imaginea utilizatorului Sixtus

Asta este...

Mă uit în urmă…

Înainte de a intra la facultate, iată-mă pe la 17 ani, lucrurile astea le-am mai povestit şi o s-o scurtez, frecventând cenaclul literar UTM crezându-mă „poet” – lucru scuzabil la vârsta respectivă. Veneau pe acolo Florin Mugur, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, George Radu Chirovici, Labiş (puţin timp înainte de a se întâmpla ceea ce s-a întâmplat) şi Nicolaie Breban. Aşa am şi debutat, cu o aiureală de credeam că-i poezie – nu-i mai ţin minte titlul - în revista „Tânărul Scriitor”.

Venise timpul să intru la facultate (atunci, după zece clase de liceu, conform modei sovietice). Cei pe care i-am enumerat au optat pentru litere la „Şcoala de literatură” (M. Sadoveanu sau M. Eminescu, nu-mi mai aduc bine aminte). I-a salvat, ulterior, talentul, în perioada de deschidere care a urmat după ’64.

Fiind suficient de lucid, am ales o facultate tehnică. Dacă urmam „Şcoala” de care am amintit, nu ştiu cu ce m-aş fi ales. Era perioada proletcultistă. Ca să-l citesc pe Baudelaire în original la o biblioteca ca lumea, trebuia să am un permis special, B. fiind un „decadent”. În plus: nu eram sigur de „vocaţia” mea; îmi plăceau banii – nu să-i am, să-i cheltui şi cu ingineria se făceau, cu literatura, ioc; eram destul de bun la mate şi, mai ales, la fizică; dacă aveam chef puteam să fac literatură chiar fără o pregătire literară cu patalama; în fine, mai erau şi alte motive.

După facultate şi condamnarea firească la locul de muncă pe şantierele patriei socialiste timp de şase ani, am revenit în Bucureşti (cu bani de maşină şi casă) pe post de asistent la facultatea ce-o absolvisem. A urmat pregătirea unei teze de doctorat şi o adevărată „orgie” culturală: trei ani de facultate la mate, la Universitate (îmi trebuiau nişte chestii la teză; după trei ani mi-am dat seama că ceea ce speram să aflu acolo, nu-mi folosea, aşa că m-am descurcat singur); citirea, pe brânci, a unor cărţi de toate felurile, dar, mai ales, de literatură şi filosofie (îmi pusesem în gând să redebutez; erau anii ’64-’69 ai „dezgheţului”). Între timp, în afară de seminariile pe care le ţineam la facultate şi de „culturalizare”, mai dădeam şi meditaţii la fizică (banii - ochiul dracului!). Aşa că, după ce mi-am susţinut teza, în ’70, a dat peste mine, de oboseală, o cădere psihică de m-a terminat. Cu concedii medicale de câte trei luni în fiecare an între ’70 şi ’74. A fost perioada în care am scris şi poezie, care m-a ajutat, într-un fel, să depăşesc unele momente critice. Tot atunci am şi re-debutat în Luceafărul (seria Bănulescu) şi, participând pentru prima şi ultima dată la un concurs literar, l-am câştigat cu un volum de debut la „Cartea Românească”. De ce l-am retras înainte de publicare în ’74? Pentru că dăduse peste noi noua „Revoluţie culturală” şi mi-era lehamite.

Nu vă mai plictisesc cu avatarurile carierii mele profesionale care mi-au ocupat apoi tot timpul. De câţiva ani am avut şi am mai mult timp la dispoziţie. Aşa că am început să „cuget” la nemurirea sufletului pe site-uri mai mult sau mai puţin literar-interactive cu producţii, să le zic „filosofico-literare”. Finalizate cu cărţulia „Dincolo de ironie şi ironism”. Despre care Felix Nicolau, într-o recenzie apărut în Luceafărul, s-a apucat să zică că ar fi „o carte care, dacă n-ar fi fost scrisă, trebuia scrisă. Un fel de catharsis, descărcare a autorului a unei obsesii [ obsesie PoMo]. Lăsând teren liber alteia pe care o simţim acum majoritatea dintre noi. Şi care, mai devreme sau mai târziu, va trebui şi ea forjată. O ”repetiţie”, dar ”cu diferenţe”, cum ar zice Deleuze.” M-am gândit că aşa o fi dacă zicea dânsul. Adică să mă apuc de altceva: o nouă carte ce „ar trebui şi ea forjată”. Ceva care însă, spre deosebire de „Dincolo de…”, să se adreseze altui tip de cititor, diferit de cel al consumatorului de literatură. Acesta este şi motivul pentru care postez acest ultim text aici.

