imaginea utilizatorului caminante

Mila Domnului

un fel de Înviere

Copila stătea cu obrajii în palme scuturându-se ca un bujor la fereastră, oftând înabuşit.
- Mămăiţă, m-a călcat maşina...
- Nu te-a călcat, mamaie, ai visat.
- Mămăiţă, am murit azi-noapte, ofta şi-i tremurau buzele ude de lacrimi. Şi le lua cu degetul din colţul ochilor şi le gusta de sare, lacrimile părea că încep să înveţe singure drumul către buze în căderea lor.
- N-ai murit fata mamii, o mângâia mămăiţa, oi fi având febră. Şi-i sufla părul din ochi, şi-i punea mâna noduroasă pe frunte. Copila se uita plină de interes la zgârieturile din palma aceea. Liniile abia se mai distingeau sub crusta de piele aspră, soarele îi asfinţise demult în căuş.
- Ce s-a'ntamplat aici, mamaie? o împungea Ana cu degetul ei proaspăt în vreo dungă urzicata de curând şi frecată bine cu sare grunjoasă, ca să se ducă iuţeala.
- Aici, se încruntă să născocească femeia, aici a fost '58, fetiţa lu' mamaia. Iarnă grea ne dăduse Dumnezeu, a nins întruna două săptămâni la rând. Animalele aveau ţurţuri la bot şi mureau sufocate de ger în grajduri, le îngheţa şi geamătul în piept. Cu mâna desfăcută greu în poală, bătrâna privea cu ochi lăptoşi la bolta de viţă din spatele geamului deschis, întindea mâna şi mai culegea câte un ciorchine cu boabe albastre, mărunţele.
- Şi Pufi, el cum a făcut... se şmecheri cu gene lungi copila, să-i spună iar povestea de demult.
- Pufi a rămas la casa veche... Doi ochi lăptoşi s-au ascuţit o clipă: tu ştii povestea de la mă-ta, este?
- O ştiu, da' ea n-o zice cum o zici mata, hai spune, mămăiţa, cum a fost cu Pufi... Hai spune, i se frământau sub masă picioruşele subţiri ca nişte antene de gâză. Bătrâna îşi îndoi broboada sub frunte, oftă greu şi mormăi în nodul strâns de două ori pe sub bărbie: "Ultima dată, ori te pun în tren şi te trimit la mă-ta!", apoi mai culese un ciorchine licuriciului aceluia prelins de poftă în ochii fetei şi începu să povestească cu glas vălurit, opintindu-se în câte un "Of, mamă, mamă..." lăsat să cadă greu, cu pietrele din piept. Pufi era un câine mare şi roşu, despre care maică-să îi spusese că se lăsa călărit de copii şi urca ţiganii în vârful stâlpilor de telegraf, pe uliţa din sat. Demult se dusese în lumea cateilor drepţi, îi mai spusese maică-sa, şi ei îi plăcea să şi-l imagineze umblând pe acolo ca oamenii, pe lăbuţele din spate.
- Ninsese mult, zăpada se făcuse aşa, cam de un metru şi jumate, începu bătrâna să povestească molfăind încet strugurii.
- Era mai mare ca mine, mamaie?
- Mai mare, mult mai mare, cam cât să-ţi spună mama că era... cam cât prunul din curte, îi arătă pe geam cu mâna-'ntinsă spre şopron.
Da, prunul era mare, cu-aproape un cap mai înăltuţ ca ea.
- Două căruţe pline, atât am strâns din acareturi, săracu' tactu' mare le-a-ncărcat c-o mână. Abia venise, o săptămână-n urmă. Of, mamă, mamă...
Ciungu'-i ziceau bătrânului în sat, fusese-n lagăr la Kukuzech.
- Mama zicea că tătăiţu şi-a pierdut mâna când a fost la ruşi. Cum să şi-o piardă, mămăiţă? o întrebă fetiţa, cu ochi mari.
- Ei, tactu' mare... tactuu' maaareeeeee... capu' o să şi-l piardă într-o zi la crâşmă! dădu din mână a lehamite cu ochii alungiţi spre sat. Scuipă totuşi în sân şi îşi făcu o cruce.
- Şi Pufi? se grăbi din nou fetiţa.
- Pe Pufi l-am legat la spate de căruţă.
- Şi a ros sfoara.
- Şi a ros-o.
- Şi s-a întors la casa veche singur.
- Aşa, s-a-ntors, s-a-ntors fetiţa mamii.
- Nu i-a dat nimeni să mănânce...
- I-au dat vecinii, mămăligă. Când am venit să-l luăm, zăcea pe prag cu botul îngheţat şi blana ţurţuri.
Fetiţa tăcu o clipă, cu gândul la căţel.
- Mamaie, de ce a iubit el casa aia mai mult decât pe voi? veni şi întrebarea încuietoare din ochii limpezi, cu un singur nor.
Bătrâna îşi făcu o cruce mare pe piept şi răspunse, după câteva secunde împietrite cu mâna la gură:
- Maica Domnului şi Iisus Cristos, numai ei ştiu de ce, mamaie.
Se ridică şontâc-şontâc, se îndoi de şale şi îşi trase gâfâind gumarii de la uşă, apoi alergă cât putu de sprinten drept în fundul curţii unde un căţel alb şi pufos începu să sară şi să i se gudure pe sub fuste ca apucat. Îl slobozi pentru prima dată în ultimele două luni şi câinele se repezi glonţ la hambar să-nfulece ştiuleţi. Îşi aranjă din nou basmaua căzută pe-o parte şi mormăi în nodul strâns pe sub bărbie, cu o îndoială mai mare decât toate certitudinile pe care le greşise până atunci:
- Şi câinele ca şi omu', mamaie, nu poţi să ştii ce are-n suflet.
- ...
- Mămăiţă, dacă pe Pufi l-a călcat maşina...
- Nu l-a călcat mamaie, i-a fost frig.
- Mamaie, hai să-l luăm pe tătăiţu, i-o fi frig...
L-au luat pe moş din prag, copila de picioare, bătrâna de un braţ şi pe sub ciot.
- Ai grijă mămăiţă, că îl doare...
Cu buzele strânse de amar sau poate doar de lipsa dinţilor, femeia îl rostogoli în patul cu saltea tare de paie având grijă să-l izbească mai întâi creştineşte - de trei ori - cu capul de tăblia de lemn.
- Da' mai du-te, fă... apucă moşul să mai împleticească din aburii de ţuică şi adormi încruntat, cu singurul braţ pe care-l avea îndoit sub cap ca un semn de întrebare.

