imaginea utilizatorului Cristina Moldoveanu

Portretul unei călătoare

Scrumiera mătuşii P era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă dezbrăcată care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.

Mătuşa P s-a lăsat de fumat la timp. Oricum fuma ţigări Cişmigiu şi altele mai fine. Dar a fost toată viaţa o femeie săracă, precum marea majoritate a rudelor mele. Apoi a trecut prin toate transformările tipice femeii singure la oraş: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe picioare i-a căzut, cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de genţiană de nelipsit în astfel de cazuri, unghiile i s-au curbat şi îngroşat, deşi ea încă mai folosea trusa de manichiură preţioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătuşa nu uitase modul de viaţă adoptat în salonul de coafură unde lucrase. Către deceniul zece al vieţii sale, mătuşa şi-a pierdut treptat simţul văzului, dar era capabilă să se spele sub duş singură, chiar şi după ce n-a mai ieşit din camera ei construită cu 6 pereţi în loc de 4, în ultimii ei ani de viaţă.

Lumea care se învârtea în jurul casei mătuşii precum se învârte un glob pământesc de jucărie s-a schimbat şi ea meridian după meridian. În anii 60 i-a murit al treilea soţ, lăsând-o cu grija pentru trei bătrâni. Soţul fusese din spiţa ruşilor albi, sărăciţi şi refugiaţi cu mijloace financiare modeste în România. Printr-o coincidenţă oarecare, fratele mătuşii era un alt fel de aventurier, fost lucrător în construcţii şi călător prin ţări arabe, care petrecuse mai mulţi ani într-un lagăr rusesc, fost prizonier în al doilea Război Mondial. Mătuşa P călătorise şi ea în tinereţe prin lumea largă, în calitate de obscură dansatoare de estradă, împreună cu o prietenă. În afară de salonul de coafură, mai lucrase ca funcţionară. În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătuşii, apoi l-au desfiinţat. În anii 80 mătuşa mergea des prin oraş pe la toate rudele, ba chiar şi în zona suburbană, ca să ia aer şi să îşi întindă picioarele încă frumoase pe un şezlong, la soare. Îi plăceau mult verdeţurile de tot felul, ca să îşi împrospăteze sângele, dar era o amfitrioană perfectă pentru rudele mai tinere care se adunau în jurul mesei ei rotunde şi mici pentru celebrul joc de as de pică sau pentru vreun poker, mizând pe monede vechi de 5, 15 şi 25 de bani. Începuse să brodeze şi să decoreze perne, cu măiestrie incredibilă pentru o mână de novice.

În anii 90, mătuşa, în vârstă de aproape 80 de ani, a luat cu oarecare teamă avionul pentru un sejur peste ocean la nunta unei nepoate de la o soră. Era mereu aceeaşi doamnă cu ţinută impecabilă şi capul mic cu părul permanent şi buzele rujate roz peste un trup subţire, din ce în ce mai fragil. În acei ani casa mătuşii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înfiinţaseră chioşcuri de mărunţişuri. Numai pozele în ramă ale mătuşii erau aceleaşi: soţul, surorile şi fraţii, rudele de departe.

O vizitam şi eu din când în când şi ea glumea că este decana de vârstă a familiei. Mai am şi acum câteva cărţi vechi primite de la ea. În tinereţe îi plăceau bârfele despre celebrităţi, la bătrâneţe asculta mereu radioul aşezat pe noptieră. De la ea am împrumutat odată autobiografia unei femei căsătorite cu un nobil al secolului 20, al cărei nume l-am uitat. Când eram fată tânără spunea despre mine că eram ca vodă Lăpuşneanu „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” şi eu nu eram de acord cu ea. Înainte să moară sintetiza înţelepciunea vieţii în câteva cuvinte :”Mai bine este la parter decât la subsol, eu aşa cred, şi cât ţi-a dat domnul viaţă, trebuie să o trăieşti”. Această femeie învăluită într-un parfum de mister era în realitate simplă ca un borcan cu murături. Păstra aroma vremurilor trecute, dar era condimentată cu ierburi rezistente şi deschisă în faţa schimbărilor. Mi-a dăruit cîteva obiecte înainte să moară, dar mai păstrez doar serviciul ei simplu, românesc şi ieftin, de cafea. Da, îi plăcea cafeaua şi a murit de Anul Nou, probabil în urma agravării unui anevrism de aortă şi altor metehne ale bătrâneţii. Fiindcă scara către apartamentul ei, pe care ea nu mai putea coborî de mult timp, era răsucită la maximum, au coborât mai întâi sicriul şi apoi pe ea într-o pătură. M-am gândit că exact aşa i-a fost viaţa: răsucită ca iedera în jurul unor bărbaţi, răsucită, dar fragilă, pe cărările întortocheate şi misterioase ale vieţii, unde nu toţi dorm între patru pereţi. Iar la finalul călătoriei mătuşa oferea încă o dată dovada proverbialei sale capacităţi de adaptare.

Cele povestite de mine în rândurile de mai sus sunt doar parţial adevărate (dar foarte aproape de adevăr), fiindcă nu mi-am notat în jurnal datele şi faptele exacte despre mătuşa P. Rămân poveştile ei despre aventuri cu bărbaţi necunoscuţi ale căror avansuri le-a respins şi amintirea pozelor ei din tinereţe cu rochiţă albă, imitând costumul adevăratelor balerine.

