imaginea utilizatorului Virgil

anii aceia - II

II

Ora de matematică începu cu o liniște ciudată. Profesorul era ocupat cu ceva la catedră. Clasa însă păstra o liniște ireală. Decebal, numele sub care îl știau toți, le era nu numai profesor de matematică dar și diriginte. Ca și cum o nenorocire nu ar fi fost suficientă de una singură. Așa că oricînd o oră de matematică se putea metamorfoza într-o oră de dirigenție iar ora de dirigenție putea deveni brusc o oră suplimentară de matematică. Pe vremea aceea nu cunoștea cuvîntul ambiguitate, dar asta era ceea ce ura la această situație fără să o poată numi. Niciodată nu erai sigur ce turnură vor lua lucrurile. Acum însă liniștea prelungită cu care începea ora nu era de bun augur.
„Gata!”, se auzi brusc glasul de tenor al dirigintelui. „Șefii de rînd, raportul la teme! Repede! Hai repede, ce v-a lovit căldura?” Asprimea vocii provoca fiori reci pe spinările tinere. Surprinzător raportul trecu fără evenimente. Începu să răsfoiască catalogul. Încet, parcurgînd cu privirea dilatată de dioptriile ochelarilor fiecare pagină. Deja fiecare cunoștea momentul cînd privirea profesorului traversa secțiunea sa din catalog – a cîta pagină, rîndul de sus, de jos sau de la mijloc. Răsuflă ușurat. Dirigintele strigă trei nume din primele pagini ale catalogului. Timpul era înaintat. Avea șanse să nu fie implicat în niciun necaz de data asta. Cei trei se căzneau din greu la tablă. Se auzea cloncănitul sec al cretei pe tabla neagră. „Mă nătăraule! Te dau cu capul de tablă! Ce porcării îmi scrii tu acolo?!” Victima, cel din mijloc, se zbătea ca o insectă în plasa nevăzută a unui paianjen. Avea mișcările acelea neputincioase pe care le făceai atunci cînd, pe lîngă inabilitatea de a-ți aminti soluția problemei, erai terorizat emoțional și de cuvintele tăioase ale profesorului. „Tu vrei să treci clasa, mă? Vrei mă?” Din spate se auzi un chicotit stingher. Decebal se întoarse brusc. Ca o fiară asmuțită de mirosul unui vînat proaspăt. „Care rîzi mă?! Ce, s-a umflat brînza în voi? Vreți la tablă?” Privirea mătura clasa ca o razie. Fiecare își înghesuia capul între umeri și privea în jos. „Iar tu, se răsti la fata din partea dreaptă a tablei, tu ce îmi scrii acolo? Aaaaa, …. Oh, dar tu, tu ești frumoasă, dar… ești așa de proastă. Așa te-o făcut Dumnezeu mă Roxano? Sau ești de la natură?” „Marș în bancă! Ai patru astăzi.” Un fior trecu electric prin clasă. Roxana, o brunetă cu buze groase și pieptul plinuț, era printre tocilarele clasei la matematică. De data însă, lucrurile merseră prost pentru ea. O văzu așezîndu-se în bancă cu ochii mari, negri și umezi. I se făcu milă. Milă și teamă. Dacă ea, care era printre cei mai buni, nu scăpă de un patru, oare la ce să se mai aștepte el…? O privi. Pieptul îi sălta ușor în ritmul suspinului. Lacrimile mari îi curgeau în liniște pe sarafan. „Iar voi? Tu ce mai scrii mă?”, se răsti din nou la cel din mijloc. „Patru! Auzi, ăsta e al doilea patru, nu? Nu te văd bine trimestrul ăsta. Pleacă în bancă că faci degeaba umbră pămîntului. Ba nu, șterge tabla. Șterge tîmpeniile alea! Și șterge și pentru madame Roxana. Că ea are nevoie de slugi. După ce că habar n-are pe ce lume trăiește.” „Și tu mă?”, se răsti la ultimul rămas pe redută, la tablă. „Ți-a dat pînă la urmă? Așa, ia zi tu mă, ai fi putut folosi numere întregi în problema asta?” Liniștea deveni apăsătoare. Cîteva mîini răzlețe se ițiră pe sus. „Știi mă? Ce te uiți în pămînt? Scrie pe parchet?... Nu știi? Treci la loc. Ei, care din voi știe.” Privirea făcu din nou razie peste clasă. Se opri într-un tîrziu în ochii lui. Dar el nu ridicase mîna. Simți cum îl cuprinde panica. „Tu știi mă? Ridică-te în picioare!” Un gol i se căscă în stomac. Știu de la început că asta are să fie o zi proastă. Înghiți în sec și se ridică în picioare. Unghiile apăsau nervos materialul de rumeguș presat al băncii. Își mișcă ochii în așa fel încît să dea senzația că se gîndește din greu. Adevărul era, însă, că nici nu fusese atent la problema de pe tablă și nici nu știa ce răspuns să dea. Deodată îi veni în minte ideea să riște. Un fior rece îl străbătu din creștet pînă-n tălpi. „S-ar fi putut folosi, dom’ profesor”, spuse cu jumătate de glas. „Mmm, bine mă. Stai jos. Da, s-ar fi putut folosi…. ” Apoi glasul profesorului se auzi tot mai vag. Se așeză ușor în bancă. Sîngele îi năvăli gîlgîind în tîmple. Întoarse capul. Colega cea blondă stătea nemișcată privind spre tablă. Se simți ușor ca după trecerea unei furtuni. Supraviețuise.

Proză: 

Comentarii

- puţin despre -

...Ai surprins bine teroarea cauzată nu neapărat de matematici, cât de profesorul cu apucături de zeu, care are în uneltire câteva zeci de sclavi. Deşi ne despart vreo două-trei generaţii, atmosfera descrisă de text era valabilă şi pe vremea mea, şi nu doar la ora de matematică. Aveam o colegă care, atunci când când era "ascultată" la română, se înroşea, începea să tremure şi uita absolut tot, deşi era destul de silitoare şi dezgheţată. Poate şi pentru că profesorul de română era şi dirigintele clasei.

...Se vede că textul este la prima mână, ar trebui revenit pe el - lipsesc destul de multe virgule, există erori de concordanţă a timpurilor povestirii + topică problematică.