imaginea utilizatorului nicodem

mic pamflet de neputinţă. 2.

un fel de românia după nicodem

îmi amintesc de orăşelul meu aruncat între vii. din străbuni a fost locuit de oameni de treabă, dar mai rămăseseră prin absurd câţiva pitecantropi, mai ales între tătari, ataturci şi machedoni. fabrica de cretă înfiptă într-o muchie de deal, fabrica de vin, crama, încuscrită cu gurile uscate şi mari cât un sac fără fund la o aruncătură de băţ de şoseaua care duce la mare. canalul nu era pe-atunci. nu ştiu care dintre eminescu, porumbescu, grigorescu sau enescu şi-a uitat numele pe acolo, că o întreagă armată de "eşti" a ieşit după el (ei) ca ciupercile după ploaie. mutulescu, vasilescu, ionescu, dumitrescu, popescu, avramescu, zărnescu, săndulescu, brănescu, petrescu, siminescu, stănescu, rusănescu, georgescu, păulescu, filipescu, albulescu, bărbulescu, vătăşescu, băsescu. nu ştiu lovinescu, minulescu, voiculescu, cărtărescu, maiorescu, păunescu, dinescu, zamfirescu pe unde şi-au scos tulpinele la soare şi-mi scuip în sân să nu se nască vreun ceauşescu în murfatlarul meu înşurubat ca tirbuşonul în harta viticolă a lumii.

primul învăţător mi-a fost un salcâm. era înalt şi drept ca unchiu' ţopescu, sfătos, calm şi nu făcea umbră degeaba pământului. de la el am învăţat să nu înţep pe nimeni, mai cu seamă pe cuţitaşi. ăştia aveau ce aveau cu vecinul nostru călinescu. vedeţi voi, călinescu era certat la cuţite cu rădulescu iar rădulescu era prieten la cataramă cu bădulescu, şeful cuţitaşilor. uneori veneau ambulanţe de la raion, echipate pânâ sus cu respiratoare, aparate de perfuzie şi tot felul de ligheane şi pungi pentru depozitarea temporară a intestinelor, că ăştia, cuţitaşii, nu se jucau. de-aia mi-am luat eu lumea în cap, dând să plec în diaspora. din cauza lor, şi a unor miliţieni care în loc să-şi măsoare bicepşii cu ei mă luaseră pe mine drept minge, la o miuţă, odată. cică de ce merg la biserică, nu ştiu că biserica şi religia sînt opium pentru popor? unul, şerbănescu, mi-a pus nişte cercuri de fier pe mâini şi mi-a zis vino cu mine. m-a dus în clădirea lor, mi-a tras douăzeci de pulane pe ambele pălmi de se făcuseră transfăgărăşane pe ele, după care mi-a tăiat cu o brişcă jumătate din părul care-l lăsasem un pic mai lung, fiind aproape să merg la bac.

de-aia, zic, am încălecat pe-o şa şi v-am spus de ce am plecat eu din românia. din cauza şi la unul pe care-l chema alexandrescu, ridicat la rang de secretar de partid responsabil cu disciplina în cadrul departamentului maritim de importanţă majoră, subalternul şi reprezentantul lui iliescu. ăsta mi-a mâncat răbdările cu susane, a pus biciul zelotului pe mine, dar şi eu, (fără să ştie cine), în euforia botezului marinăresc de la ecuator i-am turnat o găleată cu păcură pe chelie, ca să-şi recunoască păcatele. el se întoarse ca un pelican fără pene înapoi, iar piciorul meu de bâtlan atinse uşor, succesiv, canaria, tenerife, ...california. dar n-a fost să fie! în california nu e loc decât pentru un singur ego! prin urmare în anul în care edgar whisenant publica best selling-ul său "88 de motive de ce Hristos va reveni în 1988" eu plecam din california în întâmpinarea lui Isus, pomenindu-mă în cele din urmă în atlanta. aici e delta mea şi neputinţa mi-e harem. aaaaaaaa, pe sheherazada mea o chema telescu.