Dacă voi mai posta totuşi, din când în când, pe H. va fi numai pentru a-i comenta pe alţii şi, eventual, de a scrie despre ce scriu alţii, pe post de scriitor de literatură ratat, adică în calitate de critic („pârât” şi el).

Închei mulţumindu-vă că m-aţi suportat, cum v-am suportat şi eu ani buni. Mai mult, observ, nu fără o anumită mirare maliţioasă, că unele dintre încercările mele de pe H. (evident, nu cele poetice) au făcut „rating” de peste o mie de accesări , chiar dacă nu au fost comentate. Lucru care mă intrigă. Dar care nu mă împiedică să spun (cu oarece perversitate) că îmi plac postările care sunt intens accesate chiar dacă nu prea sunt comentate.

Greşelile gramaticale din cele mai de sus mi le asum şi… le iubesc (aproape că îmi pare rău când ele sunt corectate de câte o editură care mă publică; culmea: fără să-mi ceară să suport apariţia, dimpotrivă, plătindu-mă).

P.S. Poeziile mele, proaste/bune, din perioada ’70 – ’74, le-am strâns totuşi într-un volumaş („Carte cu poezii”) apărut în anul 2000 într-un tiraj extrem de redus. Din întâmplare, un exemplar a căzut şi în mâna Corinei Cristea (membră USR). Am fost, evident, plăcut surprins când dânsa mi-a trimis câteva rânduri despre volumul meu, rânduri ce vor fi incluse într-o lucrare în pregătire a autoarei. Cu acordul Doamnei Corina Cristea îmi permit să le aştern mai jos, mulţumindu-i.

”IRONIA IUBIRII
(Gorun Manolescu: Carte cu Poezii)

’Carte CU Poezii’, ce titlu îmbietor spre lectură, atât de firesc, e ca o dedicaţie pentru momente de reverie, de speranţă, de iertare... dar şi de...patimă!, ca dedicaţiile lui Chopin (rămase celebre şi...greu interpretabile) pentru vreuna dintre domnişoarele pe care le-a curtat sau au pretins că au fost curtate de el! E o Carte cu Poezii, acest ’CU’ definind oferta unei elegante idei, nu ne obligă, nu ne depărtează, ne oferă ca să alegem. Versurile de pe copertă suferă de o uşoară doză de patetism arghezian, mai ales că ’volumul’ e realmente scânteietor, sincer, ‘excitant’ printr-o permanentă, absolută dar ’Tainica Prezenţă’ a IUBIRII. M-am îndrăgostit de la primele versuri de această carte. Apelul e fără drept de apel: ’Să ne iubim - Prinţesă – sub stelele ce ard/ azi Prinţul rătăceşte într-un cotlon pierdut’, mesajul, strigătul e unic, în ciuda universalităţii lui, în ciuda apocaliptică a ameninţării: ’...noi vom pieri’, ‘ne-or hăitui-n desişul din nesfârşitul rug/ cuvinte-n versuri stranii’, cum ar fi ’jucând cu universuri posibil biliard’ dar şi ’cătând infernuri tandre în stinsul paradis/ cât trandafirul coasei luceşte fără fard/ să ne iubim – Prinţesă – sub stelele ce ard.’ . E ca o poruncă (Binecuvântată fie!). ’Sintagmele de candoare’ ne aduc îndată splendidul cântec al menestrelului, al trubadurului, al cântăreţului medieval cerşind din poartă-n poartă doar permisiunea de a cânta un cântec, o baladă, o istorie cu un trandafir (’trandafirul coasei’!?), poate Le Roman de la Rose, poemul alegoric călătorind tumultuos prin spaţiul secolului 15, anonim sau atribuit lui Guillaume de Loris şi Jean de Meuny, poate o Rosa candida din Divina Comedie, trandafiri mistici din litaniile creştine, imagini ale sufletului, simboluri ale dragostei sau al unui alt trandafir..., ştiut de ’amintirea acelui Prinţ nebun’. ’Ne pas sentir la rose?’ . Chemarea ’cât trandafirul coasei luceşte fără fard/ să ne iubim Prinţesă –(...)’ e de la început sub semnul incertitudinii duratei extazului şi ’sfintei nebunii’ aşteptate, coasa fiind nu numai simbolul morţii a ceea ce este viu ci şi al iluziilor din lumea cea trecătoare şi plină de deşertăciuni, ca o ironie la adresa iubirii, pentru care timpul e fără durată şi în care se simte forţa extrem de subtilă a unor posibile cataclisme dintr-un necunoscut înconjurător şi ameninţător.

