-te ca ceea ce vei vedea nu a vazut inca om muritor.
Urca Praslea Voinicul in spatele balaurului si acesta odata se incorda ca arcul si se azvarli in inaltul cerului de ramase Pamantul ca roata carului. De acolo din cea ghețărie isi facu vant si se lasa sa cada la pamant. Voinicul nostru cand vazu ca se prabusesc gata sa se sfarme inchise ochii caci teama era mare si biruitoare. Simti ceva mangaindu-i pielea obrazului si deschise ochii dar nu zari nimic decat intunecime din cea mai deasa si daca nasul nu-l insela era miros de pamant reavan. Nu trecu mult si iar incepu a se inalta balaurul si curand iesi din pamant ca un fir de iarba sau ca un trunchi de copac. Si tot asa țesu cerul de pamant cu firele nevazutelor treceri si intr-un tarziu se aflara intr-un loc fara nume, departe de lume, un loc neumblat si necautat. In jur se cernea ceata din cea deasa, lucrata in casa, toarsa in suvoi din grele nevoi, la razboi tesuta cu ite o suta, o suta si-o mie veacul sa îl ție. Totul in jur era foșgăială, plânset si greu scrâșnet. Ici si colo se mai ivea din cea pâclă deasă câte o părere de trup ce nu putea fi asemuit cu nimica. Mergeau de parca stateau si daca nu ar fi vaslit Solzosul cu aripile-I uriase chiar ai fi creazut ca sunt prinsi in cea pâclă ca musca in miere. Uitandu-se mai bine baga Praslea de seama ca toate umbrele acelea se plecau la vederea Solzosului ca la trecerea unui Domn si Stapan adevarat.
“Stapaneste-ti emotiile si vei fi stăpânul multora” susura la ureche ca o parere. “Chiar asa cred ca si este” zise el ca pentru sine.
- Stapane incearca sa nu scoti o vorba, nici macar o soapta daca vrei ca totul sa fie bine. Auzi vorba solzosului dar nu stiu bine daca de-adevaratelea sau doar ca o parere.
Nu trecu mult si valurile de negura prinsera a se aduna inchegand o curte si un palat nemaivazut. In jurul lui tot felul de lighioane si nastrușnicii incat simteai pielea furnicandu-te pe spate fara sa vrei. Lumina tragea sa moara dar nu putea caci nu avea deslegare la acest lucru. Totul era ostenit si ofilit, totul era oprit si rastignit la mijloc, intre inceput si sfarsit. Trecura de portile palatului, intrara patrecand incapere dupa incapere care mai de care mai mare, mai umbroasa mai neprietenoasa. “Stapaneste-ti emotiile si vei fi stăpânul multora”...........
Pasind pe dale lucitoare patrunsera intr-o incapere cum nici o minte de om nu poate inchipui. Boltile se inaltau prelingandu-se in taina negurilor de unde pandeau gaturi lungi ce se terminau in ciocuri fioroase. Ungherele erau pline de fosgaiala banuitelor dihanii sau a feluritelor lighioane pe care mintea nu putea a le cuprinde. In spatele coloanelor uriese se prelingeau umbrele banuitelor hidosenii care spaimanta mintile cuprinse de frigul petrecerii. Din pardoseala lucie ca saracia neagra se inalta tronul celei ce era Stapana Duhurilor, spaima sufletelor, necredinta ochilor. Mesagerii intrau si ieseau, erau intr-un du-te vino continuu, ducand la indeplinire poruncile cumplitei Stapane ce avea deslegare sa puna poprire pe soarta oamenilor. Suflete chinuite se svarcoleau in lanturi, cerand indurare. Mintile dedate la rautati fluturau atarnate in carlige inrosite la spaima caintei. Inimile impietrite se topeau la suflarea milei ce le lipsise. Totul era jelanie, scrasnire si vaiet prelung ca insasi firul vremii.
- Ce vant te aduce la curtea mea voinice, se auzi vocea rece si goala ca cel mai adanc hau inchipuit?
- Marita Stapana, imparatul Galben ce are drept de viata si de moarte asupra mea….
- A uitat oare ca numai eu am acest drept asupra vietii oamenilor, dat de insusi PreaMaritul?
- Iarta-mi greseala fara de voie dar ca o sluga nepriceputa ce sunt m-am incurcat in vorbe. Imparatul Galben ar dori de la Maria Ta, de te invoieste a-i da, un cal de cel poleit, cu coama de aur si cu stea de argint in frunte pentru aleasa inimii sale, Lia Ciocarlia, fata Vantului, sora Soarelui.
Din umbra deasa se raspandira chicoteli si pufnituri caci bag de seama ca duhurile cele fioroase se amuzau pe seama voinicului
- Si ce se invoieste sa dea in schimb imparatul tau?
- Spune-mi ce doresti Marita Stapana? Caci imparatul n-a dorit sa te supere cu o alegere nefolositoare sau nedorita.
- Ii dau o viata trebuie sa-mi dea o viata-n schimb.
- Ma ai pe mine marita Stapana. Ai viata mea.
- Si ce sa fac cu ea?
- Ceea ce vei dori.
- Da stiu ca ai mult curaj. Cum se face ca nu tii la viata ta?
- Ba tin Marita Stapana, dar a tine un legamant e mai presus de viata.
- Imi place ce spui, si oricum nu am ce face cu viata ta. Tu nu esti trecut in cartea mea prea curand, ca imparatul cel rau. Spune voinice, de ce tine omul atat de mult la visele sale?
- Oh Marita Stapana, daca noi oameni ne ingropam visurile, inseamna sa ne ingropam pe noi insine, caci noi suntem facuti din acelasi aluat ca si visurile noastre.
- Ce va poarta pe drumuri neumblate si carari nebatute pe voi oamenii?
- Gandul la izbanda Marita Stapana, caci lumea-i croita sa-i iubeasca doar pe cei ce izbandesc, nu are timp de pierdut cu cei ce se vaita si sunt mereu in pierdere.
- Da i-a spune-mi, ce este moartea pentru om? De ce se sperie el asa de tare de mine?
- Aici chiar ca nu stiu ce sa spun Stapana dar eu unul stiu ca Moartea este rece doar atunci cand te afunzi in uitare. Daca macar un singur om isi aminteste de tine nu esti mort. Caci daruind vei dobandi. Daruindu-ti viata, vei dobandi viata si o parere a sufletului tau va lumina dintre stelele de pe cer, cautand cu drag la cei ce te poarta in sufletul lor.
- Ti-ai dobandit darul voinice. Du-te la grajd si alege-ti ceea ce poftesti de acolo caci nimic nu este mai drept decat sa-ti tii cuvantul si sa rasplatesti curajul de a gandi si de a face.
- Iti multumesc Marita Stapana si fie ca nimeni si nimic sa umbreasca domnia Mariei Tale.
- Frumos si drept ai grait voinice, ferice de cine te are de sluga credincioasa si de cea ce va avea parte de inima ta.
Praslea se pleca in fata marinimiei si dreptei judecati a Stapanei duhurilor, cea de toti urgisita si pe nedrept hulita si iesi din palat luand calea grajdurilor. Nu mica ii fu mirarea cand deschise portile grajdului si vazu ceea ce nici un om nu mai vazuse: cai cu totul si cu totul de hiacint, diamant, aur, argint care mai de care mai frumos si mai luminos, care fornaiau si bateau din picior, aruncand flacari pe nari.
“O mandrete de herghelie aici la grajdurile Stapanei dare numai unul este menit pentru soata imparatului. Deci sa-l catam pe cel leit-poleit cu coama de aur, si tinta de argint, in frunte-nsemnat, mandru la purtat.” Si dintre toti, cel mai de pe urma era calul lui, dar el nu se incrunta, ci se bucura, ca s-a-nvrednicit si a biruit. Alese un capastru si o sa batute in pietre scumpe dupa care se indrepta catre vatra cu jeratec din mijlocul grajdului si umplu o galeata ochi. Dupa ce-i mai dete inca doua galeti cu jeratec si trei cu apa de cea buna scaldata de luna, il inseua si se indrepta spre portile grajdului unde-l astepta prietenul sau Solzosul. Scrise o carte pentru mai marele grajdarilor de la curtea imparatului, aseza scrisoarea in scara seii dupa care ii povesti calului ce are de facut si unde trebuie sa ajunga, lasandu-l sa-si aleaga singur calea, dupa care se sui in spatele prietenului sau care iar incepu sa teasa poteca intre ceruri si pamant pana ajunse iar pe taramul oamenilor si nu se opri decat la umbra padurii dimprejurul palatului imparatesc.
- Vrei cumva sa mai cerci a cata la voia tatalui tau?
- Cat timp a trecut pe aste meleaguri cat am lipsit?
- Numa juma de an voinice.
- Mai bine ……ba nu, asteapta-ma sa dau o fuga pana la casa vacarului sa vad ce s-a mai petrecut intre timp.
