imaginea utilizatorului petryhamat

Romanul "Zenobia" - un continuum al lirismului naumian. Sunconștient și realitate, între "arta visatului" și cea a "amintitului", în contextul romanului

A vorbi despre Gellu Naum, a încerca o apropiere de „substanța vie” în care se situează opera sa, acea „magmă” care pulsează de viață, înseamnă a pune în circulație un nou mod de a înțelege lumea, o lume percepută nu atât printr-o „dereglare a simțurilor”, cum ar spune Rimbaud, ci printr-o „dereglare a sistemelor”, preluând astfel o sintagmă din prefața pe care o semnează Simona Popescu la cartea „Despre identic și felurit”, prima antologie din opera scriitorului, începând cu „Drumețul incendiar”, volum publicat în 1936, și până în 2000, an în care apare ultima carte îngrijită de Naum. Această dereglare a „sistemelor”, despre care discută Simona Popescu, nu este altceva decât încercarea de a ne „modela” pe noi înșine, și anume, prin a vedea, a simți, a vorbi și a înțelege „banal, ne – poetic sau anti – poetic”. Ceea ce rezultă de aici este faptul că, încadrându-se pe această coordonată a realului, opera lui Gellu Naum ar putea fi înțeleasă, potrivit afirmației lui Antonin Artaud asupra realității, drept ceva:
„…al naibii de superioară oricărei povești, oricărei fabule, oricărei divinități, oricărei suprarealități. E de ajuns să ai geniul de a ști s-o interpretezi”.
Iar Naum a știut cum să facă lucrul acesta, a știut cum să „interpreteze” realitatea, lucru care transpare foarte simplu și din paginile romanului „Zenobia”. O încercare, aș spune, reușită, de a scrie un roman autobiografic. A înțeles cum trebuie abordată realitatea pentru a face din ea operă literară. A încercat și a reușit să facă din banalul cotidian, ficțiune. Lucrul acesta se întâmplă, dacă nu cumva este exprimat concis, în romanul „Zenobia”, unde, aș spune, că nimic nu e mai real decât plăsmuirile subconștientului, și că „Gellu Naum, cel din această carte, a existat întocmai împreună cu Zenobia lui, ca să redescopere sensul vieții în iubire, pe cel al iubirii în vis și pe cel al visului, din nou, în viață. Gellu Naum, cel din carte, și Zenobia lui vor fi prin preajmă atâta timp cât visul cititorului va urmări visul dragostei lor”.
Pentru a înțelege mai bine care este rolul pe care îl joacă Gellu Naum în istoria literaturii române, precum și modul prin care a reușit acesta să-și creeze opera sa, voi reproduce un citat din Mircea Mihăieș, din „Poemul cu panoramare”:
„Gellu Naum sondează realul în salturi imprevizibile, de la un spațiu la altul. Lumea e descoperită secvențial, ca și cum poetul ar vrea să vadă numai anumite părți, dispus să contemple numai fragmentul ivit întâmplător în bătaia privirii sale. O privire având, de fapt, inocența picturilor naive, înghețate și neverosimile, dar cu atât mai pregnante. Perspectiva din care e <<privit>> peisajul nu corespunde unui punct veridic de situare a privitorului. Vrem să spunem, opera nu-și trădează autorul, nu-i dezvăluie poziția, sfidând cu nonșalanță, legile perspectivei”.
„Sunt cărți pe care numai vântul știe să le deschidă”, întâlnim întruna din paginile „Criticii mizeriei”. „Vântul” despre care amintește Naum este reprezentat în romanul „Zenobia” de vis. El este cel care joacă rolul, principalul rol i-aș spune, de a deschide această carte. Este „cheia” acestei memorabile scrieri. Pornind de la această afirmație, una de o superbă și de o extraordinară forță de pătrundere a discursului narativ, care în romanul pe care l-am luat în discuție ar putea fi reprezentat de un adevărat „labirint al subconștientului”, aș putea afirma că acesta, firul narativ, este unul nu foarte complicat, dar destul de complex. Complexitatea aceasta vine în primul rând din starea de „viermuire”, dar și din, să-i spun, „încrengăturile” dintre personaje:
„Trăim și viermuim cu toții în aceeași fragilă peliculă; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord și dacă domnul Sima ar încuviința, pentru că mi se pare că ploaia a stat, aș pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aș duce cu ea, așa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la niște locuri pe care le știu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne amenință acum și am putea viermui împreună sau despărțiți, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea să te duci dracului!”