Baladescul se ţese graţios dar acut, accentuat pe esenţe : ’ai să-l arunci în haos cu-atâta duioşie!/(....) grăuntele de geniu din marca nebunie/(...)’ ’căci sufletul acuma descătuşat îl ai’/ ucis de fericire - ‘. Uvertura baladescă începe să aibă nuanţe livreşti, care nu sună deloc rău, amintesc, asimilate şi filtrate intelectual, de Imnele nopţii lui Novalis ( care nu era ’Prinţ’, era doar baron von Hardenberg) , de Baudelaire sau chiar de Mallarmé ( ’au rebours’), cum ar fi ’hipnotizând – din tine prăzi’ sau ’superb asmute clanuri mari de cerbi’ sau ’o rană ce-nfloreşte bolnavă de splendoare’, în ’poezii de stare’. Uluitoare senzaţii, imagini ale cerului, inedite , mai ales că iubita e chemată într-o iubire sub stele , ’un cer de mucava’, ’pălăria cerului moale de fetru’, ’O rană este cerul’, ‘ În roasa pânză – cer ciudat, superb’, ’cerul tainic’. Baladescul devine din ce în ce mai promiţător, mai fermecător, mai plin de esenţe, ‘un univers dispare şi altu-n locul lui/ îmbracă nefiinţa – prin stelele ce mor’, (...) ’o rană se-adânceşte şi alta se deschide...’ dar Prinţul pare corect, semper fi , ’Vei locui, Prinţesă, în pacea din cuvânt’, ca apoi să fie mai puţin sigur de locuirea din cuvânt dar nu mai puţin sincer ’ vei dormi, iubito, în pacea din cuvânt’. Fiorul e evident eminescian, ’Luceferi vor cădea şi stelele vor plânge/ înfiorate-n dalbe aşternuturi’, ’ un Prinţ se va ivi atunci agale/ - coborâtor din osul unui domn -/ în blând alint – pe bolta frunţii tale/ punând simetric văluri mari de somn/ el îţi va povesti...’ .