- Cand vei binevoi cheama-ma si voi veni.
Nici nu pleca balaurul ca Praslea isi preschimba iar infatisarea prefacandu-se intr-un boier cu stare ce-si petrece vremea calatorind cu caleasca pentru a cerceta starea mosiilor. Sui in drosca ce aparuse odata cu el si drept catre casa vacarului porni. Cum facu cum nu facu ca taman in fata portilor acestuia se rupse osia la drosca, facand o harmalaie de nedescris. Iesi afara dintre faramaturi bodoganindu-si slugile dupa care intra in curtea vacarului pentru a cere gazduire. Acasa, numai nevasta si copii cei miculuti care roboteau prin curte si prin gradina adunand, aranjand, caci bag de seama ca se cam schimbase cate ceva. Langa fânar se ridica acu o mandrete de hambar in care stateau randuite frumos cate feluri de marfa, de la impletiturile de nuiele, la burdufuri pline cu branza si putini cu miere de cea galbena ca aurul, valuri de panzeturi si borangic tesute in casa, caci acum baga de seama voinicul ca jur imprejur pe paturi de frunze cresteau viermi de matase, si pana si cuie, caiele si unelte de cele trebuincioase la gospodaria omului se aflau colo frumos stivuite.
- Buna ziua boierule si fi binevenit in casa noastra, zise femeia apropiindu-se usurel mai dintr-o parte, urmata de catelusa care dadea semne ca s-ar bucura.
- Buna sa-ti fie inima stapana a locului dar stiu ca mandra si bine ticluita gospodarie mai ai.
- Toate cate le vezi le-am facut numai cu ajutorul unui prea bun suflet de om sau poate un inger trimis de insusi Prea Maritul care ne-a ajutat si ne-a povatuit ce sa facem, dupa care am avut parte de alt semn al milei celui Prea Inalt care ne-a trimis un batran intelept. Acesta ne-a invatat cum sa punem ban pe ban si fapta pe fapta ca sa putem ajuta si pe ceilalti.
- Da cum se face ca esti singura?
- Apoi barbatu-meu e plecat cu marfa in lume. Schimbam ce avem prin partile noastre cu ceea ce gaseste prin cele parti.
- Bag seama ca-i priceput daca va merge asa de bine.
- Apoi doar ti-am spus boierule ca un Batran ne-a invatat toate celea, cum sa facem si cum sa umblam. Si numai datorita puterilor ascunse in invatamintele sale am izbandit.
- Si tineti numai pentru voi cele ce-ati aflat sau mai spuneti si la altii?
- Noi spunem dar lumea nu vrea sa creada. Cica-s baliverne. Multi cred ca suntem in puterea diavolului dar numai noi si Batranul stim ca toate ne vin numai de la Bunul Dumnezeu si de la dorinta noastra de a-i ajuta si pe altii. Caci asa dupa cum se spune: vorba data pe nimic nu-i crezuta nici un pic. Vorba data cu iubire, tot mai are poticnire. Dar noi om tot tine calea ce ne-a aratat-o Batranul, si stiu ca vom izbandi.
- Apoi cred ca stiu pe cineva care ar avea nevoie de ajutor.
- Cine maria ta?
- Te invoiesti sa ma ajuti ca eu doar ce am trecut prin cele parti si n-as vrea sa ma intorc. Daca as scrie o carte unul dintre prichindei ar putea s-o duca?
- Da ma duc chiar eu, ca nu-i bai. Copii stiu rosturile casei si numaidecat ma si intorc.
Se apuca Praslea al nostru de scrise carte tatalui sau, cerandu-si iertare ca nu putea sa se intoarca caci inca nu castigase tot ceea ce pierduse: increderea oamenilor, respectul de sine si dragostea.....dar ca cel care ii aducea cartea putea sa spuie daca mai are mult pana sa-si implineasca menirea si cautarea. Pecetlui cartea cu inelul ce-l avea de la tatane-sau si voi sa-i plateasca femei dar aceasta se impotrivi. In tot acest timp ea pregatise o masa plina cu tot felul de bunatati dupa care aranja trebile casei povestindu-le prichindeilor ce au de facut dupa care se ridica si pleca.
- Apoi numai bine ca mai ies si eu din ograda sa mai vad lume la fata si sa aflu ce mai targuiestre lumea prin cele parti ca poate i-o fi de folos barbatului meu.
- Mergi cu bine si fie sa ai parte numai de bucurie in drumurile tale.
- Multam boierule, si fie ca Domnul sa te ajuta tot asa dupa cum ne-a ajutat si noua.
Atat mai spuse si dupa ce puse scrisoarea in san porni voiniceste la drum intins si nici ca se mai uita decat inainte.
Dupa ce ospata Praslea pe saturate dand si catelusei care se tot gudura pe la picioarele lui mai intreba de una de alta pe cei prichindei dupa care spuse ca pleaca la palat sa ceara ajutor pentru a ajunge la mosia lui. Intra in sat si prinse a descoase lumea despre ce se petrecea la gospodaria vacarului caci cat umblase el nu vazuse asa gospodarie inchegata si aranjata. Oameni povesteau câte si mai câte. Ba ca vacarul isi vanduse sufletul necuratului care il scapase de la spanzuratoare, ba ca se apucase de vraji, caci un tinerel care-l scapase de la moarte ii daduse câte si mai câte povete ca sa ia in stapanire cat mai multe suflete nevinovate, asa spuneau cei care nu-l puteau suferi. Dar multi din sat povesteau cum venise acel tinerel care pusese tot satul pe picioare indreptand traiul oamenilor, caci dupa ce plecase tanarul, vacarul si ai sai incepura sa ajute pe fiecare dupa nevoi. Si oamenii invatasera cum sa-si gospodareasca avutul si cum sa scape de robia cea grea a neputintei. Acum care mai de care isi punea viata in ordine iar satul lor ajunsese sa fie vestit in toata imparatia. Ba chiar si imparatul trimitea iscoade caci nu stia ce se intampla si incepuse sa se teama. Caci oamenii isi plateau birurile dar nu mai veneau dupa nici o nevoie si putini mai erau care veneau la judecata caci acum nu mai aveau de ce se judeca caci fiecare avea lucrul sau si bunastarea umplea locul. Pleca baiatul nostru multumit de cele auzite caci aflase ca samanta invataturilor sale cazuse in pamant bun si daduse roana deplina. Iesi din sat si se strecura in padurea batrana chemandu-si prietenul. Vazu cum se despica cerul si se pogoara dintr-un valmasag de nori ditamai balaurul caci pesemne umbland atata timp impreuna nici nu mai baga de seama cat de mult se schimbase si se ingrosase.
- Ei prietene am ajuns si aproape de capatul drumului.
- Asa ma gandeam si eu, ca dupa asta trebusoarea poate ca mi-oi gasi si eu hodina.
- Toate ca toate da’ unde o gasim pe Lia-Ciocarlia si cum o s-o petim? De la cine?
- De la cine altul decat de la tatane-sau, Vantul.
- M-ai lamurit cobza. Dar cum o s-o facem?
- Ca tot omul cu stare si dare: ne oprim in poarta Vantului, dam binete dupa datina iar cand ne-a intreba ce voim ii spunem ca am venit sa-I petim fata pentru Papura-Imparat sau cum i-o zice imparatului ăstuia….
- Bun, bun, da unde-i casa, conacul sau palatul vantului?
- Unde alta decat in inaltul cerului? Suie dar voinice si nu mai pierde vreme de-a pomana ca mai avem multa trebusoara de indeplinit.
- Da vad ca pe toate le stii, Solzosule, zise Praslea aruncandu-se in spatele balaurului.
- Daca nu eu, atunci cine?
- Si daca nu amu, atunci cand….parca asa trebuia sa se termine……
- Da asa-i. Ca bine zici.
Atat mai zise balaurul si măre unde nu se azvarli in inaltul ceriului de ziceai ca acum il sfarma si cade tăt bucati pe Pamant. Si zbura balaurul volburand norii cu bataia aripelor uriase. Dadu ocol Pamantului odata, a doua oara si inca odata dar din ce in ce mai repede incat voinicul nostru nu pricepea ce face. Cand iata ca porni si-a patra oara, de vajaia aerul pe langa ei si Pamantul parca se prinsese in hora cea iuțita si nebuna a ielelor, iata ca din acel vartej de nori se deslusira niste ziduri ca de funigei, valatucite dar totusi usoare ca o parere, si in mijlocul lor se inalta o mandrete de palat cum nimeni nu mai zarise pana atunci. Palatu-n juru-i se roteste, lumina-l scalda si in jerbe se-mpleteste. Caci totul nu-i decât luminã si sclipire, si-un val de nesfârsitã bucurie, îmbracã totul stralucind in toate.
- Ei? Ce spui voinice?
