imaginea utilizatorului Alexis

Paharul cu apă

Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente.
În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braț îndoit deasupra frunții și ochii închiși, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta.
Nu-și mai vorbeau de mult; de fapt nu știau dacă mai pot să vorbească, nici un sunet nu se mai născuse din corzile lor vocale de ani întregi. Cei câțiva dinți rămași și limba erau folosiți doar pentru a molfăi resturile de mâncare pe care le primeau din când în când de la oamenii din satul apropiat și pe care le împărțeau frățește cu pisica. Ambii erau aproape orbi, nu vedeau decât atât cât să se poată deplasa încet dintr-un colț în altul, ea ținându-se de un scaun mucegăit, de lemn, iar el de bastonul care odată strălucise proaspăt lăcuit.
Niciodată nu era iarnă acolo unde locuiau ei. De fapt, iarna era doar un cuvânt care odată avusese o semnificație, însemna zăpadă, dar ei uitaseră asta fiindcă vara stăteau înăuntru din cauza căldurii, o senzație fizică de sufocare, pe când, odată ce aceasta trecea, locul îi era luat de o altă senzație neplăcută, a durerilor de încheieturi, a respirației întrerupte provocate de frig. Iar asta era iarna. Între ele nu exista altă diferență.

Balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă atunci când comis-voiajorul deschise poarta scundă, cu atenție și cu teamă, fiindcă o poartă ruptă nu însemna cea mai bună reclamă pentru produsele lui. Pantofii îi erau acoperiți cu praful galben al dealurilor încinse, iar pe frunte transpirația îi curgea șiroaie, cu toate că el încerca să o șteargă cu o batistă, atât de tare, încât pielea i se înroșise și îl ustura. Gândul la umbra care îl aștepta, fie și pentru câteva secunde, în casă, îl făcea să sufere și mai mult; se ruga să nu dea peste clienți care să îi trântească ușa în nas înainte de a-i oferi măcar un pahar cu apă rece.
Obloanele de lemn erau trase, dar abia se închideau, așa că prin ele se vedeau stinghiile de lemn cafeniu ale jaluzelelor, și, pe pervazul unuia dintre geamuri, un ghiveci care odată demult avusese o plantă. Era suficient pentru comis-voiajor.
„Primul indiciu. Oamenii aceștia iubesc plantele. Cred că este important să subliniez că ceea ce le ofer nu este dăunător pentru mediu.”
Cu precauție, înaintă pe aleea din piatră cubică prin care creșteau, ca de altfel în toată grădina, buruieni arse de soare. Nu voia să le calce pentru că este important să respecți gusturile oamenilor în materie de grădinărit. Unora le plac begoniile și trandafirii în șiruri și tufe ordonate, la aceeași înălțime, proaspăt udate și verzi. Dar altora nu.
În fața ușii își scoase ochelarii cu rame aurii și îi puse pe nas, își mai trecu odată mâna peste chelie pentru a-și aranja cele câteva fire de păr cu care încerca în disperare să o acopere. Își strânse nodul de la cravată, apoi ciocăni la ușă și așteptă.
Clanța veche și ruginită se lăsă încet. În crăpătura ușii se ivi un chip ridat și cenușiu de pe care îl priveau doi ochi înfundați în orbite. Un miros fetid de urină și mucegai străbătu dinăuntru.
- Bună ziua. Îmi permiteți să vă deranjez câteva minute? Vreau să vă prezint o serie de produse revoluționare...
Bătrânul se trase înapoi și deschise ușa, puțin câte puțin, până când comis-voiajorul făcu un pas înăuntru.
„Hm. Par oameni pretențioși. Cred că sunt sceptici la astfel de servicii așa că va trebui să îi câștig încetul cu încetul. Dar au potențial de clienți loiali.”
- Nu vă rețin mult.
Se prezentă pe sine și firma pe care o reprezenta. Ușa se închise în urma lui cu un zgomot surd. Bătrâna tresări de pe pat și dădu să se ridice, în timp ce bătrânul se târî în scaunul lui. Comis-voiajorul văzu atunci podelele goale și prăfuite, icoanele și pozele alb-negru prinse în rama unei oglinzi ruginite. Și un radio vechi pe dulapul acoperit cu o mușama.
„Într-adevăr, au potențial. Le lipsesc atâtea lucruri.”
- Primul dintre produsele pe care vreau să vi le prezint este detergentul nostru pentru podele. Noua formulă nu conține substanțe dăunătoare pentru stratul de ozon și asigură nu numai îndepărtarea prafului și a petelor, cât și o protecție îndelungată împotriva acestora...
- Tu... ai venit să ni-l iei...
Bătrâna vorbise pentru prima oară în zeci de ani, dar voiajorul nu distinse decât un mormăit și acele câteva cuvinte de care oricum nu era foarte sigur.