Firul narativ al acestui roman este, cum am afirmat mai înainte unul nu foarte complicat, chiar simplu, o simplitate care transpare încă din primele sale pagini. Gellu culege flori din Parcul Ioanid și ar vrea să fie noapte, „ca să le aleagă la lumina mâinii”, Zenobia are câte un cuvânt nou, numai al ei pentru fiecare obiect, Dragoș stă când treaz, când adormit, ca o adevărată conștiință, Maria ispitește, fata uriașă plânge, mlaștinile te iau prizonier, orașul te rătăcește. Între toate acestea se stabilesc „rime tainice. În coaja frazelor, pretutindeni stă ascuns versul, pagina de proză se metamorfozează în poem. Iar în poem, ici – colo, umorul negru al realității, insolitul și imaginația ei, <<comentariul>> ei, sub forma unor banale tăieturi de ziar” . Acest lucru este foarte clar exprimat în roman, idee susținută de citatul următor:
„Isis nu zicea nimic știa că nu se poate altfel
vedeam două – trei fete începeam să umblu cu;
pălăria
pe cap dar mult mai disperat recitam cât puteam mai tare
fetele treceau mai departe cu niște băieți care mă
apreciau
umblam mult mai disperat una a zis: <<nu mai zbiera
așa pentru că
pari un derbedeu>> o speria umbletul meu și pălăria
mea neagră
vroia să mă întristeze să mor de rușine cu pălăria mea
cu tot
aveam un curaj nebun am recitat <<poate chiar
sunt și ce
dacă sunt?>> ei i-a plăcut simțeam că începea să mă
simpatizeze eram
disperat improvizam aiurea”
sau „strigam tare improvizam despre albul nenorocit care
conține
de toate plus disperarea sfârșitului care coincide cu
ultimele
lor calcule despre; soarta ultimului alb reținut
pe plantațiile lor umblam cu ochii holbați pe sub
pălăria mea neagră fetele mă simpatizau am ajuns la
o alee cu
arbori înalți Isis s-a aplecat și mi-a; spus la ureche:
<<nu mai recita; pe aici umblă matematicianul Cantor
și te mănâncă
un matematician e ceva pe la biserica măsii cântă pe
acolo dar
acesta e; unul rău și răzbunător un fel de înger
exterminator>>”.
Iată principalul motiv pentru care consider că romanul „Zenobia” este un „continuum” al lirismului naumian. La fel ca și poezia pe care o scrie, Gellu Naum a reușit și în acest roman al său autobiografic, la care aș adăuga, lucru care reiese din lectură, și un „roman en miettes”, un fel de „libertate a deplasării”, potrivit Simonei Popescu, în mijlocul unor experiențe cât mai diferite. Citatele următoare vor evidenția și de ce romanul „Zenobia” este un „roman en miettes”, un roman construit dintr-un șir de citate, care par a fi niște „decupaje” dintr-un ziar. Un roman construit sub forma unui „puzzle” autentic:
„Marc de Maere, care a stat 105 zile într-un sicriu special amenajat, la o adâncime de 1,50 m, se pregătește să petreacă 206 zile în condiții similare” sau ”Vrând să-și transforme curtea într-o grădină zoologică tăcută și pașnică, John Fairnington, din Braxton, a populat-o cu animale făcute din beton”.
Un alt motiv pentru care consider romanul „Zenobia” drept un „continuum” al lirismului naumian este reprezentat de o poezie cu același titlu, poezie în care remarcăm, exprimată subtil, ce-i drept, aceeași idee pe care o întâlnim și în roman:
„Deocamdată e o liniște de marmură Nici femeile nu mai știu
ele care de obicei ascultă cuvintele rostite de lucruri
cuvintele care au nevoie de urechea mea ca să fie auzite
a i i i și Zenobia cu bluza ei subțire în care stă ca niște oase
a i i i și tâmpla mea ca o potcoavă pierdută pe câmp
adie vântul câte-o buruiană mă mai vede
a i i i și Zenobia spune Doamne ce bine o duce ăsta
e ziua lui de naștere și moare
se duce la Alimentara cumpără baterii tot ce poftește
îi cântă chitaristul care a murit de gât care cânta cu capul rezemat de apă
ce limpede vorbește fără timp despre purificările dezordonate…”
Romanul „Zenobia” al lui Gellu Naum este construit pe două coordonate, pe care se centrează discursul narativ: „arta visatului” și „arta amintitului”. Aceste două coordonate au la bază subconștientul și realitatea, care în contextul romanului se interferează uneori, dând senzația unei stări de „viermuire” à jamais. Cel dintâi, subconștientul face trimitere, o fină și ironică trimitere, la „arta visatului”, în timp ce cea de-a doua, realitatea, este corespunzătoare „artei amintitului”.