- Da-mi graiul indarat si apoi intreaba-ma ce spun. Ce poate spune un biet muritor in fata aistei minuni? Da stau si ma intreb, daca asta-i palatul cum poate arata stapana lui?
- Grea intrebare pui voinice dar si mai grea-ti va fi viata dupa ce vei afla raspunsul. Caci nu stiu cum vei reusi sa iesi cu fata curata din asta incercare.
- Apoi Solzosule, am venit in petit pentru imparat nu pentru noi si cu ajutorul lui Dumnezeu oi scapa si acu din orice incercare…..
- Fie dupa vorba ta voinice dar mai bine te-ai fi nascut orb sau n-ai mai fi venit. Caci greu e sa pui stavila inimii. Sti cum se spune in Pilde: “daca o mana este rea pentru tine mai bine tai-o si-o arunca, daca un ochi iti face betesug sufletului scoate-l si zvarle-l” dar ce sa te faci daca pana si inima se-ncontreaza si nu mai asculta de tine? Poti s-o smulgi si s-o zvarli?
- Prea multe intrebari prietene, da acu ce facem? Cum ne vestim sosirea ca nu vad nici o poarta in care sa bat….
- Bate cu gandul, ca el gaseste totdeauna ceea ce cauta…..
Nici nu sfarsi bine vorbele balaurul ca iata ca zidurile cele groase se desfac si dau la iveala o poarta mandra din lemn de cel mirositor ca tamaia si batut tot in nestemate de ziceai ca toate stelele cerului si gramadisera pe poarta ceia. Aceasta se deschise incetisor si neauzit iar in cadrul ei aparu o mandrete de fata al carei chip nu avea asemanare si nici macar nu putea fi descris cu vorbe ca acestea erau goale ca scoicile moarte in fata acestei minunatii. Parul, pulbere de aur se involbura fara cea mai mica adiere, prefirandu-se pe umeri plini de stralucirea unei pielite ca a lunii poleite. Ochii umbrosi ca verdele cel crud al primaverii straluceau prin perdeaua genelor maiastre iar buzele raspandeau mireasma fragilor abia date in rosul pargului. Trupul mladiu luneca usor ca lumina cea dulce a zorilor.
- Buna ziua voinice. Da cu ce treburi pe aici? Intreba fata si daca nu s-ar fi proptit bine in spatele balaurului voinicul nostru pe loc ar fi cazut rapus. Caci daca ochii puteau fi banuiti de inselatorie, urechea si mai ales inima nu putea face asta. Caci vocea suava ca murmurul molcom al florilor, rascolite de adierea cea lina, iti mergea drept la inima inlantuind-o in farmecul curateniei si nevinovatiei.
- ……..
Praslea incerca sa zica ceva dar cu toate ca deschidea gura ca un peste de auzit nu se auzea nici cel mai mic sunet de ziceai ca toata viata ii fusese cetluit graiul sau ca aerul i se terminase.
- Sa inteleg ca nu poti grai voinice? Zise fata privind la chinul baiatului nostru. Te-ai ratacit ori ce-i cu tine? Ce hram te-a adus pe aste meleaguri pe unde nu calca picior de pamantean muritor…..
- Apoi marita domnita……
- Lia, Lia-Ciocarlia………
- Marita domnita…..am venit la Maria Sa Vantul, sa-i cer mana domnitei sale, Lia Ciocarlia pentru…..
- Dar nu te prea increzi voinice? Cum de indraznesti sa ceri mana Liei……
- Dar nu pentru mine am venit in petit ci pentru Maria Sa Galben Imparat, care ofteaza si zace de dorul Mariei Tale Domnita Lia…..
- Daca-i chiar asa dupa cum spui, cum de n-a venit insusi imparatul sa ma ceara de la tatane-meu?
- Iertata sa-mi fie indrazneala Marita Domnita dar nu stiu daca se cade ca insasi Imparatul sa vina in petit……….si …..dar unde este Maria Sa Vantul, tatal Mariei tale?
- Tu nu sti cum este vantul care-nconjura Pamantul? N-are stare, n-are vina dar tot cauta pricina. Sufla, bate, rascoleste, marea-n valuri o zburleste, sterge cerul a furtuna sfarma, impinge sau darama. Dar asa cum se porneste tot asa se ostoieste. Si alinta florile, vanturand frunzarele, mângâind firul de iarba, impletind lacrimi in barba. Mângâie buze fierbinti, racoreste-ncinse frunti, valureste ochi in lacrimi, apa tainicelor lacuri, nuferii spre mal ii poarta, si intrece-n sagetare, randunica tematoare.
- Oh scumpa Domnita, rogu-te de-mi ingaduie sa astept aici pana s-o intoarce, mai apuca sa zica Praslea pierit, mai mult mort decat viu, caci inima deja ii ardea in valtoarea dragostei ce era pe cale sa parjoleasca trupul si sufletul voinicului.
Noroc ca balaurul baga de seamna cum se schimbase graiul voinicului si cu coada il propti mai bine sa nu se clatine sau se dea de gol in privinta slabiciunii care-l incerca. Nici n-apuca Domnita Lia sa deschida gura ca sa-i raspunda ca unde nu se starni o vijelie de ziceai ca acu se prapadeste cerul si Pamantul laolalta. Si unde nu se inalta din stravezimea alergarii sale nimeni altul decat Vantul, cel ce macina Pamantul. Ochii ii ardeau ca doua focuri uriase. Nici nu astepta sa vada ce are de spus voinicul, caci si deschise gura, mare ca sura si unde nu prinse a sufla de-l zvarli pe flacaul cu tot cu balaurul lui ca si cand n-ar fi fost, pravalindu-i pe coasta unui munte plesuv. Trecu ceva timp pana reusira sa-si revina, sa se dezmeticeasca din zdruncinatura ceea.
- Asta sa fie oare totul? Intraba voinicul indreptandu-si oasele.
- Pentru astazi cred ca ajunge. Om incerca maine, poate il gasim in toane mai bune.
Trecura cu bine noaptea si a fost iar dimineata. Voinicul se zvarli in spatele balaurului si acesta incepu iar sa zboare, rascolind cerurile pana hat departe si iar ajunsera cu bine in poarta palatului fermecat. Nici n-apuca voinicul nostru sa-si duca la bun sfarsit gandul ca poarta prinse a se deschide si aparu insusi stapanul, Vantul.
- Vad ca nu scap asa usor de tine. Care ti-i dorinta voinice?
- Marite stapane, Vantule strabunule, am venit cu pleciune sa-ti cerem mana fetei tale, Lia-Ciocarlia, pentru Maria Sa, Galben Imparat.
- Cum de cutrezi a te infatisa cu o astfel de cerere?
- Dar Maria Ta, nu fac decat sa duc la indeplinire porunca Mariei Sale Galben Imparat.
- Se vede ca nu ti la viata ta.
- Ba tocmai pentru ca tin la ea, Marite. Caci daca nu indeplinesc porunca, Maria Sa Imparatul ma va scurta cu un cap.
- Atunci du-te de-ti ia rasplata, mai zise Vantul si cand sufla odata, ii azvarli peste marginile lumii si de n-ar fi fost balurul cu aripile sale precis ca s-ar fi oprit tocmai in poarta la mandra Luna, a lumii strabuna.
Cu chiu cu vai pe inserat, ajunsera pe un camp plin de flori de nu ma uita. Ar fi vrut voinicul nostru sa uite dar nu mai era chip. Se lasa coplesit de mahnire caci daca ar fi reusit in asta incercare ar fi trebuit s-o vada pe aleasa inimii lui alaturi de imparat iar daca n-ar fi reusit in incercarea sa dorul i-ar fi parjolit inima lasandu-l pustiit si gol. Ca si cand ar fi fost singur, doar cu dorul lui, se trezi vorband:
- Am incercat odata si am dat gres. Am incercat a doua oara si am dat gres iar.
- Da, dar dai gres doar atunci cand nu mai incerci, cand te lasi pagubas.
“Cauta sa-ti sporesti valoarea insutit si-apoi inmiit”
- Ce ai spus?
- Nimic. Ce ai de pierdut?
- Mintile. Caci n-am vazut decat odata mandrul chip dar stiu ca altul ca el nu voi mai gasi.
“Cauta sa-ti sporesti valoarea insutit sau inmiit.”
- Da asa cred c-o sa fac.
- Si cum spuneai? Parca ziceai ca am venit in petit pentru imparat nu pentru noi si cu ajutorul lui Dumnezeu om scapa si din incercarea asta……..Sau poate ma insel?
- De unde sa stiu ce ma asteapta Solzosule…….apoi sa ducem la plinire trebusoara asta si apoi m-oi duce in lume sa-mi uit de toate cele.