Deşi ’romance’ de dragoste, unele scene par povestiri din Pseudokinegetikos. De fapt e vorba de o poveste de dragoste dar grozavă, mistuitoare, fără scene hipocoristice. Prinţesa e o Isolda ‘între săbii tremurând subţire’, ’cutremurată toată de iubire’ când Prinţul e categoric: ’Să nu primim acuma pe nimeni în iatac/ e ceasul de fantasme, e ceasul de păcate’ dar se defineşte, că după împlinirea euforică a iubirii, obsesia egocentrică a ’fiinţei’ lui ca Prinţ –personaj, după ce distruge delicat, pe rând, reveriile unei posibile iubiri persistente în memorie, e tributară curgerii ireversibile a Timpului. : ’Căci voi pleca, Prinţesă, în spaţiul neştiut/ ce îşi găseşte locul – adânc - între cuvinte/ precum singurătatea unui poem pierdut/ sporeşte umbra tainei în scrierile sfinte’ dar şi speranţei (certitudine?) că ’şi-n biblioteci fantaste ‘, ‘ Prinţul rătăci-va pe scrisul unor hărţi’, ’Şi poate că iubirea atâta de bolnavă’ (.....) ’va adânci misterul ce zace-n precuvânt’(.....) ‘înfiorând cuvinte în vechile înscrisuri’, căci realitatea e covârşitoare şi ‘doar Prinţ nebun şi sângerând/ mai crede-n sufletele noastre’, ‘Căci ne vom aminti – în lung supliciu/ de-un Prinţ uitat –posibil menestrel/ înnobilând extazul de ospiciu’. Finalul acestui excepţional cantique, ’chant d’action de grâce’, ‘care poate fi final doar la un moment dat; el schimbându-se la momentul imediat următor’ e o a doua chemare marcată de acelaşi patetism scenic ‘Să ne-ntristăm, Prinţesă, de-acuma e prea plin/ de-absenţa lui prezentul şi scena este goală/ nebunul Prinţ-actorul de o frumoasă boală/ muri mai ieri în piesă intrând în rol deplin’, ’să ne-ntristăm Prinţesă, de-acuma e prea plin/ de-absenţa lui trecutul cum n-a fost niciodată’ dar care se adresează unei Prinţese prosopopeice, în ciuda patetismului scenic, cu un ton lipsit total de pretenţie, natural, familiar, constatativ. Prinţul, de obicei simbolizează o putere înaltă, plină de făgăduinţi, e un ales între aleşi, are virtuţi neobişnuite, e realizator de fapte măreţe, descătuşează mistere, împlineşte destine, îndeplineşte iubirea după fapte eroice trecând prin turbulente întâmplări, iubirea vine ca o răsplată doldora de fericire, fără umbră de tristeţe. ’Calitatea de prinţ este răsplata unei iubiri totale, adică pe de-a-ntregul generoasă’. Dar ’bibliotecarul-Prinţ plecat demult’, ’Prinţ nebun şi sângerând’, ’nebunul Prinţ-actorul’ , ’Copacul-Prinţ’, ‘Prinţ uitat’, ’Măritul Prinţ’ născut într-o ’zodie a aştrilor cam ciudată/ când fericirea îl pândea în fiecare moment’, ’Un Prinţ bolnav o dată de lingoare’, ’un Prinţ ales cu ochi sticloşi’, păşeşte nealterat de extazul iubirii, nici de întristarea ei, în ademenitorul mister filosofic din Spaţiul Timpului, de fapt dintr-un mister filosofic într-altul, cu arma cuvintelor lui care ’sunt o simplă scamatorie intelectuală/ ‘ele n-au conţinut/ şi nici un fel de intuiţie fundamentală... ’, numai că o petală de trandafir, încă de la începutul călătoriei, a început să zboare osândindu-l (de bună voie!) ‘de a predica în pustiul / din el/ fără să poată fi auzit/ nici măcar / de el însuşi’. Virtuozitate cu subtilitate şi inefabil !

In labirintul ciudat Prinţul are şi reţetă : ’De te-nbolnăveşti de spaţiu/ înveleşte-te în el/ să te-adoarmă să te cearnă/ prin al timpului inel/ şi nu te trezi de-odată/ te trezeşte într-un gând/ şi-ai să vezi atuncea spaţiul/ cum aleargă fumegând...’ şi ne mărturiseşte că : ’Năuc – în biblioteca circulară/ cătând intens ieşirea singulară/ prin spaţiul ca o linişte de moarte/ m-am întâlnit cu Borges într-o carte / a arătat un punct şi a spus: ’’ Vezi,/lucind speranţa-n lungi creode verzi?’’/ în spaţiul ca o linişte de moarte/ am dat chepengul timpului de-o parte’ sau ’ţin într-o mână timpul – mă cutremur/ şi-n alta – spaţiul ce adânc mă doare’, ‘iubito, astăzi timpul l-ai văzut/ cum îşi pierdea fuiorul său subţire/ în timpul altui spaţiu nevăzut?’ , sau aburul mistic ‘...profet de-atâtea ori/ tu ai văzut blestemul sfânt cum creşte’, ’ –căzând în vechi litanii/ şopteşte Eli, lama sabahtani’, ’Era o sfântă - lângă uşă - ce venise/ aflând de acest templu tutelar/ era şi-un sfânt – acolo – în altar/ frumos precum un demon e în vise’, ‘....creode lungi deschise/ ce aşteptau – demult - divinul har/ ce picura-n poemele nescrise’, ’era o pânză de lac sfântă/ imaginea, imaginea’, ’îngenunchiaţi rostim un Tatăl Nostru’. Nu e vorba de o supunere la religiozitate ci de un fel de elevaţie mistică explicată printr-o alegorie a naturii umane. Pe nesimţite, tiptil, spectaculos poetic, literatura înghite filosoficul, (imaginea, imaginea!) , tema profundă din spaţiul vrăjit, prin magia cuvintelor devine o lume himerică, plină de semnificaţii ce ţin de realitate şi sunt transmise pentru o posibilă realitate. Dar, întreabă Ironistul: Cât de real e „posibilul?”.