„Mă opresc mereu la acele neînsemnate lucruri care sunt capabile să arunce o cât de mică rază de lumină asupra tuturor gesturilor și a tuturor întâmplărilor care formează ceea ce aș putea numi viața mea” , afirma Gellu Naum într-un interviu acordat Elenei Ștefoi. Cred că această afirmație poate constitui punctul de pornire al „artei amintitului”, despre care am ales să discut în lucrarea de față. Astfel „arta amintitului”, se pliază fără nicio rezervă, se modelează, ca o mănușă vieții scriitorului. Iată de ce, în subsidiar, „arta amintitului” „ascunde” o mare doză de realitate. Debutul romanului confirmă în mare măsură cele afirmate:
„Prea multe lucruri ne solicită și, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil și înșelător – de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum sunt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusurilor lăsând la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotător subacvatic, de exemplu.
Dar mai există și vuietul acela și capacitatea fiecăruia de a-l percepe…”.
Tot la „arta amintitului” se încadrează și „decupajele” de ziar, precum și intervențiile în text ale naratorului. Acele ruperi, dislocări, care intervin în structura discursului narativ, nu sunt altceva decât trimiteri la o realitate pre – existentă, pre – concepută de narator cu mult timp înainte. Acestea readuc în prim plan ușoare și fine ironii ale realității. Revenirile acestea scot, personajele din acea stare în care se cufundă în timpul visului. Cred că starea aceea de „viermuire” trimite, lucru inevitabil, la starea de vis. O stare prin care personajele se lasă „pătrunse” și pătrund, uneori în ciuda voinței lor. Acesta este lucrul care dă o „vioiciune” textului. În roman sunt multe exemplele care scot în evidență particularități ale „artei amintitului”, acestea din urmă fiind inserate în roman ca piese ale unui „puzzle” autentic:
„V-aș sfătui, deci, să practicați exercițiul acesta de recapitulare ori de câte ori vă încearcă îndoiala cu privire la adevărul spuselor mele; mie, de unde mă aflu, îmi este perfect egal; vi s-ar oferi șansa de a intra acolo unde credeți doar că vă aflați și așa mai departe…” sau „Firește, și vă rog să rețineți amănuntul acesta” sau „Vă rog să recapitulați în timp ce eu, ghemuit în fața golului aceluia pe care l-am numit fereastră, pândeam venirea primăverii”. Recapitularea despre care vorbește Naum nu este altceva decât ieșirea din vis, revenirea la starea inițială.
Cealaltă coordonată pe care se centrează discursul narativ este aceea a „artei visatului”, dezvoltând în plan secund, ce-i drept, subconștientul. Aici aș aminti câteva secvențe, printre care cea mai relevantă ar fi aceea în care Dragoș este adus de către domnul Sima în casa lui Naum, „e un distins poet, sunt sigur că ați auzit de el”. Scena care deschide cea de-a doua posibilitate de interpretare a romanului, „arta visatului”, este cea din casa domnului Sima unde se întâlnesc mai mulți tineri și unde Dragoș stă întins pe o masă. Asistăm, cu alte cuvinte, la un priveghi. Discuția purtată de personajul Naum cu domnul Sima în privința primirii la el în „scorbură” a lui Dragoș este momentul declanșator al „artei visatului”, și cred acest lucru pentru că totul se petrece într-o sferă a ciudatului. Domnul Sima „îi promite” că-l va aduce pe Dragoș cu masă cu tot, iar pe lângă aceasta, îi amintește că Dragoș, „nu are nevoi fizice” și „n-o să te deranjeze deloc, stă liniștit pe masă, ca un mort sau ca o păpușă de ceară, vorbește extrem de rar și nu se ridică decât dacă e nevoie să te ajute la ceva, știi foarte bine, am putea chiar să renunțăm la masă, am putea să-i așternem pe jos niște crengi uscate, poate să doarmă și pe pământul gol”. „Distinsul poet” nu e de acord, spunând că „…domnule Sima, el e bătrân, dacă doarme pe jos ar putea să răcească, te rog adu masa…”. Sosirea lui Dragoș în „scorbură” va declanșa momente de agitație, chiar de o ușoară nervozitate din partea personajului Naum, totul culminând cu întrebarea pe care i-o adresează el Zenobiei: „Noi n-o să ne iubim copilul, nu-i așa?” Este un moment pe care l-am putea înțelege ca fiind între subconștient și realitate. Momentele acestea sunt dese în roman, când personajele se află la jumătatea „drumului” dintre cele două elemente care se interferează de-a lungul lui.
Fiecare început de capitol al cărții lui Gellu Naum stă sub semnul „artei amintitului”, pentru ca, mai apoi, firul narativ al textului să se „cufunde” în vis, astfel realitatea este transpusă în imaginar. Totul este scris din și prin prisma subconștientului. Uneori se încearcă explicații în ceea ce privește trecerea bruscă dintr-un plan într-altul, dar și atunci lucrurile care par a ni se explica nu sunt concrete, nu sunt sigure:
„De asemenea, relatând lucrurile acestea cam greu acceptabile nu încerc să descurc trama în care viermuiam orbit mai mult sau mai puțin de propriile mele retine: la început mă încăpățânam să înțeleg, în sensul obișnuit al cuvântului, dar înțelegerea aceea nu putea atinge decât ecouri venite de foarte departe și care abia pâlpâiau, ca niște raze de ducă; cu timpul, explicațiile se transformau în portițe pentru noi capcane, născute din ele însele”.
Finalul romanului stă tot sub spectrul „artei visatului”, în zona subconștientului:
„Mergeam pe dig ferindu-mă de goluri, ca să nu-mi scrântesc gleznele. Erau niște bolovani pe acolo, negri, prietenoși, mă priveau ca pe un frate. Păreau că se bucură știindu-mă iar printre ei. În fața scorburii, pe un maldăr de trestii uscate, Zenobia ședea cuminte, cu mâinile în poală. Îi albise părul așteptându-mă…”
Act clar de plasare într-un spațiu unde realitatea este „banală, ne – poetică, anti – poetică”.
Romanul „Zenobia” este unul în care cititorul este exclus din joc dacă nu este dispus să intre în pagină și să se amestece printre personajele care „trăiesc” între cele două coordonate pe care le-am luat în discuție mai sus.
„Nu trebuie uitată limba Zenobiei, limbă care utilizează cuvinte vizuale, obiecte la rândul lor: <<datorită unui fenomen aproape fizic, văd ca prin ceață. Acolo lângă fenomen Zenobia rostește un cuvânt extrem de vizual mereu același dar care declanșează de fiecare dată imaginea unui obiect sau unui personaj cu totul diferit >>” .
Marin Mincu este cel care atrage atenția într-un mod cu totul extraordinar asupra operei lui Gellu Naum, remarcând că:
„Gellu Naum și grupul său au dorit să investigheze teritoriul interstițial dintre vis și realitate pentru a dobândi un plus de semnificații; în realitate, a aduce în prezentul expresiei un material nou, refuzat de mijloacele cunoașterii logice, înseamnă un câștig și în planul semnificantului, chiar dacă acesta ar aparține numai expresivității involuntare” .
Acesta este romanul „Zenobia”, acestea sunt coordonatele pe care se constituie discursul narativ al unei cărți aflate în prelungirea unui lirism care pulsează de viață încă de la cele dintâi pagini.

Comentarii

Un eseu interesant și cred că e un "spațiu creativ" în care te apleci cu multă străduință și chemare. Poate ar trebui menționat că personajul din "Zenobia" se identifica cu soția lui, într-un anume fel. Văzut și prin această prismă, romanul prinde și alte conotații, cred. Dar e doar o idee care duce în altă direcție. A vorbi despre Gellu Naum și opera lui este foarte greu; a-l încadra între suprarealiști când el nu se definea a fi printre ei, iarăși e complicat. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rămas la Paris și nu s-ar mai fi întors în țară? De multe ori m-am gândit la această posibilă opțiune a destinului său. Mă intrigă (și poate aici îmi găsesc răspunsul parțial) ce afirma ntr-un interviu oferit Simonei Popescu (despre care aminteai în eseu): „Ador oamenii care, asemeni magicienilor, declanșează cu cîteva cuvinte, cu cîteva linii, terifiantele crize de conștiință, acei oameni care opresc poeții pe stradă ca să le urle în urechi: renunțați la literatură, acei oameni care opresc atleții în momentul precis al aruncării discului ca să-i întrebe: la ce bun ?, acei oameni care deschid mormintele ca să elibereze viața, ospiciile ca să elibereze rațiunea. Gesturile lor sînt o serie de curse întinse unei false vieți, unei false iubiri, unei false rațiuni. Oamenii aceștia, de obicei, supără prin veșnica lor nemulțumire". Pentru că, nu-i așa? „Orice poet adevărat e un subversiv" (Gellu Naum).