- Eu nu am venit să vă iau nimic, doamnă. Eu vă ofer cele mai bune produse la prețuri fără concurență.
- Nu-l lua...
Din nou mormăituri și femeia începu să plângă. Avea capul acoperit cu un batic ce îi cădea pe frunte și de aceea ochii abia i se vedeau. Dar, fără îndoială, plângea. Începu din nou să vorbească, de data aceasta mai clar.
- Noaptea e frumos... ne pun filmul cu Isus... Domnul nostru, Mântuitorul nostru... cum a murit El pe cruce... e frumos… n-ai văzut? La voi n-a fost?
Comis-voiajorul rămase o clipă pe gânduri.
-Da, spuse el după acest timp. Dumneavoastră aveți nevoie de o telecomandă nouă. Vă putem oferi o întreagă gamă de telecomenzi universale cu care puteți schimba canalul ori de câte ori programul de la televizor vă plictisește, indiferent de marca televizorului dumneavoastră. Vă arăt catalogul?
Bătrâna continuă să vorbească plângând.
- Uite acolo pe perete, vezi? Acolo ne-au pus și nouă filmul... să-l vedem și noi pe Domnul Isus... să ne aline și nouă bătrânețile... și cum Îl biciuiau... săracul... în fiecare seară... uite acolo, pe perete...
- Mucegai? Nici o problemă! Am remediul perfect! Noul nostru produs-ce nu conține substanțe dăunătoare mediului-va îndepărta nu numai mucegaiul, dar și mirosurile neplăcute.
Deschise diplomatul pentru a scoate câteva mostre. Atunci vorbi și bătrânul.
- Nu... nu vă spun nimic... nici să nu visați la banii mei... i-am pus eu unde n-o să-i găsiți niciodată, hienelor...
- Dar nu e nici o problemă, domnule. Costurile sunt mai mult decât acceptabile. Puteți plăti și în rate, indiferent de produsul pe care îl alegeți. Ce poate fi mai avantajos de atât?
Bătrânul, înspăimântat, se făcu mic în scaunul său și începu la rândul lui să plângă.
-Lăsați-mă în pace... nu vă spun nimic... nu vă dau nimic... sunt ai mei...
Comis-voiajorul se opri înspăimântat de ce greșeală îngrozitoare era să facă. „Niciodată nu vorbi în același timp cu clientul. Mai ales față de cei cu asemenea potențial!” Bătrânii plângeau, fiecare îngâna ceva pe limba lui, în legea lui, ca și cum le-ar fi fost dor de vorbă, ca și cum în atâția ani li se adunaseră atâtea pe suflet. Voiajorul așteptă răbdător, deși nici unul nu părea a avea de gând să se oprească, deveneau tot mai pasionali, lacrimile le curgeau șuvoi pe obraz, el înfricoșat, ea înduioșată. Un purice îl mușcă de picior, simți mâncărimea răspândindu-i-se în tot corpul, dar el nu se clinti. După o vreme, femeia se așeză pe patul de scânduri, cu saltea de paie, și începu să tremure necontrolat din cap privind fix într-un punct, în timp ce bărbatul lovea cu bastonul în podeaua galbenă ca un judecător care voia să facă ordine în sală.
Atunci comis-voiajorul consideră că este momenul să concluzioneze:
-Așadar? Sunteți interesați de vreunul din produse? Livrarea e gratuită, iar pentru că este prima comandă vă oferim o reducere de cinci la sută pentru produsele din catalogul nou.
Nici un răspuns. Cei doi plecaseră înapoi în lumile lor lăsându-și trupurile ca două carcase goale, mecanizate, să tremure din cap și să dea din baston pentru ei.
- Domnilor?
În acel moment comis-voiajorul își pierdu răbdarea.
- Câtă neobrăzare! Mă ignoră! Incredibil! V-ați bătut joc de mine, m-ați lăsat să îmi răcesc gura degeaba, chiar m-ați încurajat să vă prezint oferta, când știați de la bun început că n-o să comandați nimic!
Înfuriat, deschise ușa și ieși afară călcând apăsat. Căldura îl lovi cu cruzime în față, dar el o ignoră, balansoarul scârțâia a bătrânețe și a moarte pe veranda galbenă pe care nici măcar pisica nu se încumeta să stea în timpul caniculei. În față, dealurile arse de soare și acoperite cu ierburi înalte îl așteptau, și, dincolo de ele, o lume întreagă care avea nevoie de produsele lui.

Abia când casa bătrânească dispăru din vedere comis-voiajorul realiză că uitase să ceară paharul cu apă.

Proză: 

Comentarii

Alexis, cred că ești o bună observatoare. Detaliile... detaliile pe care eu în general nu am suficientă forță să le fructific, la tine fac muzica. E ca și cum am vedea lumea aceasta prin lupă. Personajul comis - voiajor este bine conturat, poate totuși un pic exagerat. Poate nu e suficient pentru conturarea unui stil propriu, dar exercițiul este definitoriu pentru proză. Ai câteva typos.