- He, he Prasleo, crezi ca uitarea vine cand o chemi? Nu, nu. Vine cand vrea ea. Si ia ce vrea ea. Poate sa ia totul si sa lase doar ceea ce te roade, ca sa te mistui in focul pardalnicelor desnadejdi. Dar vorba aia, sa terminam treaba si o avea Bunul grija si de nacazul tau. S-o indura El in vreun fel. Poate te scapa de viata sa nu mai jelesti.
- Da cred ca-i cel mai bine. Da cum oare facem noi?
- Apoi cred ca atunci cand o suflat vantul ti-o ratacit si mintile pe undeva. Ai incercat oare sa mangai curtile cu mandretea de toiag ce-l tii sau astepti sa prinza radacini?
- Crezi ca merita sa incerc?
- Apoi sa-mi raspunzi te rog, crezi ca merita sa mai traiesti?
- Bine prietene. Asa voi face. Vom vedea dar, ce s-a intampla.
- Atunci mangaie-ma iar cu toiagul sa ma mai inzdravenesc putin si hai s-om mere.
- Noaptea ca furii?
- Nu. Noaptea ca cei ce nu mai au stare.
Tocmi Praslea Toiagul Unchiesului si masura balaurul cat era de lung si odata se scutura acesta si pielea I se preschimba in argint curat de stralucea in noapte ca mandra Luna. Sui voinicul in spatele nazdravanului si unde nu incepu acesta a improspata aerul cu bataia aripilor si cat ai clipi ajunsera iar la palatul Vantului. Acesta se odihnea in fata portilor ca un unchies ostenit de preumblare.
- Sara buna Marite Vantule,
- Apoi buna sa-ti fie si tie inima voinice ca vaz ca nu scap cu una cu doua de tine. Daca si Galbenul cela de imparat va fi fiind ca si tine apoi chiar ca merita sa-mi dau fata dupa el. Dar mai bine s-o intrebam pe ea ce va sa zica.
Ca la un semn poarta se deschise in cadrul ei aparu nimeni alta decat Lia Ciocarlia, luminata si straluminata de multimea licureilor ce o-nconjurau.
- Care ti-i voia tatuca? Ca doar nu m-ai chemat doar ca sa ma intrebi de-s curate odaile? Zise fata alintandu-se si mangaind obrazul tatane-sau.
- Vezi tu Lie, fata draga, nu stiu daca asa ti-o fi sortit dar prea nu scapam de voinicul acesta. Spune rogu-te, te invoiesti sa-l urmezi pana la cel ce l-a trimis in petit? Te incumeti sa termini cu asta viata de fata si sa te mariti, sa incepi viata de nevasta?
- Faca-se voia ta, caci tu stii mai bine ce trebuie facut tatuca, dar ma rog ca si cel dupa care ma dai sa fie vrednic.
- Apoi cred ca daca are asa o sluga nu are cum sa fie mai prejos. Si ma rog, voinice, ce va purta fica mea cand a merge la sfanta cununie?
- Marite Vantule, imparatul a pregatit salba si cununa din lacrimile ingerilor, culese din desertul de cenusa iar mireasa va fi purtata de-un cal cu coama de aur si stea de argint in frunte de la curtea stapanei duhurilor.
- Are el lucrurile acestea?
- Da Marite.
- Atunci chiar ca e de toata isprava. Dar spune-mi te rog cum de mi-ai gasit palatul?
- Apoi n-o fost chiar atat de greu, dar musai sa ai un prieten inaripat ca sa te descurce in astfel de treaba…..
- Da, da, da, deci daca tu ai ajuns aici….oricine o poate face…..
- Banui, da nu stiu ce sa spun….
- Ca sa poti pleca teafar de la mine trebuie sa-mi muti palatul departe de lume, in loc far-de nume. Sa-si gaseasca locul intr-un crang cu totul si cu totul de argint, pe-un ostrov cu nisip de aur curat, iar jur imprejur apele sa poarte mantie grea de matase verde. Te prinzi voinice la asta trebusoara?
- Apoi….ma prind….ce-o sa fac…”Cauta sa-ti sporesti valoarea insutit si-apoi inmiit”
- Ce-ai spus?
- Ma prind marite, mai zise flacaul nostru si odata atinse zidurile palatului cu Toiagul Unchiesului soptind usor ca pentru sine: sa te muti anume, departe de lume, in loc far-de nume, in loc nenascut si necunoscut, in lume-nelume ce nu se poate spune. Pe loc palatul se invartosa intr-un abur stralucitor si disparu purtat pe aripi de naluca. Scoase Praslea din clop brotacul de smarald si-I soptii la ureche: fugi din asta lume, in cea far-de nume, apele le-ntinde si mi le cuprinde in mantie deasa de verde matasa, lin unduitoare si stralucitoare. Spuse acestea si-i dede drumul brotacului care se duse dupa palat. Scoase apoi din clondiras scoicuta de aur si sufla supra ei urmatoarul indemn: scoicuta surata, in aur muiata, du-te-n alta lume, in cea fara nume, cladeste cu spor un ostrov usor din aur curat in soare spalat. Atat mai spuse si scoica lua drumul palatului si a brotacului. Scoase apoi din san crenguta de mesteacan si-i sopti si ei: tu ce porti in tine, paduri de-argint pline, du-te-n alta lume, in cea fara nume, si pe ape unduite cu mantie coperite, pe ostrovul incropit tot din nasip aurit, te-oi sadi, te-i rasadii si mandra te-oi inmulti. Palatul sa-l ocolesti, mandra sa-l impodobesti, cu argintul frunzelor si trilul pasarilor. Si pe data creanga de argint disparu si ea.
- Hei? Unde-i palatul meu? Ce-ai facut?
- Ce mi-ai poruncit Marite. Si atunci voinicul atinse un nor calator cu Toiagul Unchiesului si pe data acesta se prefacu intr-o fereastra uriasa, sau intr-o oglinda ce arata un taram de vis ce nu cunostea decat o lumina fermecata ce se preschimba mereu. Jur imprejur era o apa ce se unduia molcom sub o mantie de matase verde ca smaraldul iar in mijlocul acestor ape se inalta un ostrov nemaivazut cu plaje din nisip prefirat, de aur curat ce se pierdea la umbra deasa a unei paduri cu totul si cu totul de argint. In mijlocul padurii se intindea o mandrete de lac, cu ape clistaline, ce racorea si oglindea palatul vantului.
- Ei voinice, voinice credeai ca numai tu te pricepi la astfel de trebusoare? Cat te-ai luptat tu sa faci toate astea eu am trimis-o pe Lia Cioicarlia la frate-sau Soarele ca sa se gandeasca, si sa hotarasca, daca vine cu tine au ba. Daca nu mai ai stare poti sa pleci s-o cauti acolo. Daca nu, asteapta-ma, ca eu ma duc sa-mi aflu palatul. Atat mai spuse Vantul si pleca mancand Pamantul, caci nu mai avea stare si voia sa afle locul unde-i mutase voinicul palatul.
- Ei prietene acu stiu ca am potrivit-o. Cu siguranta ca Vantul nu s-a mai intoarce iar de ajuns la portile Soarelui nu stiu cum o sa ajungem.
- Apoi Prasleo doar nu ne-om opri taman acu, caci mai avem multa paine de mancat pana te-i vedea scapat de toate aste treburi.
Se lasa balaurul nostru pe coada si cand se azvarli pe data se aflara chiar pe creasta celui mai inalt munte din lume.
- De-acu putem ospata si hodini caci pana-n zori cand se prelinge calea soarelui prin taria cerului n-avem ce face.
- Asa-i precum spui dar eu hodina tot nu pot sa-mi aflu…
- Ti-s gadurile departe…..la……..
- La cine? Intreba cu artag voinicul…
- La cele ce le-o gandi tatane-tau, schimba vorba balaurul, razand in sine de framantarea baiatului care cazuse robit dragostei celei fara de margini.
- Apoi si la tatuca mi-i gandul, dar mai tare ma perpelesc de……….
- De?
- Oh, Doamne, alunga din inima si din gandurile mele flacara care ma mistuie.
- Si doar ti-am spus ca nu-ti va fi usor.
- Daca ar sti omul toate cate trebuie sa le treaca poate ca nici n-ar mai veni pe lume.
- Daca ai auzi ce spui nici tie nu ti-ar veni sa crezi, caci daca omul n-ar mai avea nimic de aflat si le-ar sti pe toate de la inceput s-ar plictisi si ar spune: “pentru ce sa mai traiesc daca nu pot afla nimic nou?” Si nu uita ca dragostea nu-i totul in viata. Intareste-te, si uit-o pe fata Vantului ca nu-i de tine. Daca ti-ar fi fost sortita ai fi stiut-o de mult si nu ti-ar mai fi atat de greu.
- Tocmai asta-i ca simt ca mi-e sortita dar nu stiu cum sa fac, caci nici ea nu ma place si nici sa n-o duc celui ce o peteste nu pot….
- Daca-i asa atunci fur-o sau nu-ti ramane decat sa te rogi. Sa te alini si sa uiti cat mai repede de ea.