Revistă literară: 

Comentarii

zeloţii

Excelent text, savuros, plin de o ironie amară foarte bine dozată. Îl gust, cu atât mai mult cu cât şi pe mine "zeloţii" lui Iliescu, pe vremea când conducea el "destinele tineretului român", m-au determinat să-mi tund admirabila chică de poet. Rememorez, legat de aceasta, două episoade, precizând că faptele se petreceau în 1969, scopul fiind acela de a înăbuşi în faşă influenţa evenimentelor din 68, din Franţa. Pe străzi umblau comandouri alcătuite, chipurile, din muncitori, care acostau tinerii cu plete şi-i duceau în frizerii, unde erau tunşi extrem de sever. Tot aşa, tipii cu barbă erau raşi. Un asemenea grup a intrat în holul Facultăţii de Limba şi Literatura Română şi, la un moment dat, cum pe scări cobora profesorul de lingvistică Emanuel Vasiliu, pe care nu l-am văzut niciodată altfel decât cu o simpatică bărbuţă, cerberii l-au apucat, ca odinioară oamenii lui Brâncoveanu pe cuviosul (dar oarecum culpabilul) Antim, cu scopul de a-l duce să-i taie barba. În zadar protesta omul că are poza în buletin cu barbă. Au sărit câţiva studenţi şi l-au salvat.
Al doile episod e legat de tânărul, pe atunci, poet Adrian Păunescu. La Facultatea de Română funcţiona cenaclul Junimea (condus de George Ivaşcu), în care Păunescu era lider de opinie. Se impunea nu doar prin fermitatea intervenţiilor, dar şi prin vocea tunătoare (utilizată, mai apoi, la Cenaclul Flacăra), ca şi prin chica enormă. Deodată, la şedinţa desfăşurată în luna dedicată de Partid (re)educării tinerilor cu tendinţe suspecte, Păunescu a apărut tuns frumos, stârnind, la intrarea în amfiteatrul Odobescu (şedinţa începuse), râsete semnificative. "Trebuie să ne conformăm...", a zâmbit confuz şi cu jenă autorul "Mieilor primi". Adevărul era că mai bine te duceai singur la frizerie, ca să te tunzi acceptabil (ceea ce am făcut, cu durere, şi eu). Dacă te prindeau ăia, erai tuns aproape zero. Acţiunea punitivă a durat cam vreo lună, apoi s-a renunţat.
Am şi alte amintiri, mai dureroase. Inclusiv trecerea tatălui meu pe la Canal. Dar eu am rămas aici, în România. Fiul meu, însă, nu. Se află în Quebec, unde scoate un mensual pentru imigranţi: "Les imigrants de la Capitale".

err.

Corect - "Les immigrants de la Capitale".
Profit de ocazie spre a semnala două greşeli de română în textul postat. Prima e un dezacord între subiect şi predicat (produs prin atracţie): "nu ştiu care dintre eminescu, porumbescu, grigorescu sau enescu şi-au uitat numele pe acolo". Subiectul e CARE, deci predicatul trebuie să apară la singular.
A doua, pluralul corect de la PALMĂ e PALME, nu PĂLMI.
Sper să nu vă supăraţi.

pălmi

d-le Dorel, d-le Gorun, va mulţumesc pentru "input".
corecturile ar fi trebuit să fie self evidente, le-am făcut, însă "pălmi" îmi place mai mult în text decât palme şi va rămâne aşa. observ din comul lui Dorel că am scăpat unul, dar cu siguranţă mai mulţi "eşti", unul fiind Odobescu, iar altul, intenţionat lăsat afară, Manolescu...
nu am fost destul de clar în text, şi vreau să amplific acest detaliu, întrucât Dorel s-a lansat un pic în subiectul cu frizura, eu nu am fost tuns zero, sau aproape zero, ci o jumătate din cap, în episodul cu pricina, avea claia de par neatinsă, pe când cealaltă jumătate era retezată pur şi simplu, în batjocură. arătam ca o dihanie, a trebuit sa mă tund zero dupa aceea.
nu problema părului era baiul ci motivele. şi eu am amintiri mult mai dureroase decât cele descrise, dar acest pamflet s-a vrut, asa cum aţi sesizat, uşor zeflemist. ca o diversiune, aveam în clasa a 7-a un prof de matematică pe nume Leontescu. m-a scos la tablă şi mi-a dat o problemă grea pe care n-am ştiut s-o rezolv. mi-a dat nota 2, mi-a cerut carnetul de note, nu l-am avut la mine, el mi-a dat două "pălmi" peste meclă, apoi ca să nu intre la bucluc cu ai mei mi-a scris pe frunte nota 2 cu cerneală şi m-a trimis acasă. spune-le parinţilor cine e vinovat şi cine are dreptate! Mutulescu, Ionescu, Popescu, Leontescu, Vasilescu şi Petrescu mi-au fost profesori, Brănescu, Bărbulescu, un anume Ceauşescu (in liceu) care nu avea nici în clin nici în mânecă cu bardul, şi Rădulescu mi-au fost colegi.