Experienţele Prinţului sunt experienţele unui iluzionist, ele compun un spectacol care-l fascinează pe el însuşi fără a-l elibera de transa dramatică în care-l execută datorită lucidităţii cu care a înţeles iluzoriul desfăşurării lui. Magicul e căutat cu ardoare dar întâlnit e elucidat cu amărăciune şi resemnare. Prinţul devine mai mult observator decât participant, îndrăgostit în aceeaşi măsură de Prinţesă şi de viaţa care-i este dată, simte iubirea ca pe un refugiu enigmatic dar precar, bizar luxuriant în emoţii – ‘Să ne lăsăm furaţi de nemurire’, ‘Ne vom roti pe aceeaşi axă/(...) ’deşi pierdut va pare atunci totul’, ‘ şi mă voi sfârşi în tine/precum mierea în albine’, ’Iubind în gol la nebunie/(....) ‘ prins între moarte şi-ntre viaţă/ un Prinţ ales cu ochi sticloşi/ se mistuie de-un foc de gheaţă/ de vidul ochilor frumoşi’, e stăpân pe principalele repere între extazul iniţial şi inevitabila întristare între care pulsează temerar Tainica prezenţă.

Singurătatea, nu neapărat benefică, speră în prosperitate, oscilând, totuşi, între promisiune - ’Din nou acest miros de pepeni proaspeţi/ mă vor găsi iar bucuros de oaspeţi/ urmând firesc masacrul de cireşi/ când pe-nserate tainic ai să ieşi’(...)’şi-atât de singuri – singuri doar noi doi/ va cade cerul – cerul peste noi’ şi morbideţe (’la morbidezza! ) – ’voi prinde – roz - pe coapsa ta volută/ acolo unde carii - suveran/ vor cizela violaceu în nuntă’(...) ’căci vor dormi vorace peste cripta/ ce blând scalpel a mângâiat-o rana’, versuri de un rafinament bolnăvicios deşi estetic. Apoi, singurătatea eului, în căutarea sensurilor existenţei umane, capătă imagini dramatice - ’nici tu nu ştii/ cum am uitat şi eu/ că exiști/ cum ai uitat şi tu/ că nu exist’ până la sinistrul tablou ’am încărunţit amândoi/ şi ne sprijinim unul de altul/ m-ai ajuns din urmă/ formăm un singur corp/ cu două capete/ cu două mâini/ laterale/ cu un singur picior/ la mijloc/ cu două cârje/ în părţi/ semănând atât de bine/ unul cu altul/ încât nu ne mai/ recunoaştem’.

Ca un fel de joc secund „Pecetiile” pecetuiesc sarabanda tumultoasă a actului poetic întreprins aducând şi sigiliul doveditor al discursului liric prin două balade, cu subiecte de balade, prima dezvoltată armonic, muzical, cea de a doua restrânsă, cizelată ca o piatră preţioasă în montura unui inel.

Menestrelul nu hoinăreşte ‘’haihui’’, îşi rupe din simţire cu fiecare cânt, de aceea, deşi adresată iubitei, prima strofă care înnobilează coperta, e ca o profesiune de credinţă, actul poetic nu e simplă versificaţie , e un ritual adesea dureros, poate fi condiţia stării de graţie creativă a oricărui poet: ’Să îţi îndoi genunchii plini de lene/ într-un mister fecund şi solitar/ când jertfa se uneşte pe altar cu timpul ce se-ntoarce-n el alene’.”