- Dar nu pot s-o uit. E ca si cum mi-ai cere sa uit sa respir ori nu pot caci e mai presus de vrerea mea. Sau ca si cum i-as spune inimi sa stea, sa nu mai bata. Nu se poate.
- In cazul asta boala-i mult prea grava si leac afli numai la Dumnezeu. Cum terminam ce avem de facut, te retragi la manastire si cu rugaciuni smerite poate ca ti-ai usura suferinta……
- Ei, prietene, prietene, razi tu razi, da…….
- Da? Da atunci hai si-om mere ca-i aproape ziua. Hai sa terminam si trebusoara asta, da iti mai dau un sfat: cand om ajunge in calea Soarelui cata de inchide ochii si nu-i deschide nici cat un fir ci numai cu gandul sa vezi, caci altfel lumina ceea ti-a arde ochii pana-n strafundul creierului.
- Multam de sfatuire. Hai si-om mere.
Sui voinicul in spatele balaurului si acesta se incorda ca arcul si se zvarli ca sageata tremurand aerul la trecerea lui. Si se inălta, măre se-nalta, noaptea strabatea, pe carari batute de luna stiute, tot mai spre inalt. In jur noapte grea, cu mult frig in ea, frig ce geruia. Si el tot mergea, tot mai sus urca, in jur stele reci ca niste ochi seci, doar straluminind si-n jur licarind. Pamantul era mic cat o boccea, apoi cat un bob ca de mazarea si apoi mai mic c-abia se zarea. Iar ei tot zburau si calatoreau rascolind pulberea din Calea Laptelui. Iata ca de la o vreme prinse a licari ca un brau de aur chiar calea soarelui. Balaurul se opri asteptand sa-l vada pe insusi maritul Soare venind agale in carul sau tras de scarabei de aur. Tot atunci ii aduse aminte voinicul sa inchiza ochii caci lumina s-ar putea sa vie in orice clipa.
Praslea inchise ochi si ramase in crunta asteptare a celui ce avea sa-i dea mandra mireasa, nascuta a fi imparateasa si nu doar negustoreasa. Caci ce era el decat un umil fiu de negustor care nu facuse prea multe bune la viata lui. Tot strabatand calea neguroasa a deznadejdii ce-l macina iata ca o adiere lina se preumblă mangaindu-i obrajii, ochii si pielea greu incercata de frigul noptii.
“Râzi mereu de tine si de greselile tale” susura ca o parere pe la ureche. Lumina si caldura izbucnira amandoua invaluind totul in jur. Acum se simtea fiorul vietii ce clocotea, caci unde-i caldura si lumina este si bucuria vietii.
- Hei. Ia te uita. Da ce-mi este dat sa vad, un muritor. Da ce vant te aduce tocmai pe aici prin partile astea?
- Marite Soare, stapanul vietii si al bucuriei, am venit trimis de Maria Sa, Vantul, Tatal tau sa aflu daca sora ta si fata lui Lia Ciocarlia, se invoieste a-i fi soata celui ce ma trimis in petit, Galben Imparat.
- Da mult curaj mai ai de cutezi sa ma opresti din drum cu astfel de nerozii, dar pe de alta parte nu ai curajul sa ma privesti in ochi cand imi vorbesti, mai zise Soarele manios.
Uitand de povața Solzosului deschise gura sa raspunza dar in acelasi timp deschise si ochii cu mult curaj pentru a-l privi in fata pe trufasul soare. Dar cum ridica pleoapele un pic un sfredel de foc ii parunse pana-n strafundul creierului arzandu-i lumina ochilor. Lacrimi se sange izvorara dar Voinicul nu scoase nici cel mai mic geamat, macar ca-si simtea trupul arzand de durere.
- Acu ca ti-ai primit plata pentru necuviinta ta, du-te-n lune si povesteste-le tuturor ce pateste cel ce se sumețeste. Si odata rasufla suflare de foc azvarlindu-i inapoi in lume la poalele muntelui de unde plecasera.
Trecura cateva ceasuri bune pana cand reusira sa-si vina in fire, dar amandoi erau mai mult carne vie si arsura. Praslea isi ridica gavanele ochilor spre cer incepand a se ruga Domnului:
“O Doamne, fie-ti mila de robul tau si ajuta-mi sa izbandesc si sa duc la bun sfarsit treaba ce-am inceput-o. Ajuta-mi Doamne si limpezeste inima Fratelui Soarelui iar daca nu-i cu putinta, trimite Doamne stalp de foc ca sa arda locul acesta si nici urma numelui meu sa nu mai ramâie caci nu merit a trai cu asta rusine”.
Din inaltul cerului prinsera a picura stropi de binecuvantata ploaie, iar unde cadeau, carnea se intregea si arsura se desprindea ca si cand n-ar fi fost. Dupa un timp gavanele ochilor se umplura si ochii se intregira ca la inceput si cand desfacu Praslea pleoapele vazu mult mai bine ca la inceput iar atat el cat si balaurul erau mai intregi si mai chipesi ca niciodată si amandoi erau poleiti din cap pana-n picioare. O rasuflare plina de iubire le mangaie trupurile iar din ceruri se prelinse o soapta ca o parere: “Indrazniti, eu am biruit lumea”.
Iti multumesc Doamne, ca mereu ma ajuti cu cate un sfat sau o mangaiere. “Râzi mereu de tine si de greselile tale” susura ca o parere. Asa-i Doamne, ca daca nu poti rade tu de prostia ta cum o sa suferi pe altul s-o faca?
Se intoarse catre prietenul sau Solzosul, mangaindu-i pielea ce stralucea ca soarele.
- Ce ne facem acum prietene?
- Apoi eu imi aduc aminte de al Lui indemn: “cauta si vei gasi, bate si ti se va deschide, cere si ti se va da”.
- Asa-i dar cum sa aflam ca Maritul Soare nu se va impotrivi scrumindu-ne de-adevaratelea?
- N-o putem afla decat daca mergem iar in calea lui.
- Te incumeti s-o facem?
- Si daca nu, lasam treaba neterminata?
- Atunci hai.
Dar nici nu apucara sa termine cele spuse ca odată se invartosa cerul si din inalt se pravali ca o minge de foc si para care de ce se apropia se si marea. Astfel ca atunci cand ajunse la pamant era un ditamai radvanul care se desfacu ca un bostan copt iar din launtrul lui aparu nimeni alta decat Lia Cioicarlia, fata Vantului, sora Soarelui, zana zorilor, minunea minunilor.
- Daca si cel ce te-a trimis este la fel de curajos si de chipes ca tine aleg sa-i fiu de soata iar de nu mai bine moarta, caci de intors in lumea mea nu este cale. Oricum ti-ai castigat dreptul de a ma peti si i-ai uimit atat pe tatal cat si pe fratele meu cu indrazneala si purtarea ta. Acu daca nu ti-i cu suparare insoteste-ma la palatul lui Galben Imparat, caci nu se merita sa-l lasam sa-si astepte prea mult aleasa.
- Prea bine marita Domnita! Faca-se voia ta.
Atat mai putu sa zica Praslea caci vocea ei era ca o mangaiere dar si ca o valvataie ce-i parjolea inima si sufletul. Chinuri fără de margini ii framantau carnea involburata.
Praslea facu un semn cu Toiagul Unchesului si pe data radvanul ceresc se prefacu intr-o mandrete de baldachin cu perne moi de matase brodate cu fir de aur si văluri din borangicul din cel mai fin dupa care o ajuta pe Domnita sa suie iar el se aseza in spatele baldachinului pentru a-i fi aproape la orisice chemare. Incepu a vasli balaurul nostru dar nici prea repede caci se vede treaba ca nu prea se grabea sa ajunga la palatul Imparatului Galben. Dar din ce se apropiau inima flacaului nostru se ingreuia si se innegura.
- Cred ca vei ramane la curte ca sluga credincioasa si sfetnic de nadejde. Asa-i?
- Tare ma tem Domnita ca dupa ce ajungem o sa-mi iau ingaduinta de la Maria Sa Imparatul ca sa plec sa-mi vad fratii si tatal si daca va fi, voi pleca in lume sa-mi aflu aleasa sau sa-mi aflu menirea caci daca ma gandesc mai bine de aflat nu cred ca voi mai afla ceva si pentru mine in asta lume.
- Ce fel de vorbe sunt astea voinice? Nu se poate sa nu se afle in toata lumea cineva care sa-ti castige inima.
- Inima mea este scrumita si arde in chinuri asa ca nu vad cum ar mai putea sa....
- Ti-ai dat inima cuiva? Ti-ai gasit aleasa? Intreba fata cam cu mirare si poate cu o unda de gingasa nedumerire.
- Inima mea-i data dar de gasit nu am gasit decat pustiu. Trupul sufera dar nu atat pe cat sufera sufletul. Si nici pe departe ca mintea ce stie ca va pierde tot ce a crezut ca poate castiga.
