imaginea utilizatorului Dorel

Poveste de demult şi de azi

...

Legenda, inserată de Plutarh în „Vieţi paralele” (şi fructificată, la noi, într-o frumoasă baladă), spune că, împotmolit în deşertul persan, Alexandru cel Mare suferea de o sete cumplită, alături de oştile sale. Soarele ardea nemilos, oglindindu-se şi multiplicându-se năucitor în miile de scuturi, buzele erau arse şi crăpate, trupurile oştenilor ameninţau să se prăbuşească, ochii scormoneau zadarnic pustiul aprins. Deodată, din zarea parcă incendiată de flăcări, apar oştenii trimişi după apă, cu burdufurile pline, destinate celor mai însetaţi şi mai slabi. Cu pieptul sfâşiat de ghearele setei, împăratul priveşte la oamenii săi, iar apoi, ameţit, aproape învins, la clătinările apei dintr-un coif pe care ei i-l întind şi-l îndeamnă să bea. Îi priveşte, ştie că apa nu are cum să le ajungă la toţi. Arşiţa îi arde pieptul, dar mâna nu se poate întinde. Apoi buzele reuşesc să îngaime, să refuze, să cedeze apa celor care au mai multă nevoie de ea. Atunci, în miile de piepturi renaşte speranţa, braţele prind iar putere, alături de zeul lor oştenii se simt iarăşi zei. Şi înving. Setea, pustiul şi Persia.
Am fost în Grecia, această ţară de piatră, unde marea şi munţii se află alături, iar obsesia apei mi s-a părut că mai dăinuieşte şi azi. Oamenii sunt de ispravă, ca şi cei de demult. Am văzut peste tot aspersoarele care udau lanuri verzi de bumbac sau de porumb. Am văzut livezile de măslini şi de citrice. Am văzut cum fiecare bucăţică din pământul acela roşu cerea apa şi, primind-o, devenea roditoare. N-am văzut nicio palmă din pământul acela lăsată în paragină, pradă buruienilor şi ciulinilor.
Când plecăm pe meleaguri străine, luăm cu noi imaginea ţării din care am purces şi în care ne vom întoarce. Şi nu putem să nu facem zeci, sute şi mii de comparaţii. Am văzut în Grecia (dar şi în ţări din Vest) autostrăzi ca-n palmă, tuneluri iluminate feeric şi viaducte zvelte. Şi m-am gândit la hârtoapele noastre şi la podul cel mai lung de peste apele interioare, construit în urmă cu aproape un veac de germani peste râul Argeş şi lăsat de izbelişte, de acum şapte ani, de când un pilon s-a adâncit în nisip. M-am gândit, văzând cum grecii cultivau câte un peticel de pământ învecinat cu stâncile, la pământul negru, întins şi mustos al ţării mele, lăsat în părăsire, pradă muşeţelului, scaieţilor şi mărăcinilor. Şi la încă o sută şi o mie de lucruri.
Dar aud şi văd că Grecia, splendidă şi încărcată de vestigii, locuită de oameni de ispravă şi de amintirile unui trecut fără seamăn, cea cu Olimpul veghind, încă, simbolic, dintre nori, se zbate în haos. Oare ce s-a întâmplat? Nu cumva cei trimişi după apă s-au pierdut cu burdufurile încărcate prin munţi? Nu cumva nevolnicii şi nărăviţii urmaşi de azi ai lui Alexandru, acei epigoni politici care conduc statul grec au uitat pilda lui şi au sorbit primii apa? Ori au dosit-o, lacomi, în rezervoare secrete? Ori n-au înţeles că trebuie să sape fântâni? Ori nu ştiu unde să sape fântânile?
De fiecare dată, când ne gândim la alţii, când ne punem întrebări despre ei, ni le punem, de fapt, şi despre noi.
Şi dacă ne răspundem că şi la noi se va întâmpla ca la ei, atunci nu e greu să înţelegem şi din care pricină: pentru că şi la noi, cei care ar trebui să vrea şi să ştie unde şi cum să sape fântânile se grăbesc nu doar să soarbă apa din coiful întins, dar şi să înşface burduful.

Revistă literară: 

Comentarii

Tableta e compensată, sau nu?

Digestă pentru unii şi indigestă deopotrivă pentru alţii, vedem astfel scriitorul luând adevărata atitudine care este aşteptată de la el şi nu pot decât să-mi exprim observaţia că singurul câştig al actualei democraţii de tip vechi, în drumul ei spre dictatura de tip nou care ne aşteaptă, este acela că astfel de lucruri pot fi spuse pe faţă. Încă.

amară

compensată ori nu (bine scrisă) tableta are substanța de bază amară :)

pilulă

vremurile sunt rascolite de o mana puternica desi nevazuta. n-ati citit ce scrie in Isaia?

"Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip... Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune.
Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?
Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului?
El stă deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subţire, şi le lăţeşte ca un cort...
El preface într-o nimica pe voievozi, şi face o nimica din judecătorii pământului. De abia sunt sădiţi, de abia sunt semănaţi, de abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ: şi El suflă peste ei, de se usucă şi un vârtej îi ia ca pe nişte paie..." Isaia 40:15-24

istoria are un mers, un curs al ei, cu imperii care se ridica si cad, cu oameni care se cred mari dar sunt mici, iar noi suntem in cea mai adanca nesiguranta si pieire fara de El. asta este!