imaginea utilizatorului a.a.a.

Perpetuum robia

Motive, drumuri, oameni şi nevoia,
blestemata nevoie ca o cană plină cu sete –
o dai pe gât,
semnul de întrebare te picură cu smoală şi pietriş,
iar pe stradă,
ca firul de iarbă prin ciment,
apare omul.

Nu ştii niciodată de unde vine sau unde se duce,
dar întotdeauna are lopata în dreapta şi cana în stânga,
se apropie ori se îndepărtează
până îl striveşti în ochi,
până trece prin tine.

Când pierzi oameni,
rătăceşti cheile,
nu uşa;
când te pierd ei pe tine,
rătăcesc uşa,
nu cheile.

Atunci,
iei drumul ca pe un covor cu arabescuri,
îl scuturi de praf până aduni de-o icoană
şi te culci cu faţa în jos,
ca într-un lan de apă roşie.

Comentarii

mi-a plăcut

mi-a plăcut poemul acesta, în special pentru nuanțele sale aforistice. și prin înșiruirea sa de poveste, de „pildă”. m-am gândit, pentru o clipă, la (să nu râzi!) Anton Pann.

nu inteleg

de ce nu apare penita in pagina principala... sau e numai la mine?
nu de altceva, dar eu eram pregatit si chiar scrisesem un comm cu penita, dar cand am vazut ca textul mai are o penita, si nu orice fel de penita, data chiar de Adriana... am zis, destul o singura penita!
Doua penite pentru 'blestemata de nevoie' e prea mult!
Ar fi ca 'nevoia' atunci când rătăcești cheile, rătăcești și ușa... devine de nesuportat și...
'te culci cu faţa în jos,
ca într-un lan de apă roşie'
sau mă rog, cu toții știm că noi, bărbații, avem probleme în distingerea nuanțelor.
Deci o penița implicită de la mine dacă nu apare a Adrianei.
Felicitări!

pentru perpetuare...:p

fain poem: stil, simbolistica si mesaj...the full Monty!
placut pina la....traducere.
Deci, here it comes:

Reasons, roads, people and need,

The damn need like a mug full of thirst –

You pour it down your throat,

The question mark drips on you tar and grit,

And down the street

Like a blade of grass protruding the tarmac

A human being

He goes. you never know where from or where to,

But he always has the shovel in his right and the mug in his left

He comes or he goes

Until you crush him with your eyes,

Until he passes through you.

When you lose people,

You misplace keys,

Not the door;

When they lose you,

They misplace the door,

Not the keys.

Then,

You set out on the road, an arabesque carpet,

You shake it of dust, enough to gather an icon

And you lay your face down,

Like in a field of red water

..si daca nu iti place - you know what to do :p

cheers!

imi place

Este un poem foarte frumos! Are in el doza de nepasare si durere ascunsa atat de bine. Faine si figurile de stil ce pe mine m-au captivat. Iar titlul imi place mult. Las pe altii sa numere de cate penite sunt textele si mai spun ca mi-a facut bine acest poem, pentru care las si semnul meu de apreciere. Faina si traducerea Corinei.

Remarcare!

Am tot așteptat să treacă emoțiile acelea de la prima lectură, însă văd că se intensifică...
Aș fi vrut să dețin toate resursele celui mai bun critic literar ca să pot evidenția într-un mod desăvârșit valoarea acestui poem, însă nu am decât tremurul unor cuvinte simple, adevărate și pline de recunoștință pentru acest festin literar.
Așadar, nu-mi rămâne decât să mulțumesc pentru:

„blestemata nevoie ca o cană plină cu sete” - excepțională sugestie a nevoii umane și a sporirii acesteia pe măsură ce este împlinită!

„semnul de întrebare te picură cu smoală şi pietriş” - sugestie reușită a marilor întrebări arzătoare ale vieții;

„ca firul de iarbă prin ciment,/ apare omul” - aici văd omul - Om, cel care răzbate, care e acolo unde nici nu te aștepți, care vine la nevoie, la marea nevoie de a fi cineva lângă noi și-n dureri, și-n fericire;

Strofa a doua vine cu tușe mai accentuate și surprinde dualitatea omului:
„se apropie ori se îndepărtează
până îl striveşti în ochi,
până trece prin tine.”
- aici am rămas pe gânduri...