- Vorbesti de parca te-ai pregati ca sa mori voinice.
- Sufletul meu este deja mort caci am facut greseala sa tanjesc la ceea ce nu-mi este dat, la lucrul ce nu-i al meu.
Atat mai apucara sa zica ca se si trezira sub zidurile palatului imparatesc. Balaurul trecu zidul si nu se opri decat in fata scarilor. Praslea cobora si ceru strajerilor inlemniti de spaima sa-l anunte pe imparat sa iasa in intampinarea Domnitei Lia, aleasa inimii sale. Nici nu apuca Praslea sa zica ce avea de zis ca mare vuiet si harmalaie se starni la palat si toti ieseau pe la ferestre sau de prin dosul zidurilor sa priveasca la dihania ce se lasase in mijlocul curtilor. Insusi imparatul cu barba zburlita si poalele mantiei saltate ca sa poate alerga, aparu in cadrul usilor. Rasufla greu si anevoie isi potoli tremurul burtii ce se pravalea din stransoarea braului de aur. Abia atunci Praslea inainta, puse un genunchi in pamant si grai:
- Maria Ta, iata ca si ultima porunca ti-a fost indeplinita. Lacrimile ingerilor din desertul de cenusa ca sa-i faci Domnitei salba si cununa le-am adus, calul poleit, cu coama de aur si tinta de argint de la Stapana Duhurilor l-am trimis Mariei Tale acu iata-o si pe aleasa inimi, insasi Lia-Ciocarlia, fata Vantului, sora Soarelui. Porunceste slugilor s-o primeasca dupa cuviinta ca pe mandra imparateasa.
Ca la un semn, de la inaltimea baldachinului si pana la scarile palatului se asternu un pod de aur, astfel ca atunci cand voalurile baldachinului se detera in laturi si aparu aleasa imparatului toata suflarea amuti si nu se mai auzi decat umbra pasilor ei. Imparatul insusi privea pierit si nu-si putea desprinde ochii de la o astfel de minune neanchipuita. Banuise ca fata Vantului trebuie sa fie frumoasa dar nu crezu ca poate fi chiar asa de frumoasa. Era neanchipuit de frumoasa iar el isi freca mainile de bucurie la gandul ca toti imparatii de pe tot cuprinsul pamantului vor muri ciuda si invidie cand ii vor vedea aleasa.
- Bravo! Stiam ca vei reusi. De-acu poti sa pleci tinere.
- Chiar voiam sa cer ingaduinta de la Maria sa plec sa-mi vad fratii si tatal ca iata ca se face anul de cand nu i-am mai vazut.....
- Prea bine, prea bine, ai ingaduinta noastra.
In ast timp Domnita Lia ajunse langa Praslea si langa imparat privind cand la unul cand la altul.
- Si cine ma va aduce la altar Maria Ta, caci n-am nici tata si nici frate.....
- S-o gasi el un sfetnic care s-o faca, ca doar nu s-or termina barbatii la Praslea. Ce nevoie mai avem?
- Credeam ca stii sa apreciezi sacrificiul si daruirea supusilor tai, Maria Ta.
- Nu-i decat o sluga ce si-a facut treaba si atat. Are noroc ca nu l-am scurtat de cap cand a fost sa fie.....chiar ca are noroc....
- Si care-i plata pentru tot ce a facut?
- Bucuria ca-l las in viata, Domnita scumpa.......dar nu-ti mai bate capul......
- Daca asta-i plata pentru tot ce a facut aceasta sluga credincioasa, care oare va plata si rasplata pentru credinciosia unei soate? Mai bine moarta decat soață, mai bine pribeaga in lume decat alaturi de tine?
- Ce-ai spus domnita? Si-n glasul imparatului era numai ura inveninata caci samburele geloziei prinsese radacini si crestea peste masura de repede.....
- Ce ai auzit Maria Ta. Daca asa poti si stii sa-ti rasplatesti slugile de nadejde ce se va alege de mine ca soata?
- Vei fi cinstita si respectata de toti, vei fi imparateasa si-mi vei aduce urmasi...... frumosi si numerosi......
- Eu credeam ca voi fi iubita si nu cinstita, maria ta. Dar dupa cum am mai spus mai bine moarta.
- Apoi daca-i asa, asa sa fie.
“Fa ce ai de facut acu, caci maine e pentru lenesi” susura pe la urechea voinicului si acesta imediat facu un pas inainte fără a banui ce va face imparatul. Dar acesta in turbarea ce-l cuprinsese scosese hangerul si se indrepta sa ia viata acelei minuni ingeresti. In acelasi timp voinicul nostru facuse pasul inainte si cand ridica imparatul bratul cu hangerul, acesta intalni trupul voinicului si-i patrunse printre coaste alunecand prin carne si amusinand bataia inimii. Un val de sange se pravali afara odată cu lama hangerului iar Praslea cazu in genunchi. Intoarse fata catre Domnita cerandu-si iertare pentru indrazneala de a-i calca pe dinainte. Dar ochii sai graiau alte vorbe decat ceea ce se rostogolea printre buzele amortite. In acelasi timp, din dosul perdelelor, tigana noastra, vazand frumusetea celei ce trebuia sa fie imparateasa, lua arcul din mina strajii si fără a mai sta pe ganduri puse sageata in arc si tinti inima Domnitei. Cand lama jungherului se prelinse afara din inima voinicului, sageata strapunse inima domnitei iar un boboc de sange inflori in pieptul ei. In acea clipita soarele insusi ramase tintuit pe cer si lumina sa se intuneca vazandu-si sora preaiubita prada lacomiei si urii oamenilor ce o detera mortii.
In aceeasi clipita, balaurul puse coada pe toiagul unchiesului si pana sa se dumireasca lumea se prefacu intr-un voinic de cel mandru ca arhanghelii, si grai:
- Vai de tine Imparate caci impietrirea inimii te-a impiedicat sa vezi credinciosia slugii tale si sa te bucuri de ceea ce nici un muritor nu a avut vreodata parte. Drept pedeapsa, vrei umbla pribeag prin lume pana la sfarsitul veacurilor cautand si indreptand rautatea din sufletul oamenilor caci numai astfel vei putea sa capeti iertarea rautatii tale, caci de iertat ti se va ierta, si tot atunci lumea te va si uita. Peste tot prin lume vei fi insotit de umbra celei ce ridicat mana ca sa curme viata nevinovata. Amandoi veti fi pilda vie pentru pedeapsa ce va sa vie.
Si pe loc, la un semn, aerul se-nvartosa ridicandu-i pe sus pe imparat si pe tigana lui, dandu-i in puterea Stapanei Duhurilor sa-i judece iar mai apoi sa-i pribegeasca prin lume pana la sfarsitul veacurilor.
Voinicul nepamantean se pleca apoi peste trupurile cazute la pamant si le atinse cu Toiagul Unchiesului dupa care se si prefau la loc in balaur iar in aceeasi clipa Praslea si Lia se ridicara mai vii si mai frumosi ca niciodată. In acelasi timp, din piepturile tuturor celor de fata izbucnira strigate de bucurie caci nimeni nu putuse suferi purtarea plina de josnicie a imparatului si a tiganei sale.
“Multumeste-i Domnului pentru totate câte le primesti” susura la urechile lui Praslea.
- “Multumescu-ti Doamne pentru toate câte le dai, caci stiu ca numai prin puterea Ta le pot izbandi pe toate”. Dupa care Praslea ingenunche in fata Domnitei si zise:
- Doamna si stapana a inimii mele, iarta-mi indrazneala si rogu-te, spune-mi daca pot nadajdui a te avea mereu aproape caci de cand te-am intalnit tu esti lumina sufletului meu si jur ca iti voi respecta dorinta intru-totul si nu voi mai cata sa-ti tulbur linistea in veci daca nu voi merita dragostea ta.
- Daca ar fi si numai dupa faptele tale si tot as spune ca meriti mai multa pretuire decat ai primit ca rasplata pentru toate câte ai patimit si toate care le-ai implinit. Iar daca vorbele mai pot insela uneori, privirile si tremurul vocii n-o vor face niciodată, ori eu vad ca nici nu doresti si nici nu ai de ce sa-ti ascunzi privirea caci ai cugetul curat si far’ de viclesug. Si asa ai fost de cand ai venit la tatane-miu sa ma petesti. Fie dar ca si lumea sa primeasca ceea ce deja a fost hotarat de Dumnezeu. Atat mai zise Lia intorcand fata imbujorata catre balaurul ce strajuia adunarea.