Revistă literară: 

Comentarii

- descâlcind motive -

Pentru a transmite, în fapt, că n-o să mai postaţi pe Hermeneia, aţi scris exagerat de mult şi exagerat de elogios la adresa d-voastră. Am putea crede că Manolescu pleacă, dar nu pleacă fără a ne arăta, în final, cine e, ce a făcut dânsul şi ce crede lumea - doar lumea aia care contează - despre dânsul. La fel, am putea crede că vă periaţi singur şi doar întâmplarea face ca prefaţă cărţii de poezie să fie mai lungă decât "jurnalul literar". Mai lungă şi întreg postată. Mai lungă, mai afectată şi mai de lemn ca nuca-n perete. Nu ştiu de ce consideraţi că, pentru a ne anunţa că n-o să mai fiţi activ aproape deloc, sunt necesare biografia şi diplomele. De fapt, nu ştiu de ce simţiţi c-ar fi necesar sa ştim că n-o să mai postaţi. Bineînţeles, am putea crede că nu simţiţi asta, ci, pur şi simplu, pretextul laudativ şi posibilitatea atragerii atenţiei altfel decât literar au fost prea puternice.

...

Ia ghici cine scria, la poşta redacţiei, într-un «limbaj de lemn” (după părerea ta), în 2011, cele de mai jos şi cărui veleitar genial îi erau adresate?

«…scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
"De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.”»

În căutarea “organului liric”