Hm... nu eram sigură cam cât să îngroș tușa comis-voiajorului, pentru că ideea este tocmai contrastul dintre el și bătrâni, de aici se naște absurdul situației. Iar detaliile constituie obsesia mea de când am început să scriu, mai ales că aici trebuiau să dea naștere atmosferei aceleia creepy din casă. Stilul... încă îl caut. Trebuie să mai lucrez asupra textului, este proaspăt, ți-aș fi fost recunoscătoare dacă mi-ai fi indicat unde am typos... eu l-am corectat de multe ori, dar se pare că mi-au scăpat. Oricum, mulțumesc că ai avut răbdarea să mă citești :)

Mi-a plăcut acest text învăluit în ambalajul său îngălbenit de vreme, mi-au plăcut nuanțele derivînd din culoarea primordială a caniculei. Ideea finală: limbajul diferit al personajelor îi conduce spre acel numitor comun, paharul cu apă, înțeles după aptitudinile, latidunile și anotimpurile fiecăruia.

gradinărit, Îmi perimteți să , dimplomatul, Niciodată nu vorbi același timp cu clientul., lacrmile le curgeau . Sunt conștientă că am aruncat buzduganul și-am plecat, dar de atâtea ori îmi spun că notey direct tzpos când citesc, pentru că la a doua lectură nu le mai văd nici eu :-) În fine, asta este ce am observat acum. Data viitoare vei fi, probabil, și tu mult mai atentă ;-)

Un text bun, ideea imi place : ciocnirea a doua lumi autiste, prima orbita de materialism, a doua limitata de senilitate, singuratate, depresie si static. Ele nu comunica : lipsa paharului de apa. Ce consider reusite sunt descrierile, scurte, la obiect, cu o mare capacitatea imaginativa. Comisul voiajor e fortat, asa cum e si imaginea batranilor. Dar face parte din context, nu deranjeaza, sustine ideea. Legat de caracterizarea comisului voiajor: tu l-ai conturat ca o masina ganditoare in bani, e scrobit, e teapan, calculeaza tot, dar la inceputul textului l-ai descris stergandu-si transpiratia de pe frunte, frunte care i se inroseste, il doare - asta il umanizeaza, daca n-ai fi spus asta, si l-ai fi lasat scrobit in soare, copt dar implacabil, n-ar fi parut mai incolo fortata imaginea lui. Sau ai putea, pentru complexitate, sa-l umanizezi mai incolo, sa creezi impresia ca-si da seama de suferinta batranilor, dar ca oricum nu ii pasa : cruzime. E doar o idee. Dialogul, replicile comisului voiajor se incadreaza bine, poate in dialogul batranilor ai fi putut introduce niste mici artefacte de.. poticneala „ah..” „mmm”.. lucruri care sa dea mai mult realism. Ca sa curga mai repede si sa ofere dramatism, poate ar ajuta sa folosesti ca timp verbal prezentul. Trecutul da in general o idee de nostalgie, si ingreuneaza citirea. Textul mi-a placut: idee, caracterizare personaje, antiteza, si mai ales... acea descriere a diferentei intre vara si iarna, in lumea batranilor. Mai vin, sper ca n-am fost prea critica, am spus ce cred, te astept cu acelasi tratament pe paginile mele. Te citesc! :)

Uau, ce de lume :) ăsta da feedback. Multzam tuturor. Younger Sister Canicula nu este doar un element de decor, ea vlăguiește personajele. Ai intuit bine, paharul cu apă este puntea care lipsește și de partea bătrânilor și a comis voiajorului și reprezintă de fapt chiar legăturile interumane. În felul lor toate cele trei personaje sunt izolate dincolo de puterile lor, prin ceea ce sunt. Sapphire Mulțumesc. M-ai ajutat mult prin faptul că ai revenit. Crin Nu ești prea critică. Exact asta aștept de la cei care mă comentează. Și dacă vreodată am nevoie de un șut în fund te rog să mi-l dai fără ezitare. O să țin cont de sugestiile tale deoarece comis-voiajorul este un personaj încă în lucru și e destul de complicat, el dă tonul și creează absurdul. O parte din decor este reală... ca și replicile și imaginea bătrânilor... îmi place să învăț din lumea în care trăiesc. Voi lăsa totuși ca timp verbal trecutul. Nostalgia este un element important, am urmărit-o din start fiindcă originile bătrânilor trebuie să se piardă complet, ei trebuie să fie văzuți ca existând dintotdeauna în casa din pustietate. Gândește-te la cei doi din Courage, the Cowardly Dog :)) Și eu te citesc și promit să revin în pagina ta.

Da, este un text foarte bun. Îmi place mult începutul, balansoarul care scârțâie, părăsit și inutil, induce de la bun început atmosfera. Apoi descrierea lumii bătrânilor, care nu mai au nevoie de nimic, în contrast cu ideea comis-voiajorului care "gândește" din cărți (au potențial, pentru că le lipsesc prea multe)...cele două lumi paralele. Nu mă pricep să dau sfaturi, dar cred că textul e bun așa cum l-ai scris. Felicitări!

Mersi și ție, ca și tuturor celorlalți :) De fapt, pură coincidență, chiar am vrut să trec prin pagina ta, când am văzut că ai postat "Azilul" 1, dar din lipsă de timp, n-am apucat. O să îmi onorez promisiunea deoarece-cred că ți-am mai spus asta-îmi place cum scrii. Mă bucur că ți-a plăcut ce ai citit aici.