imaginea utilizatorului dan petrut camui

sfârșitul timpului

sunt atât de obosit nu mai știu să iubesc
socotesc pe degete ca la școală
numărul zilelor
se prind în memorie
spaimele acelea de care fug din copilărie
trecutul mamei
mi-a chemat niște umbre rostind formula apei
când se umple de pești

alunec printre ceilalți
recunosc vântul pus la uscat
pe vârful unui munte pribeag învăț
să răspund prin focuri
conștiința hotărăște ce imagini trebuie să privesc
cu partea dreaptă a minții înțeleg
frecvența
pe care mulți o consideră sunet

voi crește puternic până în ziua când
nemurirea va fi ca o piatră scăpată din mâini
într-o mare sintetică nu aud
sarea
face valuri în pâine

tai și vor curge