observatii

"dar mai rămăseseră prin absurd câţiva" este intradevar o formulare absurda si neglijenta. poti eventual sa spui "ramasesera din intimplare" sau "prin reducere la absurd". dar nu poti sa spui in limba romana ca ceva "ramine prin absurd".

mi se pare jenant xenofob sa afirmi ca "pitecantropii" ar fi fost printre "nationalitatile conlocuitoare" mai mult decit printre "majoritari". un pic de modestie nu strica la romani.

mi se pare aiurea si nedrept sa condamni pe cineva pentru ca parintii lui purtau numele de ...escu si prin natura lucrurilor a ajuns sa poarte un astfel de nume de familie. nimeni nu are nici o vina pentru parintii pe care i-a primit de la Dumnezeu. buni sau rai. si nici pentru numele mostenit. sau pentru etnia din care face parte. iar asta este probabil primul pas in a-l respecta. si fiecare sintem sensibili la modul in care este privit numele nostru sau etnia si parintii nostri. fiecare. si noi dar si oamenii pe care s-ar putea sa ii dispretuim. pentru ca fiecare dintre ei este in primul si in ultimul rind om.

întradevăr

"dar mai rămăseseră prin absurd câţiva" este intradevar o formulare absurda si neglijenta, zice Virgil. cine a decretat acest adevar ca sa fie "intradevar"? sa consideram prin absurd ca ai dreptate, dar n-ai. pentru ca aici nu ai de-a face cu un document legal ci cu unul creativ.

"mi se pare jenant xenofob" - o formulare absurda, pretentioasa. puteai sa lasi dictionarul de cuvinte afara, prefer o discutie simpla.

eu nu am condamnat pe nimeni care poarta numele de "escu". asa cum ar fi absurd sa condamn pe cineva care poarta numele de amariei, aparaschivei, sau mai concret, ben hur, ben eliezer... am folosit numele acestea ca o realitate din trecutul invocat in text, si ca sa dau textului un oarecare "flavor", o capcana, daca vrei, in atragerea cititorului. de fapt acest nume este atat de romanesc incat nu mi-as permite sa-mi bat joc de el nici daca m-ar plati cineva. daca asta e perceptia ta, e treaba ta. e ok cum ai receptionat textul, nu ma supar. fiecare cu parerea lui. un "upercut" mai putin, insa, nu strica!

...

nu a fost un upercut, dragul meu, și nici nu s-a intenționat așa ceva. au fost niște simple observații de bun simț. dar a spune „o întreagă armată de "eşti" a ieşit după el (ei) ca ciupercile după ploaie” este, zic eu (și cred că probabil orice om cu un minim simț de observație) nu neaparat o declarație admirativă. ci mai degrabă una peiorativă. cel puțin cam așa înțeleg eu sintagma „ca ciupercile după ploaie” în limba română. de altfel continuare cu înșiruirea aceea de nume, și restul, pare foarte greu să fie percepută chiar ca o declarație neutră. la urma urmei ce rost ar avea acolo dacă nu acela de a lua într-o semi-bășcălie pe cei pricopsiți cu astfel de nume. lucru pe care eu, în umila mea opinie, îl consider lipsit de respect. pentru că așa cum spuneam, pe lîngă defectele fizice, familia în care te naști și etnia din care faci parte, numele de familie nu este ceea ce poți alege (chiar dacă îl poți schimba, dar nu este neaparat confortabil). iar eu consider în general un gest josnic a vorbi în mod peiorativ despre aceste lucruri. indiferent de persoana care este în cauză.

expresia „jenant xenofob” nu mi se pare cu nimic pretențioasă. eventual a fost un mod elegant de a spune că este o urîtă atitudine xenofobă să vorbești ca român despre turci, machedoni sau tătari folosind expresia de pitecantropi. asta în contextul în care noi românii ne simțim jigniți dacă europenii de la vest de noi ne consideră înapoiați, murdari și hoți la modul general.

"dar mai rămăseseră prin absurd câţiva" este orice dar nu o dovadă de creativitate. este doar o formă agramată de a te exprima. nu orice ciob de sticlă este neaparat cristal. să nu ne ascundem gafele sub pretextul inovației. nu ne onorează.