imaginea utilizatorului yester

Andrei Velea - Lumea e o pisică jigărită

Mărturisesc că scriu acestea sub influența unei nopți de iarnă în care ascult One Republic, mușc dintr-o portocală și desigur mă gândesc la binele omenirii. Cum fac de altfel și binevoitorii noștri politicieni. Drept pentru care jubilez printre strofele piesei all the right moves pentru Andrei, care, trebuie să recunosc, îmi este prieten drag de la prima lui carte. Despre ea vă povestii cu asemănătoare patimă.

Lumea e o pisică jigărită face parte din categoria cărților dezinhibate, ale unei voci care se anunță din ce în ce mai puternică și cu aplombul bine canalizat. Este o mușcătură puternică din cotidian întoarsă frumos din condei spre un lirism autentic, plăcut, moderat. Fiecare poem din cele trei grupări ale volumului, apărut la Ed. Brumar, Timișoara, 2012 (de dragoste, din fukushima; salonul 44; poeme într-o ghindă) are o savoare pe care nu mă sfiesc să o recunosc ca expresie a unei voci mature și care îmi confirmă o evoluție semnificativă.

Pentru că nu vreau să o dau în patetisme și clișeele care de obicei se aglomerează la un astfel de discurs, trec în jurnal strict ce mă dă pe spate, cum ar zice unii venerabili de prin literatură sau de pe întinsele maidane. Până acum e clar că poeme într-o ghindă e gruparea favorită mie. Dar despre ea puțin mai încolo. Dacă ne păstrăm tonusul, bineînțeles.

Nu aș putea spune că Andrei Velea are teme preferate, el nu este un mistificator ci un iconoclast modern într-o mare parte, în sensul pozitiv al termenului. Vorbește degajat atât despre poeți, vecine, bunici, combinat, ori personaje atipice după cum o face despre Hristos sau urmașii lui Onan ori despre sine. Este un discurs care îl prinde bine, îl ferește de a fi un teribilist și îl apropie de un personaj drag mie, Sammler al lui Bellow. Plecând de aici poemul meu preferat din prima grupare este lucrurile pe care le-a înțeles tata p.31. Există în el un amestec de umor, cleuasm, duioșie irecuperabilă ce emoționează și amuză concomitent.

Se cam face târziu în noapte și recunosc că mă bate gândul să scurtez dizertația. Dar speculez impresia la cald cu consecințele de rigoare. Fără cafea, red bull sau alte chestii binevoitoare. Ceea ce se va și vedea. Justific apropierea mea de ultimul grupaj al volumului prin faptul că aici se manifestă introspectiv Andrei, cu seriozitatea unuia care are o fantezie mototolită despre lume. Mă întorc din lectura plăcută a plachetei și vă ofer poemul meu favorit. Nu înainte de a reciti dedicația care îmi spune cumva că speranța nu a murit în pofida titlului categoric.

tata a înțeles că la orice lansare “cu ștaif”/ se-ntâmplă un pișcot și o băuturică/ așa că pleacă mereu ultimul din sală/ cu două sticle de vin la subraț// faptul că fiu’su a scos două cărți/ îl face un fel de “connaisseur”:/ discută cu scriitorii/ la fel de natural/ cum ar pălăvrăgi cu furnaliștii/ că doar, nu-i așa?,/ oameni suntem cu toții,/ iar poezia față de cuvinte/ e ca tabla față de cocs,/ iar inspirația e precum miile de grade/ care transformă fierul/ (…) și poemul continuă de aceea merită să aveți cartea, dragilor. Vă garantează frumos și Florin Iaru plus Mihail Gălățanu pe coperta a IV-a.

Proză: