imaginea utilizatorului Madalina Cauneac

Mâncând ciocolată la masă cu Chirurgul

Dimineața devreme pe peronul Gării de N zeci de oameni alergau grăbiți care încotro. Încercănați și cu o expresie pe chip ce nu mai spunea nimic. Poetul se îndrepta alene spre informații. Azi nu avea chef decât să mănânce un covrig și să doarmă. Pe drum îl asaltară vreo trei taximetriști entuziaști să-l ducă prin vreun aeroport, cartier mărginaș de care nu auzi în viața lui. Se făcu că nu-i vede.
„Trenul București-Iași la ce linie vine?”
„3”
„Mulțumesc!”
Se îndreptă încet. Îl aștepta un drum de vreo 8 ore. Își uitase toate cărțile în salon și pentru că îi fusese groază să se mai întoarcă le lasă uitate. Trenul era deja acolo. Ajunsese exact în ultimul moment, însă nu era deranjat de asta. Pașii apăsați de o tristețe abstractă îl făceau să pară ca fiind într-un alt univers. Salută molcom personalul și urcă în tren. După el se închiseră automat și ușile.
Își găsi cu greu loc printre mulțimea de oameni care miroseau greu a transpirație și mâncare. Lângă el, o doamnă care povestea plină de zel cum soțul ei muri într-un accident de mașină. În față, o tânără frumoasă care își studia unghiile încă de când se așeză pe scaun. Vagonul era ticsit, nu avea unde altundeva să se așeze. Trebuia să se prefacă interesat din politețe de povestea doamnei cu accidentul de fiecare dată când se uita la el. Nu înțelegea de ce, dar mereu îi atingea brațul aproape matern, și se întorcea înapoi la ascultatoara ei care mai adăuga câte un „vai” afectat pe ici pe colo.
ƒ
Nu era omul care să îi panseze pe alți. Îl plictiseau. Voia să se joace. Să se întoarcă în copilărie acolo unde tata încă trăia. Tot timpul jucau macaua, după care se plimbau în parc. Pe bunici abia îi cunoscuse. Au murit prea devreme. În fine, nu prea conta. Între timp au murit cam toți. A rămas doar iepuroiul pe care i-l cumpără maică-să la a zecea aniversare. Se simți jenat atunci. Acum îl ține pe birou și-l cară cu el peste tot unde se duce. După ce taică-su murise se atașă mai tare de maică-sa pe care până atunci doar o iubea dintr-un oarecare simțământ de obligație. Cât a stat în spital a avut grijă s-o sune când mai afla câte ceva. Când îi spuseră că trebuie să-l opereze, parcă uită s-o mai facă. A avut o reținere pe care o considera firească, și ar fi ascuns dacă ar fi putut. Însă cum nu putea, avea să-i dea vestea abia când o s-o vadă. Trebuia să-i studieze expresia. Să știe când să o lase mai moale. Când să mai bage câte o glumă care să îndulcească situația. Așa la telefon nu putea fi sigur.
De acuma trebuia să meargă lunar la controale în București. Mai bine s-ar duce naibii, că ar scăpa mai ușor. Privindu-și degetele scheletice își aminti că odată fusese normal. Acum doar speria lumea și se îmbrăca cu câteva numere mai mari ca să pară mai făcut. Nu reușea să păcălească pe nimeni. Într-o zi se trezi țipând la unul de pe stradă. Nu-l cunoștea, dar îl enerva teribil. Se uită la el ca la un sfrijit. „Sfrijit ești tu, tâmpitule! Ce te uiți? Ce?” Își scoase oglinda de la breloc. Își cercetă ochii. Azi agonizau la fel de mult ca ieri. Cică îi era scris să fie așa de nefericit. Pe dracu! El știa de ce e așa și mai știa că nu poate îmbunătăți nimic. Știa că gagica aia bună n-o să-l ajute să treacă peste neajunsuri. Că `telectualii aia n-o să-l facă mai deștept. Și în nici într-un caz faptul că scrie n-o să-l elibereze. Ce-s alea emoții? Dureri? Ploi și curcubeie? Doar niște clișeie amărâte pe care orice scriitoraș le folosește la un moment dat.
Visul tatălui său fusese ca el să devină medic sau poet. Credea că astea sunt cele mai nobile munci pe care le poate face un om. Medic n-a ajuns. A picat la chimie, iar poet îi plăcea să creadă că este. Scria prost. Mult prea dulceag și cu influențe de acum treizeci de ani. Mai avea și sclipiri, dar nu foarte des. Era deștept în schimb. Zeflemitor și foarte crud atunci când venea vorba de propria-i existență. Dădea importanță oamenilor doar atunci când îi avea în față.
Trenul mergea agale. Frigul dimineții se mai risipise, iar între timp câteva dintre locurile din vagon se mai eliberară. Fără niciun folos, însă. Ar fi vrut să doarmă, dar până și somnul se duse. Subiectul doamnei începu parcă să-l intereseze.Părea o povestitoare bună, și poate îi venea și inspirația pentru vreo poezie. Niciodată nu se știe. Din lipsă unei foi își scria pe antebraț toate ideile care-i veneau în cap. Avea să le folosească acasă, poate de data asta o să-i dea gata pe scriitorașii cu care mai umbla. Dar ajuns acasă putu să spună doar un „am înnebunit, Veto! Nu mai am despre ce să scriu, nu mai știu cum să reinventez metaforele astea afurisite!” Vorbea singur. Rezolvă un rebus înainte să mănânce morcovul fiert și brânza făcută pastă în farfurie. Se gândea cu groază la momentele în care trebuia să-i spună maică-sii că în două săptămâni îl operează. Deja făcea schițe pentru bancuri. Proiecta intrarea, momentul, totul. Știa că maică-să e slabă de înger. Altfel nu s-ar fi complicat în halul ăsta. Ceea ce-l durea cel mai tare era faptul că știa că în tot timpul cât el va sta la pat, ea o să vină să-l viziteze de cel puțin trei ori pe săptămână. Aproape ca o glumă macabră, își spunea că va veni să-l recunoască în mod repetat în salon, pentru că la morgă nu mai avuseră loc. Se uită în portofel și-și dădu seama că nu are bani de o rezervă. Va trebui, cel mai probabil, să suporte mirosul de vomă și urină. Dezgustul față de oamenii bolnavi. El nu va ști cum e să plângă pentru că i s-a deschis pieptul, doar i se va da morfină.

