imaginea utilizatorului Dorel

Ploaie în luna lui Marte

Nichita - 80

În zarva iscată de schimbările de la ICR, de Salonul de Carte de la Paris, de telenovela alegerilor din PDL, încheiată cu nişte penibile suspine la divorţ, în „luna lui marte” n-o să mai fie, mai mult ca sigur, loc pentru amintirea lui Nichita Stănescu, de la naşterea căruia se împlinesc, pe 31, optzeci de ani, şi de la dispariţia căruia se vor împlini, pe 13 decembrie, treizeci. Isteria prezentului şi a raportării aproape exclusive la el şi, mai ales, isteria politică generalizată ne împiedică să ne oprim puţin, să tragem aer în piept, să privim, să rememorăm, să admirăm, să regăsim, să ne regăsim.
A te gândi că Nichita Stănescu ar fi trăit până la această venerabilă vârstă, e ca şi cum ţi i-ai închipui pe Enkidu şi pe Ahile bătrâni. Dar şi mai greu ar fi să ţi-l închipui trăind într-o lume refractară la mituri. Pentru că el, cu toate păcatele sale omeneşti, era un mit viu. Un poet despre care, într-o pătrunzătoare introducere în opera sa, Alex Ştefănescu spunea că are mai mulţi admiratori decât cititori. Situaţia nu s-a schimbat până azi, decât, poate, în sensul că s-a micşorat numărul cititorilor. Şi au apărut detractorii cu ifose.
În chip paradoxal, poetul cel mai neasemănător şi mai nonconformist din literatura română a fost produsul unei perioade de conformism. Dar un conformism ciudat, care a făcut posibil nonconformismul său, într-un soi de rezervaţie literară. Am mai spus undeva (şi probabil că au spus-o şi alţii) că, în deosebire de cea de la Praga, Primăvara de la Bucureşti a fost una lirică. Şi, oricât de ciudat, ea a fost pregătită de acea îndelung criticată, ironizată, discreditată creaţie stalinistă, care a fost Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, menită să producă scriitori conform unui plan, ca în producţia de bunuri materiale. Şi de acea creaţie tragică a ei, care a fost Nicolae Labiş, mai tânăr cu doi ani decât viitorul autor al „Necuvintelor”. Care, glumind ca şi atunci când afirma că a rămas repetent în clasa întâi, spunea că l-ar fi invidiat că a scris „Moartea căprioarei”, înciudat că n-a putut-o scrie chiar el.
Istoria literară pare a fi lămurit lucrurile. Explozia lirică şaizecistă s-a produs pe fondul redescoperirii modernismului (dar şi a tradiţionalismului, care e, conform observaţiei călinesciene, tot o formă de modernism) interbelic. De aici, eticheta de neomodernism. Numai că, spre deosebire de toţi congenerii săi, care au rămas, mai mult sau mai puţin, nişte blagieni, adică nişte raţionalişti ai iraţionalului, ai misterului sau ai inefabilului, Nichita Stănescu s-a despărţit de modernism aproape în aceeaşi clipă în care l-a descoperit. Poezia lui se impune prin ruptură, nu prin continuitate. Şi nu e vorba de o ruptură similară cu cea produsă de suprarealişti. Aceia au fost, peste tot, poeţi de pluton (ca mai târziu, la noi, optzeciştii). Iar mult clamatul dicteu automat a fost o metodă de creaţie adoptată cu devotament şi cu hărnicie. Un patent, o reţetă, pentru că majoritatea poeţilor n-au scris sub impulsul dicteului, ci ca şi cum s-ar fi aflat sub acel impuls. Spre deosebire şi de modernişti, dar şi de suprarealişti, Nichita Stănescu este o individualitate, un poet neasemănător, care a descătuşat logica, fantezia, imaginaţia. Un creator de limbaj (el şi vorbea de „limba poezească”) şi, în felul său, un ultim mare romantic. Un poet proteic, inegal, nu o dată inform, incoerent, bruionar, dar care, până şi în cea mai discutabilă bucată (probabil şi în acele texte scrise pe şerveţelele de pe masa unor restaurante şi apoi date hrană focului) face să cadă o perlă sau măcar un grăunte de nisip din care ea să rodească. Şi, iarăşi în chip paradoxal, poetul cel mai dificil, cel puţin în aparenţă, din literatura română, este, în multe locuri, fără a fi mai puţin un mare poet, foarte accesibil. „Emoţie de toamnă”, „Ploaie în luna lui marte”, „Cântec” („E o întâmplare a fiinţei mele”), puse pe muzică, au devenit aproape folclor. Dar, dincolo de toate cîte s-ar putea spune (şi de câte nu s-au spus în acest spaţiu restrictiv), marea calitate a poeziei lui Nichita Stănescu mi se pare a fi aceea de a fi rămas la fel de nouă şi la fel de proaspătă ca în momentul apariţiei sale.

Revistă literară: 

Comentarii

O pastilă to remember

Excelentă scriere, o tabletă nu doar de aducere-aminte a ceea ce suntem, ci mai degrabă a ceea ce ar trebui să fim dacă nu am fi uitat, ca să zic așa, întretimp, ceea ce suntem.
Și a murit Enkidu, prietenul care vâna cu mine lei... parcă așa era?
Mulțumesc pentru această lectură aparte și vă mai aștept.
Andu

...

"Vraja fantasticului nu priveşte lumea ideilor, a supranaturalului, ci natura nedescifrată încă. Este arta ancorată în paraştiinţă, între raţional şi mistic."(P. Ţuţea). Cam aşa au stat lucrurile şi la Nichita Stănescu. Raportul Dumnezeu-om-natură a funcţionat perfect la el. Triunghiul Dumnezeu-om-natură, cum îl numea Ţuţea.
"Spre deosebire şi de modernişti, dar şi de suprarealişti, Nichita Stănescu este o individualitate, un poet neasemănător, care a descătuşat logica, fantezia, imaginaţia. Un creator de limbaj (el şi vorbea de „limba poezească”) şi, în felul său, un ultim mare romantic." (T. Cristea) Aşa este...
Mulţumim pentru această tabletă.