Din inalt si-arata fata, mandrul soare zambitor, tot cerul-i o feerie, plin de picuri lucitori. Licuricii tes hlamida pentru cei ce-au fost ursiti, si-n sclipiri de stea albastra ei se vad invaluiti. Mandra luna ii cununa, poleind coroane-n par, vantul tata-n cupe-aduna, tot nectar aromitor. Nu e nunta ba-i nuntire, cei doi: mireasa si mire, lumea-i muta in uimire, totul pare incremenire. Vraja tese panza deasa fir de aur si matasa, fir de-argint si strop de stea tesea lumea si-o unea. Iara lumea ce facea? Tot mai usurel sufla, caci minunea o vedea, o vedea dar greu credea.
In tot acest timp, balaurul bag seama ca nu statuse de pomana ci intr-o clipita adunase de pe tot intinsul imparatiei pe tatal si pe fratii lui Praslea, la fel si pe vacar cu tot neamul sau incat nimeni nu putea a se dumiri despre toate câte se intamplau in jur. Cand se trezira toti adunati la un loc, Praslea Ionica impreuna cu Lia Ciocarlia, sfatul tarii cu slugi si cu oraseni, tatal si fratii voinicului, vacarul cu tot neamul lui, mare se starni un vant de ziceau ca amu se sfarama zidurile palatului. Dar din toata suflarea aceea prinsera a se auzi vorbele vantului, vantului caruntului, tatal miresei. Acesta le spuse sa nu se teama si pe loc ii stramuta, pe imas cu iarba deasa ce in matase se teasa, tot la poale de cetate unde-s mese asezate, si-unde-ntr-un altar de flori ii asteapta slujitori, sa slujeasca, sa ceteasca, si pe miri sa ii uneasca.
Atunci Praslea facu un pas, ingenunchie si cu voce clara se adresa tatalui si celor din jur:
- Iarta taica purtarea fără de minte a fiului tau ce ti-a amarat frumoasele si seninele zile ale batranetilor. Drept ii ca am meritat pedepsire si aspra certare din partea domniei tale pentru purtarea fără de minte ce am avut-o. Caci ai socotit ca un pom care nu face roada sa cada sub pecetea securii pentru a nu face umbra degeaba. Si cu sfiala am sa aduc aminte adunarii ultimile vorbe ce le-am auzit din prea dulcea-ti zicere: “te rog dara sa pleci in lumea larga si nu te intorci la casa mea decat atunci cand vei invata sa castigi tot ceea ce ai pierdut: increderea oamenilor, respectul de sine si dragostea..”. Cu inima stransa am plecat de la casa ta, caci nu stiam unde pot afla cele trei lucruri pierdute. Pe drum am intalnit un om chinuit si hotarat mortii si fără a pregeta am dat totul ca sa-l vad scapat de sorocire. Am reusit, dar bucuria reusitei nu a fost de lunga durata, caci ispitirea nedreptatii s-a abatut asupra capetor noastre si am trebuit sa indeplinim voia imparatului. L-am lasat pe om sa-si cladeasca noua viata in legile pe care le-am invatat la casa ta. Taranul hotarat mortii, a inceput un drum nou iar acum este pilda vie pentru toti cei care isi doresc o altfel de viata. In tot acest timp am cautat si am dus la implinire vointa si poruncile imparatului neluand seama la greutati. Acu, dupa ce un an s-a petrecut din viata noastra, la aceasta mandra adunare am indrazneala a spune ca am reusit si am adunat cele trei lucruri sortite a implini viata unui om ca pe cel mai mandru asezamant. In acest an de zile am reusit sa cladesc ceea ce sufletul meu pierduse:
- In acest an de zile, cu ajutorul tovarasilor de drum mi-am recastigat respectul de sine biruind toate greutatile, ceea ce inseamna ca am pus temelia noului asezamant.
- Asa dupa spun Pildele “daruind vei dobandi” iar prin ajutorul dat celorlalti am reusit sa castig si increderea celor din jur ceea ce se indeamna a fi peretii noului asezamant.
- Daca ar fi fost pe atat si tot ar fi fost destul, dar Domnul a dorit ca zidirea sa fie completa si la sfarsitul incercarilor mi-a fost dat sa descopar dragostea fără de care sufletul este ca floarea parjolita de arsita. Aceasta si cea din urma a venit ca sfant acoperamant templului pe care m-am straduit a-l zidi. Acum va las pe voi sa cercetati si sa hotarati daca zidirea mea este deplina sau mai are nevoie de adaugiri. Atat mai zise dupa care tacu lasand capul in pamant si asteptand dreapta judecata.
Atunci tatal sau cu ochii scaldati in lacrimi facu un pas in fata si lua cuvantul:
- Drept ai glasuit si bine ai facut ca ai descoperit adunarii motivele pentru care ai fost alungat, caci in incrancenarea inimii mele nu am incercat sa aflu si sa vad ce se asunde in spatele purtarii tale. Mi-am dorit sa-mi fi demn urmas in ale meseriei asa dupa cum si fratii tai s-au dovedit a fi dar niciodată nu m-am gandit a te intreba daca acest lucru iti e pe masura au ba. Iarta egoismul si orbirea unui biet tata care nu a dorit decat binele, dar binele asa dupa cum il vedea el si nu cum iti era tie bun. Iarta-ma fiule, caci vestile primite dovedesc fără putinta de tagada ca ti-ai gasit drumul tau, iar zidirea de care povesteai este cea mai mandra si cea mai de invidiat zidire, aidoma templului sfant ridicat in doar trei zile de Cel Prea-Inalt.
Cu aceste vorbe tatal se lasa in genunchi imbratisandu-si fiul si varsand lacrimi de bucurie pentru fiul regasit. Vacarul satului, care acum era un om de vaza, respectabil si respectat facu un pas inainte si se adresa celor din jur:
- Cu indrazneala pe care numai invatatorul si salvatorul vietilor noastre mi-o da, am sa iau si eu cuvantul la aceasta adunare. Dupa cum poate ati aflat, acu un an imi luam ziua buna de la viata, incredintat ca voi muri pentru vina de a fi slujit imparatului. Caci ceea ce nu am putut sa spun atunci voi marturisi acum: in ziua cand or dat lupchii iama in cireada imparatului eu ma chinuiam sa sting focul care cuprinsese casa din padure in care cresteau nestiuti de nimeni cei trei copii ai imparatului cu slujnica lui cea de taina, tigana pedepsita. Dumnezeu a vrut ca eu sa fiu pe aproape si sa vad focul si sa scap vietile pruncutilor, nevinovati de purtarea parintilor. Dupa ce am avut grija ca totul sa fie fără de urmari, am fugit la cireada mea dar lupchii deja facura stricaciuni care nu mai puteau fi acoperite. Imparatul m-a urgisit trimitandu-ma mortii, dar un trimis al Domnului, acest tanar, a aparut si si-a pus viata in primjdie pentru a o scapa pe a noastra. Si parca aud si acum rostirea care mi-a ramas sapata cu slova de foc in adancul inimii: “... Bucura-te ca de astazi începi o viață nouă........”. Si asa a fost. S-a dat pe sine pentru a ne rascumpara. Ne-a ajutat si ne-a invatat. Si nu o data, nu de doua ci de trei ori ne-a incercat cu putere si cu adanca invatatura. Iar daca astazi suntem unde suntem, eu si tot neamul, nu suntem decat datorita faptelor si purtarii lui. Amu ca am putut sa fac toata marturisirea trebuie sa spun ca ultimii mei pruncuti, cei mai miculuti, de care toata lumea radea si spunea ca i-am facut tot intr-o noapte, sunt prunci si coconi imparatesti. Multumesc cerului, si celui care ne-a ajutat sa ne ridicam asupra vietii cu putere si dorinta implinita caci ne-a dat incredere in puterile si faptele noastre.
Atat spuse vacarul si se lasa si el in genunche sarutand dreapta binefacatorului sau si al neamului sau. Atunci Lia, lua cuvantul adresandu-se intregii adunari:
- Prea multe eu nu am a spune decat ca vreau ca sa stiti ce s-a intamplat la curtea tatalui meu. Primul si singurul pamantean pe care l-am vazut strabatand cerurile pentru a bate la poarta tatalui meu a fost el. Ca a fost greu sau usor asta numai el v-o poate spune. Dar taica nu l-a crezut ci banuindu-l de inselatorie l-a azvarlit inapoi pe pamant. Nu numai ca nu s-a dat batut dar a revenit si a implinit si cele trei dorinte ale tatalui mei, gasind negasitul, afland neaflatul si miscand nemiscatul. Pentru a doua oara taica l-a alungat inapoi pe pamant iar pe mine m-a trimis la fratele meu Maritul Soare. Si pentru ca nu-i sta in fire sa se dea batut s-a intors ca sa ma ceara si de la frățâne-mio. A fost aruncat din inaltul cerului tot o arsura si o rana caci nimeni nu s-a incumetat a se apropia de Soare cum a facut-o el. Dar se vede treaba ca Dumnezeu nu-l dorea pierit si l-a recladit asa dupa cum il vedeti, intrupat, si le-a dat gand bun si tatalui si fratelui care au fost cuceriti si fermecati de curajul si taria lui. Astfel am ajuns impreuna la curtea imparatului crezand ca si stapanul este pe masura slugii, dar dezamagirea a fost mare si numai cerul este partas la toate câte s-au intamplat, caci se vede treaba ca eu am fost sortita lui si nu Imparatului, sau poate ca am fost sortita imparatului, dar nu celui batran ci celui pe care il veti alege astazi. Caci inima a stiut fără sa stie ce inseamna dragostea, si tot ea, inima m-a invatat ca dragostea este singurul dar ce nu merita irosit. Si Lia tacu.