Proză: 

Comentarii

Ok,

Ok, poate o să pară puţin cam dur, însă asta consider eu: textul prezent, precum celelalte scrise în aceeaşi manieră, nu au subiect. Pentru că doar chinul psihic ori fizic al unui personaj - frustrările, mizantropia, introspecţiile etc nu sunt suficiente. Nu sunt suficiente (şi) pentru că nu avem episodul-pilot complet (cauza), nici dezvoltarea ei către un oarecare deznodământ. Acestea, puse lângă capitalul fapt că nu putem simpatiza cu personajul (pentru că el, practic, nu există - nu poate lua naştere din treizeci de rânduri) fac ca în această scriere, şi în altele ca ea, să nu se întâmple nimic. Proza scurtă nu înseamnă neapărat jumătate de pagină, la fel cum, sigur, nu înseamnă orice episod din perspectiva interiorului unui personaj. În proza ficţională trebuie să se întâmple ceva. Iar faptele că un poet slab face un transplant de inimă, dar, în continuare, nu poate scrie, nu suportă vizitele surorii sale etc nu duc nicăieri, nu au mişcare. Ok, acuma se pot găsi idei de genul "finalul trebuie prelungit de cititor, prin legarea indiciilor date de autor de propriile sale elemente empirice ori intuitive bla bla bla", dar să fim serioşi - proza nu e poezie, iar cititorii de proza nu sunt musai psihanalişti beletristici.

Aici cred eu că textele de genul acesta nu fac trecerea către literatură. Nu ai ideea concretă, ancorată în real, întâmplarea, conflictul, povestea --> subiectul.

Cred că un inceput bun ar fi să ai o poveste care să nu fie abstractă (poetică, filosofică, metafizică). Să fie una "pământească", credibilă, care să respire, în care să se întâmple ceva. Abia apoi, printre rândurile acesteia, să inserezi zbaterea de orice tip a personajului/personajelor.

Mai pe la urmă aşa, dar, totuşi, foarte important - stilul. Bun, mă repet, proza nu e poezie, iar expresia nu trebuie chiar să vibreze de personaltiate din toate încheieturile, însă cu platitudini de tipul "Îl durea prea puțin de tot ce se petrecea în lumea asta/ Nu reușea să păcălească pe nimeni/" etc, n-o să dai nicio forma artistică proprie ţie.

Atenţie şi la problemele gramaticale: punctuaţia - în virgulogie eşti o originală :).

"pe care i-l cumpăraseră maică-să" - "cumpăraseră" e mai mult ca perfectul pers. a treia plural. Tu ai nevoie de a treia singular (maică-sa).

" Își cercetă atent ochii." - "a cerceta" înseamnă a examina cu atenţie...

curcubee - nu sunt sigur dacă ambele variante de plural sunt acceptate, dar ştiu că e indicat "curcubeie"...

"Nu mai era ca altă dată" - acolo trebuie adverb (altădată).

Sper ca, din tot ce-am aberat, să-ţi fie ceva de folos.

Ce să spun,

Ce să spun, Mădălina, nu vreau să mint frumos... Bineînţeles că, acum, personajul e ceva mai bine conturat, cititorul rezonează cu el ceva mai mult, dar tot nu se întâmplă nimic. S-a întâmplat ceva, evident, un transplant de inimă, dar la noi, cititorii, nu a ajuns decât informaţia succintă, şi, concret, nimic altceva. Iar despre modul în care este scris textul - se vede foarte clar mâna nesigură, care tremură de multe ori, care scoate în evidenţă lucruri ce i se par importante cu ajutorul expresiilor prozaice, plate şi lungite. Cred, aproape ştiu, că vei scrie cândva credibil, dar, până atunci, vei trece prin destul de multă maculatură. Improtatn e să ai răbdare şi să munceşti.

Cred c-am să revin cu unele tuşe care vizează, clar, textul.

Aşa: ...Cum spuneam şi-n alte dăţi

Aşa:

...Cum spuneam şi-n alte dăţi şi părţi, consider că, în literatură, e mai important cum spui decât ce spui. Dacă nu ar fi aşa, oricine ar face poezie şi proză, cu p mare, orice "te iubesc" ar fi poemul perfect, orice dor de glie ar fi roman absolut. În muzică, o melodie cu versuri excepţionale, dar linie melodică proastă, se uită repede, pe când un cântec cu versuri cretine, dar linie melodică bună, rămâne în memoria colectivă (vezi "Dragostea din tei", de pildă). Ideal ar fi ca elementele ce şi cum să fie egal valorice, spre vârful de sus. Însă e cumva utopic acest fapt, având în vedere că Marile Subiecte s-au cam spus de ceva secole. Aşadar, cumul este esenţial.

Spui tu:

" Poetul se îndrepta alene spre unul dintre acele oficii cu informații să vadă de pe ce linie îi pleacă trenul.".

De ce "acelea", de ce explicaţia "să vadă de pe ce linie îi pleacă trenul", când, mai jos, ne redai secvenţa "„- Trenul București-Iași la ce linie vine?/ 3". De ce nu:

"Poetul se îndrepta alene spre informatii"?

"Se îndreptă încet. Îl aștepta un drum de vreo 8 ore." - de ce "se îndreptă încet", când, mai sus, tocmai ne-ai spus "Poetul se îndrepta alene"? Acelaşi verb, acelasi adverb în două-trei rânduri.

". Își uitase toate cărțile în salonul de spital și pentru că îi fusese groază să se mai întoarcă le lasă pur și simplu uitate." De ce "salonul de spital", de ce nu laşi cititorul să se întrebe ce fel de salon? De ce "pur şi simplu" în "le lăsă pur şi simplu uitate"?

"Pașii apăsați parcă de o tristețe abstractă îl făceau să pară" De ce "parcă"? Apoi, "pară" are aceeaşi substanţa...

Şi mă opresc aici. Cred că ce era de înţeles s-a înţeles.

Mădălina,

Mădălina, nu scoate din context! Spuneam clar, ca argument analogic: "n muzică, o melodie cu versuri excepţionale, dar linie melodică proastă, se uită repede, pe când un cântec cu versuri cretine, dar linie melodică bună, rămâne în memoria colectivă (vezi "Dragostea din tei", de pildă).

Sper să ne înţelegem direcţia/sensul comentariilor la adevărata intenţie.

Ok...am priceput ce ai vrut sa spui

Ok...am priceput ce ai vrut sa spui si ca nu te omori dupa iubiri prin tei, stejari si etc. Oricum, cred ca m.ai inteles putin gresit pentru ca mie "dragostea din tei" mi s-a parut cretina pe amble parti si din toate unghiurile posibile. dar sa nu o lungim prea mult, directia comentariului tau a fost inteleasa, insa eu tot ma intreb daca textul asta chiar merita o a patra rescriere.