Femeia aprinse o lumânare, o lăsă să ardă câteva secunde şi o lipi de pervaz, cu ceara scursă dedesubt. Îşi îndreptă cu greu şalele stâlcite în bătăi şi se apropie de moşneag cu aceeaşi teamă ce-i zvâcnea în piept de patruzeci de ani încoace, apoi strecură mâna sub pernă şi-i descleştă încet degetele, unul câte unul, de pe cuţitul mare de bucătărie.
- A dracu' a fost pielea pe tine, mă Marine...
Pe perete, icoana mare aurie se bâlbâia mai tare ca oricând.

Proză: 

Comentarii

o mică nepotrivire

doar o mică nepotrivire de anotimpuri face ca textul sa aibe un mic sughiţ.

"întindea mâna şi mai culegea câte un ciorchine cu boabe albastre, mărunţele." aici e vară târzie sau toamnă.

"Da, prunul era mare, cu-aproape un cap mai înăltuţ ca ea. Şi înflorit nămeţi-nămeţi era." aici e primăvară.

vezi cum le împeci.

Text foarte reusit

Povestirea este scurta, te ia in brate, te tine pana la ultima propozitie care intareste si reliefeaza finalul.
Inocenta fetitei sta fata in fata cu amaraciunea si acreala unei femei batrane de la tara, ca atatea altele. Batute, muncite si cu spaima in piept.
Ne iubim bunicii intr-adevar ? Sau ne iubim propria copilarie ramasa undeva in ceata unui paradis utopic ?
Textul ne aduce la aceasta intrebare nerostita.

nicodem

Ai perfecta dreptate, o scapare infantila, am corectat-o. Iti multumesc pentru atentia cu care ai citit.

alba

e un text construit pe-o experienta ramasa mult in urma, nici nu stiu cat e fabulatie si cat sunt crampeie de viata. pentru mine a fost o revelatie faptul ca viata poate fi povestita in loc de a fi uitata.

bun

Mă bucur să văd că vin prozatori valoroși pe site.
Mi-a plăcut textul, se simte o mână exersată și sigură în spate, mi-a plăcut cum ai condus dialogul de exemplu. Mi-ar fi plăcut ca povestea lui Pufi să fie mai... edificatoare, să se cunoască soarta lui, poate o miză mai clară a textului, altfel îl simt doar ca pe un fragment dintr-o poveste în desfășurare.
Bun sfârșitul.

și bun venit! :)

Crin

Iti multumesc pentru aprecieri, sper sa raman la inaltime, primirea e aproape nemeritat de frumoasa. :o)
Pufi eun fel de fir rosu care leaga mai multe povestiri si a carui imagine se intregeste odata publicate toate.