Proză: 

Comentarii

nu cred că există cuvîntul

nu cred că există cuvîntul „îndefinitiv”, sau e un typo?
alt typo - „costruită ”
„Lumea care se învârtea în jurul casei mătuşii precum se învârte un glob pământesc de jucărie s-a schimbat şi ea meridian după meridian.” - o analogie destul de dificil de înțeles.
„fusese se pare” - altă formulare nu tocmai reușită.
„Mătuşa P circulase şi ea în tinereţe prin lumea largă” -- probabil că ar fi sunat mult mai bine „călătorise”.
„În anii 80 mătuşa circula mult..” -- am impresia că ai o fixație cu circulatul.
„ în calitate de obscură dansatoare” - sună prea pretențios.
textul conține o mulțime de detalii absolut neesențiale și fără niciun rol în economia textului. mai ales că nici ideea textului nu este prea clară. de asemenea există destule neconcordanțe gramaticale și formulări defectuoase.
din păcate, deși textul se străduie să descrie ceva, nu reușește să aibă nicio miză. sugerează pe ici pe colo niște intrigi posibile dar nu dezvoltă nimic.

Virgil, faptul că am utilizat

Virgil, faptul că am utilizat verbul a circula de două ori nu înseamnă că am o fixaţie, exagerezi mult. Tocmai corectam textul şi tu te-ai grăbit cu corecturile, abia l-am postat acum câteva minute şi pe site îl văd mai bine ca în word şi laptopul meu e defect...Cu unele obiecţii ale tale sunt de acord şi tocmai le corectez. În rest, observ doar faptul că nu îţi place, este opinia ta, poate alţii văd altceva. Nu cred că există în niciun manual de literatură scris că proza trebuie neapărat să aibă o "idee" cum spui tu, sau o "miză". Este absurd. Pretenţiile tale par, din nou, exagerate. Este un portret cu inteţia de a crea o atmosferă şi o anume poezie a faptelor culese din realitate. Îmi pare rău că nu ai înţeles. Sincer. Povestirile nu trebuie să aibă intrigă şi, citind textele tale (care mie îmi plac), nici eu nu am găsit intirgă.

atenţie la:

atenţie la:
"Apoi a trecut prin toate transformările tipice femeii singure la oraş: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe picioare i-a căzut, cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de genţiană de nelipsit în astfel de cazuri, unghiile i s-au curbat şi îngroşat, deşi ea încă mai folosea trusa de manichiură preţioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătuşa nu uitase modul de viaţă adoptat în salonul de coafură unde lucrase."
nu e tipic.

"În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătuşii, apoi l-au desfiinţat"
nu văd legătura.

"Era mereu aceeaşi doamnă cu ţinută impecabilă şi capul mic cu părul permanent şi buzele rujate roz peste un trup subţire, din ce în ce mai fragil".
cum adică- şi buzele rujate roz peste un trup subţire?

imediat spui:
"În acei ani casa mătuşii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înfiinţaseră chioşcuri de mărunţişuri. Numai pozele în ramă ale mătuşii erau aceleaşi: soţul, surorile şi fraţii, rudele de departe."
ce relevanţă are în context?

"Păstra aroma vremurilor trecute, dar era condimentată cu ierburi rezistente şi deschisă în faţa schimbărilor."
confuz.

- că proza trebuie neapărat să aibă o "idee" cum spui tu, sau o "miză".-
nu comentez.

Acum tehnic- pe tema introducerii textului:
"Tocmai corectam textul şi tu te-ai grăbit cu corecturile, abia l-am postat acum câteva minute şi pe site îl văd mai bine ca în word şi laptopul meu e defect..."
ai metoda de previzualizare înainte de postare sau salvare fără publicare.

Da Vlad, mulţumesc pentru

Da Vlad, mulţumesc pentru ideea cu salvare fără publicare. Nu m-am gândit. Oricum, văd că nici ţie nu îţi place. Nici nu mă aşteptam, dar nici tu, nici Virgil nu aveţi dreptate legat de "ideea" sau "miza" textului. Nu cred că are rost să dau exemple din literatură. Pe acest site, ce e drept rar, unele poezii ale mele au fost apreciate, iar proza numai mult mai demult. Eu sincer nu consider că pot scrie proză de valoare, nici nu aveam nevoie atenţionări. Dar simt nevoia uneori să sriu în proză pentru relaxare şi pregătirea unor texte lirice ulterioare. Oricum nu îmi retrag textul, dacă acest lucru îl consideri necesar.

- aberaţii -

...Afirmaţia că o scriere poate exista fără idee şi miză este una dintre cele mai mari inepţii pe care le-am citit de curând, pentru că ea, afirmaţia, neagă însuşi limbajul. Orice text, literar sau nonliterar, le are implicit pe ambele. Un text fără niciuna dintre aceste caracteristici nu poate fi decât un text "păsăresc", un text alcătuit după o extragere aleatorie dintr-o urnă cu cuvinte, un text bătut la maşină de un cimpanzeu etc.

...Presupunând prin absurd că ar exista o asemena scriere, iar ea ar fi compusă dintr-un limbaj logic, întrebarea care urmează e de ce ar fi publicată? Dar mai ales, de ce ar fi citită? Lectura nu este o acţiune unidirecţională, nimeni nu citeşte ca să... citească. De ce şi-ar pierde cineva timpul citind ceva care nu spune nimic şi nu are niciun scop?

...În altă ordine de idei, mă frapează uşurinţa cu care autoarea se contrazice:
"Nu cred că există în niciun manual de literatură scris că proza trebuie neapărat să aibă o "idee" cum spui tu, sau o "miză". Este absurd" --> "Este un portret cu inteţia de a..."
"Eu sincer nu consider că pot scrie proză de valoare" --> dar respinge cu vehemenţă mai toate criticile.