Eviţi confruntarea directă. E lipsă de eleganţă. Aşa că îmi permit să reproduc răspunsul care l-ai dat la alt com. al meu în legătură cu textul „Zebre cu barză şi zimbru” ce-ţi aparţine. Şi aceasta deoarece acolo ţi-am pus aceeaşi întrebare ca şi aici.
Iată răspunsul tău.
«Adrian A. Agheorghesei - 29 Oct 2012
D-le Manolescu, ca să încetaţi cu lipitul afişelor, să nu vă ucidă nevoia de-a şti şi alţii crima mea şi să nu începeţi să hărţuiţi, vă spun eu ce şi cum, clar şi direct, deşi nu meritaţi timpul meu:
Când am trimis acele 3-5 texte d-lui Ştefănescu, aveam un an de când scriam texte albe, un an de când mă hotărâsem să fac trecerea de la versul clasic, considerând că am cumulat destul. Eram în căutări, în cele mai mari căutări, din aproape toate punctele de vedere. Am vrut să fiu onest cu mine, iar răspunsul criticului nu m-a surprins/ supărat deloc, pentru că-mi spunea ceva ce bănuiam. Ba din contră, am luat partea bună a răspunsului. Răspunsul:
"Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.” (Alex Ştefănescu)
Ar trebui să mă jenez? Ar trebui să-mi provoace oareşce dureri acest fapt trecut? Ar trebui să fac comparaţii deplasate cu nume mari de poeţi, din literatura română şi universală, care au fost consideraţi poeţi mediocri/ minori de critica vremii?
Între timp, a trecut aproape un an jumătate. Si au trecut fapte, şi evoluţii, şi găsiri, şi regăsiri, şi catastrofe, şi rateuri, şi, şi. Ar conta să vin cu citate ca:
"Dacă „misiunea artei este de a crea bucurie“ (C. Brâncuşi), atunci poetul Adrian Agheorghesei ar trebui să fie fericit, chiar dacă numai eu aş fi „victima“ versurilor sale. Acum, „când e criză de locuri şi mor câte trei în două paturi“, când sunt prea multe războaie în timp de pace, poezia lui Adrian Agheorghesei se desfăşoară ca o magie de imagini care planează deasupra ideii. Grupajul din revistă este dovada unui talent de excepţie. Aş citi în fiecare zi măcar un poem şi în fiecare an măcar o carte." (C. Oprică).
Ar conta să vă fac o listă cu premiile pe care le-am câştigat intr-un an jumătate? Rezumate despre cum e primită, în general, poezia mea? Despre impactul (pozitiv, aş spune eu) pe care-l am prin activitatea mea ca simplu comentator, observator? Despre cum faptul că nu am scos încă un volum de poezie este strict opţiunea mea, pentru că nu am mai mult de 30 de texte pe care le consider publicabile? Ar trebui să fac toate astea păstrând, cumva fals, un ton neutru? Nu. Am enorm de învăţat, nu am reuşit încă nimic cu adevărat important, iar dpdv liric, tot mă mai caut, dar cred că sunt pe un drum bun. Asta voiaţi să auziţi? Poftim, am spus-o. Şi am fost sincer.
Vă mai spun doar că "patria vieţii e prezentul", sunt încă destul de tânăr, iar timpul va cerne. Aşa că vă rog să încetaţi cu manevrele astea de-a sufla în portavoce lucruri inutile. Vă discreditaţi. Pentru mine, repet, contează foarte mult ce are de spus cineva care scrie poezie, domnule, nu bibliotecarii.
Sper că v-aţi răcorit acum. Şi sper să-mi fie scuzată ieşirea asta în decor, dar asemenea lucruri trebuie clarificate.
-...-
Adrian A. Agheorghesei - 29 Oct 2012
Încă un amănunt: acum vreo 8,.9 ani, cineva, după ce trimisesem câteva texte pentru analiză, îmi spunea că scriu depresiv, vetust, epigonic şi că nu am nicio şansă să ies din umbra marelui Eminescu. Avea dreptate. Dar, repet, "patria vieţii e prezentul".»
Adriane, îmi pare bine că eşti si tu o dată sincer cu tine. Şi te pui la locul tău cu luciditate. Cel puţin aşa par lucrurile. Dacă m-aş lua după aparenţe, aş fi de acord să încheiem, în mod amical, discuţia.
Dar… există un „dar”. Pentru că începi „spovedania” ţâfnos: „D-le Manolescu, ca să încetaţi cu lipitul afişelor, să nu vă ucidă nevoia de-a şti şi alţii crima mea şi să nu începeţi să hărţuiţi, vă spun eu ce şi cum, clar şi direct, deşi nu meritaţi timpul meu”.
În primul rând să pornim de la o definiţie de dicţionar (precară ca orice definiţie) , care însă, precizează, cât de cât, un termen de bază: „Atacul la persoană”. Cică el ar fi: „ [o] acţiune violentă şi susţinută prin scris sau vorbit împotriva unei persoane”.
Ori ceea ce faci tu, nu numai cu mine (într-un fel, mă lasă rece, dar nu de tot, doamne fereşte), ci şi cu alţii de pe H., este de-a dreptul nociv pentru un editor, inclusiv pentru consiliul H din care faci parte şi care văd că tolerează astfel de „atacuri” – până acum, pe aici era o atmosferă, să-i zic, civilizată; mai rău, m-am molipsit şi eu, dacă tot „se permite”.
Un exemplu cât se poate de recent în legătură cu Nicolas Dinu (însă există multe, multe altele):
«Cred că este drept să spun că acest text nu are absolut nicio ideii [idee G.M.]. Mi-aş paria tastatura că e scris fără niciun motor ideatic. Un morman de enunţuri, unele mai preţioase şi mai poetice ca altele, fără liant. Compunere de imagini.
"cîteva monosilabe ciugulesc aerul moale din palmele toamnei" - bănuiesc c-o exista vreun subst. "monosilab", dar asta nu înseamnă că nu sună ca din perete.
"îl iau aşa cum mi se oferă / semiotic şi limpede" - pretenţios/ didactic.
"luna pare un sîmbure de fistic
cerul pom de crăciun cu beculeţe albe şi galbene
mă întreb cînd soarele va apare noaptea în care" - se observă tăietura - autorul nu mai ştia ce să spună şi a intrat puţin în universul idilico-peisagistic. "Va apăreA", mai degrabă.
"mă întreb eu pe cine trebuie să votez" - asta e pentru că autorul a devenit prea oniric şi serios. Plus de asta, şi-a dat seama că nici după partea bucolică n-are idee. Şi tot aşa.
A, am uitat de paranteze, paranteze care au menirea de-a ne arăta că autorul e mai complex decât ne-o arată.
Nu a ieşit. E catastrofic.»
Fii dom’le civilizat, ia exemplu de la Doina şi Corina. Dacă e prost textul, spune-o. Dar fără parapon intelectualicesc, cu mocofănii mascate.