Din inaltul cerului, Soarele prinse a straluci si a-si schimba culoarea semn ca se bucura din inalt pentru toti. Vantul prinse si el a-si cladi din tina si apa chip pamantean pentru se putea arata lumii marturisind si intarind cele spuse de fica sa. Apoi marturisi ca bucurie mai mare decat fericirea fetei sale nici nu avea si ca urmare el nu se impotriveste unirii celor doi in sfanta taina a cununiei. Atunci tot poporul si curtenii izbucnira intr-un strigat de bucurie iar mai marele sfatului tarii pasi pana in fata voinicului ajutandu-l sa se ridice, dupa care se lasa el intr-un genunchi si cu glasul plin de recunostinta si bucurie le ceru lui Praslea si Liei sa le fie destoinici slujitori si carmuitori din scaunele de domnie.
Tot atunci Praslea le ceru tuturor voie si grai:
- Multumim pentru dorinta voastra sincera, dar cu iertaciune va spun ca noi, eu si Domnita mea nu meritam aceastra marire, caci noi nu putem carmui cetatea si tara. Mult mai ales si mai potrivit mi se pare a fi cel ce a suferit pentru imparat, cel ce a avut inima sa primeasca trei pruncuti nevinovati si a avut curajul sa taca chiar daca acest lucru l-ar fi putut costa viata. Tot el a aratat ca tarina buna nu asteapta decar samanta pe masura pentru a da roada bogata, si ca sa ma credeti mergeti de intrebati pe toti cei ce-l stiu si inainte si dupa schimbarea hotarata lui. Eu nu am facut sa pun apa la radacina dar copacul era deja crescut si pregatit pentru rodire. Il el veti gasi cel mai bun carmuitor caci stie si ce inseamna umilinta si stie si ce inseamna iubirea de aproape. Dati-i putere si nu va va pare rau. Tot asa el trebuie sa aibe grije de cei trei coconi imparatesti caci, cu toate greselile tatalui lor, sangele lor este cu greutate in fata cerului si se vede treaba ca Dumnezeu mai are trebuinta de ei in asta lume. El si numai el poate sa va conduca pana cand cei in drept vor putea s-o faca. Daca totusi veti ingadui am sa va rog sa fiti martori la nuntirea mea cu Doamna inimii mele iar pe noul imparat am sa-l rog sa ne fie nanas, caci altul mai de cinste nu cred sa aflu.
Ca la un semn, toata curtea, slujitorii si norodul se lasara in genunchi pentru a se pleca celui ce le era ales domn si carmuitor, caci in picioare nu ramasese decat Praslea Ionica, Domnita Lia si Vacarul satului cu soata lui. Iar Praslea si Lia Ciocarlia plecara ei capetele in semn de adanca pretuire si de asteptare a ingaduirii. Ca si cand toate acestea nu ar fi fost in deajuns, in auzul tuturor balaurul grai:
- Voinice Praslea, toate aceste incercarile ti-au fost date spre a fi de invatatura celor din jur. S-a dorit ca prin izbanda ta sa oglindesti si sa descoperi lumii taina celor zece povete precum si taina inaltari si pastrari sfantului templu ridicat pe onoare, incredere si iubire. Unii oameni se nasc cu ele in suflet si le cunosc, iar altii mor fara sa banuiasca aceste adevaruri. Fie ca viata sa-ti fie lina si senina alaturi de cea ce merita inima si cugetul tau, iar ceilalti sa nu planga caci cel pe care-l lasi in locul tau este cel sortit de la inceput. Fie ca aceasta poveste sa fie pilda vie tuturor si mai trebuie sa spun ca numai celor alesi le este menit sa reaminteasca mereu si mereu oamenilor, minunatia acestei nelamurite taine. Caci nimeni nu stie de ce omul pierde mereu aceste lucruri de pret si doar prin astfel de patanii se reaminteste omului de lucruri pierdute sau uitate.
Caci “Slava lui Dumnezeu este sa ascunda lucrurile, iar marirea imparatilor sa le cerceteze cu de-amanuntul”. Asa spune in Pilde.
Mirii insotiti de nanasi pornira si nu se oprira decat in fata altarului inchipuit de vant iar preotii slujira si legara prin sfanta taina unire acelor doua suflete pereche dupa care se plecare si ei in fata celui sortit sa fie imparat. Lumea prinse apoi a se aduna pe langa mesele imbelsugate care adastand cu un dumicat care cu un pocal cu vin de cel aspru dar plin de arome suave si mesenii prinsera apoi a se veseli ca la o nemaipomenita nunta caci nimeni nu mai putea spune daca toate cele intamplate sunt toate aievea ori doar simpla amagire.
Balaurul lua apoi toiagul unchiesului si I-l intinse Voinicului, rugandu-l sa-l masoare iar de la cap la coada. Nici nu apuca bine voinicul Praslea sa-l masoare ca tot locul fu cuprins de fum alb, fum de smirna si de-aloe, sa-ti fie de buna voie iar daca n-ar fi fost vantul care sa spulbere si sa imprastie fumul cela poate ca ar fi trebuit sa treaca zile pentru a-l imprastia, asa era de vartos. Si iata ca in locul balaurului aparu tanarul cu aripe de arhanghel care fusese si cand ii adusese la viata pe cei doi. Multumi voinicului pentru ajutorul dat si marturisi ca fara de el nu ar fi izbandit in toate incercarile de a rasturna puterea celui Nechemat dupa care isi lua ramas bun. Lua toiagul unchesului si cerandu-si iertare ca nu mai poate ramane se inalta, scanteie parelnica si tremuratoare, pana se pierdu printre norii din inaltul cerului. Abia isi plecara meseni privirile cand alta minune le fu dat sa vada. Cerul si locul prinsera a sclipi in toate culorile curcubeului si greu putura sa priveasca locul de unde porneau acele tainice straluciri si cu greu vazura ca la gatul Liei Ciocarliei sclipeau siraguri din lacrimile ingerilor iar tot locul se umplu de o miroazma ca de mirt si tamaie de ziceai ca s-a mutat poarta raiului chiar alaturi langa cetate asa de frumos mirosea. Si unde nu vazura ca dinspre cetate vine in trap intins calul dat in dar de Stapana Duhurilor - leit-poleit cu coama de aur, si tinta de argint, in frunte-nsemnat, mandru la purtat.
Praslea Ionica isi lua ziua buna de la tata de la frati, de la oameni insemnati, de la noul imparat, de la socrul capatat, de la Soare de la Luna, de la lumea cea straina, apoi fara a mai privi in urma – caci bag seama ca avea si el inima grea - sui in sa dupa care isi ridica usurel mireasa asezand-o in fata ca pe lucrul cel mai de pret ce-l avea. Fara a mai spune nimic, cu ochi stralucitori si adumbriti de aburul unei lacrimi plecara “anume, departe de lume, in loc far-de nume, in loc nenascut si necunoscut, in lume-nelume ce nu se poate spune, la palatul vantului, vantului caruntului, cladit cu spor pe-un ostrov usor, ostrov incropit din nasip aurit, in mijloc de ape care sa-l incape, sub mantie deasa de verde matase.
Si despre toate acestea nu ar fi avut cine va spune ceva daca nu m-as fi nemerit si eu la spartul targului cand adunau si curatau imasul de toate câte ramasesera. Si m-am ospatat, de-am indestulat: ciosvarta de miel, gras cat un vitel, carnati nefacuti, cu vorbe umpluti, sarmale-nvartile in vant rasucite, cozonaci umflati la soare-nfățati, si placinte naravase toate pline de ravase, cu ravase maruntele sa scri povestea pe ele. Si-am baut pe saturate ca sa-ajunga la trei sate, am spart putini si ulcele ca n-aveau nimic in ele si de-ar fi sa dau crezare spuselor la suparare, am mancat atatea mere ca m-am saturat de pere. Dar daca nu ajungeam, nici povestea n-o aflam, si nici eu n-o mai spuneam. Asa c-am incalecat, si-am plecat rara prin sat, prin sat si-apoi prin catune ca sa-i dau drumul in lume. Si-am incalecat pe-o sa, si mai apoi om afla câte s-au mai intamplat pana-a dat noaptea prin sat si m-o facut imparat.

Proză: