imaginea utilizatorului ddm

gripa

trebuie să-i fi văzut chipul când râdea
avea un aer aşa poznaş
îmi aduc aminte cum ne jucam
printre tarabele cu mere coapte
şi cât de repede îmi părea că trece timpul
nimeni nu avea ochii ei
nimeni nu avea obrajii ei tari
şi neînchipuit de luminoşi
cât aş vrea să-i ating
mă visam punând mâna pe ei şi mă trezeam
cu o căldură puternică în piept
apoi îmi aduc aminte că a venit iarna
trebuia să stăm zile întregi în casă
iar părinţii noştri abia măturau nămeţii
atunci a venit şi gripa aia neagră
spre primăvară au scos-o pe ascuns din casă
şi au dus-o la spital
n-am mai auzit-o niciodată râzând
părinţii îmi povesteau că e în Africa
şi are mulţi copii negri prieteni
care o iubesc atât de tare
încât n-o mai lasă să plece de acolo.

Comentarii

seductie si tehnica

mi-a placut pentru ca, desi am vazut ca sunt sedus prin intermediul acestui discurs, m-am lasat sedus datorita povestii, a modului in care e spusa, franc si inocent, cu toate ca cine scrie astfel o face cat se poate de constient si, de ce nu?, manipuland cititorul cat se poate de mult.
ca personaj si atitudine, fireste, am mai vazut. ca limbaj, ce comunica un mesaj umanist, descriind o experienta strict subiectiva, la fel, am mai vazut. dar tocmai pt ca ii iese autorului, te face sa zambesti si sa aprobi.
sunt curios insa cum afecteaza un astfel de text lectorul feminin, pentru ca, nu-i asa?, barbatii stiu de ce iubesc femeile

flu

Mi-a placut in mod deosebit 'exitul' acestui poem: moartea poate fi si o calatorie in africa inconjurata de copii negri prieteni care nu te mai lasa sa pleci (si mie tot asa mi-ar place sa cred!:p) iar lumina din obrajii ei - amintirea ce lumineaza drumul in viata. Senzatia de calm si liniste, care imbraca aceasta mini-tragedie - fictiva sau nu - seduce intr-adevar cititorul insa ceva mai presus aici este poate faptul ca 'love is not a destination but a journey'.

cheers!

Un poem confesiv

Nu voi repeta cu alte cuvinte ideea care s-a enunţat, fiindcă nu găsesc un alt cuvânt mai potrivit decât ,,seducţie" . Nu-mi rămâne decât să aprob cu trei de da :) ( dacă mai era nevoie de asta...)
Ce aş vrea să remarc este abilitatea de a ne lăsa impresia că ştim totul, cine e personajul drag, unde se petrec acţiunile, când de fapt, la o avalanşă de întrebări, am putea avea mai multe răspunsuri, supoziţii. Deci, pe alocuri, e un poem deschis interpretărilor. Fiecare dintre noi îl putem lăsa să ia forma lăuntrului nostru, însă cu respect şi admiraţie pentru tot ce e personal, şi trist, pentru autor. Mi-a plăcut că aici iubirea, dorul, nu sunt strigate de pe acoperiş, nu sunt declaraţii ostentative. Totul se subînţelege.
Cred că e structurat pe două versuri pilon:

,,trebuie să-i fi văzut chipul când râdea"
...
,,n-am mai auzit-o niciodată râzând"

Spunea cineva că ceea ce rămâne din oamenii dragi e amintirea privirilor şi a zâmbetului. Celelalte se înlănţuie. Fapt adeverit de acest poem.

Concluzionez: e un poem confesiv pe care nu te saturi să îl reciteşit şi parcă vrei să mai fie vreo câteva strofe.
Felicit autorul!

Oservaţie: poate alt titlu care să nu ne pună cheia în mână.