Şi lasă aiureala aia: „A, textele mele nu-s la şantier pentru că scriu extraordinar de bine, sunt inteligent, frumos şi greu de înţeles” – [când te uiţi în oglindă şi te vezi de mii de ori mai mare decât eşti mirându-te: „Ce frumos m-a făcut mama!!!” G.M.].

Dar să trecem peste.

Te cauţi şi (încă) nu te găseşti, e de bine. Dar totuşi treaba aia cu „organul liric”, pe care mi-ai servit-o într-un com. că mi-ar lipsi, e fabuloasă. Da domnule, l-am pierdut demult ca „organ producător”, din ’74, cum am recunoscut şi în textul pe care îl comentăm acum, dar, zic eu, a rămas „pe recepţie”.

Să detaliem.

Sunt sigur (iertată-mi fie siguranţa) că tu, dacă l-ai avut, l-ai pierdut pe drum şi îl cauţi cu înfrigurare. Sfatul meu: Până îl găseşti, lasă teribilismele (şi nu le mai vinde şi altora). Adică nu mai mulge ţapul în ciur. Se supără caprele că le rechiziţionezi „obiectul” muncii de numai pot da lapte.

Dar să trecem şi peste asta.

Şi să ajungem la alt lucru pe care ţi-l reproşez. E vorba de «pastişarea» lui Emiemi. Într-adevăr, nu a fost plagiat, ci doar «inter-textualitate». Iar îmi aduc aminte de Alex Ştefănescu care ţi-a transmis: „Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare”.

Cam asta ar fi. Mi-am pierdut destul timp cu tine. Dar cred că a meritat. Pentru că, ţi-am mai spus-o şi altă dată: talent ai, idem „simţul limbii române”, însă Harul (încă) îţi lipseşte. Îţi urez să-l găseşti odată cu regăsirea „organului liric”.

La bună revedere.

P.S. Poate mai discutăm. Dar de data asta pe alt ton, mai adecvat unui dialog. Chiar dacă în contradictoriu. Şi chiar mă interesează cum vei evolua. Aş mai avea câte ceva să-ţi aduc aminte în legătură cu nişte întâlniri ale noastre pe internet. Dar mă abţin întinzându-ţi primul mâna.

- final -

D-le Manolescu, îmi pare rău să văd că vă scapă esenţa "spovedaniei". Nu mă pun la punct, pentru că eram deja acolo. N-aţi provocat nicio revelaţie în mine. Ideea era că sunt atât de exigent cu mine, încât d-voastră nu aţi pierdut niciodată organul liric, pentru că nu l-aţi avut niciodată. Asta e părerea mea. Îmi pare rău să văd că un comentariu onest şi direct pe text îl consideraţi atac, dar mă gratulaţi, gingaş, cu mocofan, ţapi, capre şi altele.

Cuiva care cotrobăie în trecut, sperând să mă demoleze, care, precum ziarele de can can, bârfeşte - vedeţi ce zice x, ce face y - cuiva care numeşte un text de acum juma' de an "pastişă", deşi, la vremea aceea, nimeni n-a făcut asta, nici măcar autorul, deşi la vremea aceea aţi tăcut, cuiva care se împacă atât de bine cu otrava eu nu-i întind mâna. Cel puţin, nu acum.

De vorbit, cred c-o să mai vorbim.

Sincer,

mi-ar părea extraordinar de rău să te ratezi. Ai două „frâne” pe care le simţi, dar nu le conştiezi (din acest motiv te cerţi cu toţi şi, în primul, rând, cu tine) : concentrarea pe „cum” vrei să spui şi pe „ce” vrei să spui. Când vei ajunge numai să „sugerezi”, totul va curge de la sine. „Poezia nu este formată nici din cuvinte şi nici din idei, ci din sentimente” a spus altcineva, nu eu. „Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure/ Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,/ Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,/ Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.” („Poezia” – Labiş). Îţi urez mult, mult succes. Din toată inima.