imaginea utilizatorului a.a.a.

Cacofonia - un monstru de fum

Cacofonia este o caracatiţă artificială cu tentacule veritabile – o problemă falsă cu urmări concrete.
Într-un sens larg, ea ar consta într-un ligament fonetic dizgraţios, oricare ar fi natura acestuia.

Pentru construcţiile nonvulgare, situaţia este relativ simplă, pentru că prezumţia de nevinovăţie a cuvintelor şi argumentul analogic sunt suficiente: dacă un enunţ este cacofonic pentru că produce aglutinări ca se si sa se/ ra ri ra/ pe pe etc, atunci, cuvintele sesizase/ răriră/ pepene sunt cacofonii prin definiţie.

Să ne concentrăm acum pe celebrul ca-ca Aşa cum ştim, sufletul unei limbi fonetice este accentul. Bunăoară, dacă unei propoziţii în limba română îi sunt schimbate accentele cuvintelor, se va vorbi orice, numai româna nu.
Într-un procent covârşitor, fenomenul acustic dizgraţios, pe care l-am denumit, generic, ca-ca, nu se întemeiază din trei motive inexorabile: 1. inocenţa sunetelor; 2. accentul; 3. efortul intelectual-creativ pe care îl presupune.
Să luăm următoarea sintagmă: ca casa. Ce ar putea să ne deranjeze aici? Fie simpla alăturare, efectul fonetic ca-ca, caz în care avem de-a face cu o construcţie nonvulgară (despre acest lucru am discutat), fie sensul vulgar al noului cuvânt, sens care nu există, ci este creat de noi, pe moment.
Pentru ca aceste două silabe din sintagma ca casa să devină vulgare, este necesar ca, mai întâi, ele să fie extrase şi unite într-un cuvânt (CACÁ – cu accentul pe a doua silabă, prin urmare, încă nu înseamnă nimic), cuvântului să îi fie mutat accentul (CÁCA), pentru ca, în final, cuvântul rezultat să fie umplut cu semnificaţie. Aşadar, inocenţa sunetelor este distrusă, efortul intelectual-creativ este prezent, iar accentul este mutat.
Şi atunci, următoarea întrebare care trebuie pusă este: de ce am face sau de ce facem acest proces destul de complex? De ce ca casa este o cacofonie, dar cacao, nu? Sau, şi mai relevant, dacă nu putem rosti nisipul alb fără să roşim până în vârful urechilor, după ampulă trebuie să bem agheasmă? De ce întâlnim cacofonii acolo unde este nevoie să extrapolăm, să lipim, să mutăm accente, să creăm, să ne muncim creierii, în fond, dar nu şi acolo unde cacofonia ni se dă aproape de-a gata?

Multe din cauzele acestei probleme ne pot scăpa, dar nu şi rezultatele: cât de tare ne poate speria un ca-ca, dacă am ajuns să citim, să auzim expresii de genul: ca şi doctor, vă recomand..., de unde, dezlegând rudimentara inversiune ca şi = şi ca, ne dăm seama că doctorul ne recomandă ceva din orice postură, dar ŞI din poziţia de doctor, aşa, ca să nu ne supărăm... Şi o face în forma respectivă numai pentru că ştie el mai bine ca toţi că urmează o cacofonie fatală, sub acoperire, aflată încă în stadiul de fantomă. Cât de înspăimântător este cacaul ăsta dacă ajugem să rostim virgula, s-o vedem intercalată peste tot, să asistăm la un „contorsionism” topic sau alte plăcinte mălăieţe de ne apucă măselele? Cât de magnetică e pocitania dacă oameni care ştiu că e greşit, şi aici mă includ, au trântit, mecanic, gramatica în favoarea pudorii? Cât de cutremurător şi ezoteric poate fi acest fapt, dacă a ajuns să fie asul din mâneca unor critici pretenţioşi? Şi de când a prins asemenea rădăcini? Înainte sau după ce clasicii au terfelit limba, intrând de bună voie în ghearele necruţătoare ale Cacofoniei?
În prezent, dacă temutul cacau are forţa şi justificarea de-a mutila în acest hal limba română, am putea conchide că ea, limba, este una foarte murdară. Sau...

Sau am putea conchide că ne scăldăm lângă o caracatiţă artificială cu tentacule veritabile, o problemă inventată de lingvişti care s-au trezit subtili, pudibonzi şi, mai ales, gândind; o babă cu rigla în mână, opt fuste şi glugă pe cap, promovată încă din clasele primare; un monstru de fum, cu nasul roşu, care scoate pe gură critici cu urechea fină şi copoi literari cu ligamentul poznaş.