Penultima strofă m-a îngenucheat:
„Când pierzi oameni,
rătăceşti cheile,
nu uşa;
când te pierd ei pe tine,
rătăcesc uşa,
nu cheile”
- fac inventarul cheilor, cu teamă... îmi doresc să nu fi rătăcit niciuna.

În ultima strofă mă resemnez, dar tot mai sper ca prin asumarea durerii, prin curățirea de tot ce e praf, tină, prin proșternerea în apa vindecătoare, să fiu din nou Om.
Iată că fără să îmi dau seama mi-am împropriat acest poem, mesajul lui; asta fiindcă a trecut prin mine ca un vânt de primăvară printr-un cireș înflorit.

Adrian, iartă-mi cuvintele mari, iartă-le și pe cele mici, pline de neputință.
Felicitări! Mulțumiri! Cred în scrisul tău!

deja s-a spus ce era de spus.

deja s-a spus ce era de spus. adaug si eu doar cateva observatii care nu stiu cat vor fi de semnificative. acuta nevoie de a apartine si de a fi iubiti duce la aceasta ratacire si perpetua cautare de altii ca noi, intrebarea este daca ii gasim si daca se intampla, oare ii gasim bine? mi-a placut foarte mult imaginea din ultima strofa, esenta din prima si durerea din a treia. cred ca toti simtim la fel cand pierdem pe cineva drag. mai departe nu continui; felicitari autorului!

...

Am stat mult pe gânduri dacă să comentez sau nu. Şi o fac asumându-mi răspunderea de a mă trezi îngropat în proteste.
Eu nu sunt chiar încântat de acest text gen de cimilitură, alţii zic „aforisme”. Trec peste introducere, mai ales peste:
[când]„apare omul./Nu ştii niciodată de unde vine sau unde se duce ”, - o banalitate care s-a fumat demult, eventual de la Eugène Henri Paul Gauguin, (îmi spune ceva, totuşi, ”până îl striveşti în ochi,/ până trece prin tine.”) Şi mă opresc la:
„Când pierzi oameni,/rătăceşti cheile,/nu uşa;/ când te pierd ei pe tine,/ rătăcesc uşa,/ nu cheile.” Ceea ce ar vrea să fie un paradox, da nu e decât o altă banalitate emfatică.
Şi ajung la final:
„Atunci,/ iei drumul ca pe un covor cu arabescuri,/ îl scuturi de praf până aduni de-o icoană” – frumos spus, ca apoi să: „ te culci cu faţa în jos,” autorul ştie precis că icoanele înşeală şi pe aici, dar şi pe lumea ailaltă, deşi nimeni (încă) nu s-a întors de-acolo, şi nu îţi rămâne altceva de făcut decât să plonjezi „ca într-un lan de apă roşie” în care oricum te afli dacă, doamne fereşte, ai murit într-un accident de circulaţie (să zicem), şi te priveşti „de sus”, ca în experienţele alea de moarte clinică – metaforă plasticizantă şi nu revelatoare (de la Blaga citire), i.e. într-o baltă de sânge dacă decriptarea nu mă înşeală. Concluzia: un nihilism spus cu preţiozitate, fără trăire.

- r -

Adriana, Bobadil, Corina, Paul, Mariana, Mădălina, cu iertare pentru că nu am să dezvolt răspunsuri individuale, vă mulţumesc pentru timp şi semne!
Sărbători fericite!

despre robia perpetuă

penultima strofă, cea cu cheile, e surplus. nu ştiu ce vrea să spună.
ultima strofă, mă duce cu gândul la actualul masacru care se derulează în siria, per total, numai partea cu " lopata în dreapta şi cana în stânga" are ceva de spus. dar e doar o părere personală, nu sînt critic literar.