Revistă literară: 

Comentarii

de acord, și evident există

de acord, și evident există și aspecte, să le zicem de natură „morală”. pentru că la urma urmei toata problema asta nu are de a face cu fonemele și asocierea lor (de vreme ce s-a demonstrat deja că ele există în tot felul de alte cuvinte și nu explodează dicționarul) ci mai degrabă este generată de imaginea pe care o proiectăm asupra cititorului (oricare ar fi elș și aici se include și autorul textului). cu alte cuvinte ori de cîte ori întîlnim o astfel de asociere sîntem gata să ne imaginăm că cu (sic!) siguranță mintea celuilalt cititor e automat murdară. cine ne dă acest drept? aici nu este vorba de limbaj obscen. ci pur și simplu de un fel de pseudo-superioritate morală de la înălțimea căreia sîntem gata să considerăm pe oricine vinovat pînă la proba contrarie. situația asta mi se pare ciudat de asemănătoare cu ministerele virtuții și viciului din țările cu regimuri fundamantalist islamice. unde o femeie trebuie să fie acoperită aproape în totalitate nu pentru că neaparat ea ar fi vinovată de ceva ci pentru că se presupune (cu aceeași pseudo-superioritate ) că orice bărbat are o minte murdară și cu siguranță o va „dezbrăca” la vederea unui fir de păr sau a unui centimetru de epidermă. evident, comparația mea este destul de dramatică dar ideea mi se pare, așa cum am spus, asemănătoare.

- ca caracatiţa -

"cu alte cuvinte ori de cîte ori întîlnim o astfel de asociere sîntem gata să ne imaginăm că cu (sic!) siguranță mintea celuilalt cititor e automat murdară. cine ne dă acest drept? aici nu este vorba de limbaj obscen. ci pur și simplu de un fel de pseudo-superioritate morală"

Excelent fragmentul ăsta. Sunt total de acord. Problema ridicată de tine se leagă bine de "inocenţa cuvintelor" de care vorbeam în text. Nu ştiu de ce e vina limbii sau a cuiva că altcineva, citind câteva silabe ingenue, îşi imaginează tot felul de porcării.
Problema asta e o boabă de silicon, un punct de spumă ridicat la rang de val moral. Românii sunt îngroziţi de cacofonie, se albesc la faţă când o scapă şi, când o descoperă la altcineva, se îmbujorează în stil lingvistic. Sunt o groază de oameni care nu cunosc mai mult de 150 de cuvinte, cu tot cu declinări, dar ştiu ce e cacofonia, au grijă să fluture "ca virgula" şi îsi lungesc urechile cât gâtul de lebădă atunci când aud un "c". Ba să vezi - şi ăsta e caz real - există câte unul care construieşte intenţionat enunţuri cacofonice, pentru a folosi "ca virgulă" şi a arăta astfel că el ştie bine cu limba. Teroarea de monstru a născut şi artişti într-ale cacofoniei, care sunt degrabă vărsători de verdicte. Astfel, construcţii de tipul "că cineva/ că citise/ cu casa/ cu cartea/ cu capul" sunt cacofonice. Şi noi nu trebuie să mai spunem "cu capul", trebuie să spunem "cu extremitatea superioară a trupului" sau "cu ambalajul creierului". Ori "cu virgulă capul". Ori, în cazurile astea, pentru "cu" inventăm un gest în limbajul semnelor. Sau, şi mai bine, purtăm cu noi, peste tot pe unde mergem, pătura la subsuoară; când ne vine pe limbă o catastrofă de asta, desfacem pătura, ne băgăm sub ea şi abia apoi vorbim. Întâlnim peste tot cacofonia-stafie - "ca şi doctor/ ca şi preşedinte/ ca şi critic", în loc de "ca doctor, ca preşedinte" etc. "Ca şi" apare ca măsură de precauţie: dacă doamne fereşte scap un "c", şi ţup! sare cacofonia de după coltul limbii. Şi plăcinţelele ar putea continua. Aştept ziua când întâlnirea a doi "c" se va lăsa cu amendă penală sau muncă silnică la groapa cu sare.

Mă gândesc dacă există vreo altă limbă care e atât de sensibilă la problema asta. N-aş prea crede... Cum e în SUA, Virgil? Există vreun monstru de genul ăsta?

Sunt întrutotul de acord cu

Sunt întrutotul de acord cu concluziile tale în acest text sau cu întrebările pe care le laşi deschise cu măiestrie socratică. Mea culpa - am fost şi eu fire prea sensibilă la acest pseudo-monstru şi, citind ceea ce scrii tu, am înţeles mai bine. Mă deranjau odinioară glumele fără aere de superioritate ale colegilor când învăţam despre "ampula rectală" la anatomie, mă deranjau aproape toate cacofoniile. Am greşit, şi îţi dau un exemplu: într-una din poeziile mele postate aici am scris ea are o "umbrelă negru corb la înmormântări", expresie evident forţată, pe care am mai auzit-o în diverse locuri. Azi am deschis ochii mai bine datorită textului tău şi am găsit în toate dicţionarele expresia corectă acceptată "neagră ca corbul". Dar alături (sic!) era trecută şi o altă variantă pe care n-o pot folosi în poezie : "neagră ca pana corbului". De unde am tras concluzia că este loc pentru ambele concepţii sau tabere şi am ales-o pe prima de data aceasta.