imaginea utilizatorului Cosmacpan

Leandru

Nu e lata ca e lunga, dar nici lunga sa ne-ajunga...

Ieri, pe când ieșisem în curte să mă soresc, am văzut cerul plin de fluturi ce se zbenguiau prin aer fără teamă și fără grijă. Unul s-a așezat chiar pe mâna mea și când m-am uitat mai bine am văzut niște înscrisuri pe aripile lui și cu migală am deslușit în slovele scrise taman povestea pe care vreau să v-o zic și vouă. Până să mă dumiresc și să mai văd și alte povești, fluturii plecaseră pe la alte case așa că am rămas numai cu astă poveste. Nu știu dacă v-o place, dar vă rog să-mi spuneți când oi termina ca să știu, și alta dată să nu mă mai uit după toate nimicurile și minunile.
Deci să pornim la drum și să vedem ce se mai întampla în vechime. Se spune că demult, tare demult, erau un Împărat și o Împărăteasă care domneau în pace și belsug și toată lumea era fericită și mulțumită sub cârmuirea lor, numai că trecuse timpul și ei își doreau cu ardoare să aibă un boț de copil. Și nu era zi sau noapte să se roage Celui de sus să îi ajute. Iată numai că într-o zi, Împărateasa se duse drept la Împăratul și cu ochii înlăcrămați de bucurie îi dete vestea cum că are semne că este grea. Împăratul mulțumii lui Dumnezeu că le ascultase rugile și la timpul cuvenit Împărăteasa a adus pe lume o mândrețe de copilă cu părul bălai și obrăjorii ca bujorii. Trimise Împăratul cărți către toți vecinii și prietenii invitându-i la botezul fetei, dar bag seamă că în bucuria lui uitase pe mulți să cheme. În ziua hotărâtă se strânsese la palat lume câtă frunză câtă iarbă iar nașa fetei fusese aleasă chiar Zâna Zorilor, Crăiasa florilor, căci am uitat să vă spun că pe vremea aceea zânele trăiau în bună înțelegere cu oamenii și nu se fereau de ei. Aceasta luă fata și merse la biserică iar numele hotărât fetei era Ileana. După botez, pruncuța fu dus în iatacul mamei și la palat se porni petrecerea. Pe când era petrecerea în toi iar Împăratul și Împărăteasa primeau urările invitaților iată că la căpătâiul fetiței s-au strâns cele trei zâne ursitoare supărate că nu fuseseră invitate la bal. Și după cum era datina începură să-i ursească și să-i descânte, torcându-i firul vieții, după vrerea și dorinta lor:
 Să fi frumoasă și senină ca dimineața însorită, dar pe cât îți va crește frumusețea pe atât să fi de nemulțumită și năzuroasă îi ură zâna cea mai mare.
 Să fi pricepută și îndemânatică la toate cele, dar toată îndemânarea și priceperea ta să fie în folosul altora nu al tău, îi ură cea de-a doua zână.
 Să fi înțeleaptă și să n-ai astâmpăr în a știi și a cunoaște totul, dar tocmai acest lucru să nu te lase să hotărăști cu cine te vei mărita căci ursitul tău, Zburătorul…
 Ei, zânelor frumoaselor, mă bucur de toate vorbele bune rostite la căpătâiul finei mele, dar nu credeți totuși că este prea mult pentru o singură făptură? zise Zâna Zorilor, îndepărtându-le de lângă pătucul prințesei.
Vezi bine că ea știa că nu mai poate întoarce nimic din cele ursite dar dorii să mai îndulcească puțin soarta fetei:
 Fie ca frumusețea și nemulțumirea să se împletească în toată purtarea ta, fie ca priceperea și înțelepciunea să te ajute și să-i ajute pe cei necăjiți și fie ca zbuciumul și alergătura ta să ia sfârșit, iar viața să-ți fie lină și senină după ce ai să-l găsești și ai să-i cucerești dragostea ursitului, Zburătorul visătorul, cel ce țese visele și leagă iubirile.
Treceau zilele ca ceasurile și ani ca zilele și creștea fata noastră Ileana tot mai frumoasă și mai pricepută în toate cele, dar la curtea Împăratului nu era liniște și pace că de ce creștea tot mai nemulțumită era și nimic nu reușea să o împace. La orice lucru, găsea câte un cusur sau o pricină de nemulțumire. Azi așa, mâine așa, întâi curtenii apoi toată lumea nu-i mai spunea decât Ileana Cusurgeana. Aducea mereu Împăratul la curte tot felul de învățați și meșteri pricepuți căci fata dorea să știe și să afle cât mai multe, că nu degeaba se spunea pe atunci, că în viață trebuie să capeți înțelepciunea și cu tot ce ai, să dobândești priceperea, căci numai cel ce cinstește învățătura va fi cinstit de ea și de toți din jur.
Iar dacă se pricepea la toate treburile casei asta nu e de mirare dar trebuie să vă spun că nu era broderie mai fină sau cusătură mai gingașă și nici mâncare mai gustoasă ca a ei, dar la toate acestea nu avea nici o bucurie. Și după cum vă spuneam, adusese tatăl ei la curte tot felul de învățați, de știa fata noastră să buchisească toate ceasloavele și să dezlege vrăji și descântece iar de la meșterii pricepuți știa a călări și a mânui toate armele iar dacă nu se încumeta la trântă dreaptă, era că în trupul ei de fecioară nu era atâta putere încât să izbândească asupra voinicilor, dar știa a se apăra și a se feri de toate loviturile.
Dar după cum spun bătrânii noștri, înălțimea cerurilor, adâncimea hăului pământului și inima împăraților sunt greu de pătruns, așa era și cu fata noastră căci în nimic nu-și găsea alinare și mereu era în căutare de ceva nou. Dar iată că Împăratul de la apus trimise cărți la toți vecini și la toți împărații că el dorea să pornească război împotriva vrăjmașilor de zmei ce-și aveau hotarul lângă împărația lui și le cerea sprijin și ajutor, iar cel ce nu va putea sau nu va voi va rămâne de rușine. Împăratul nostru, tatăl Ilenei era destul de bătrân și nu avea nici un fiu care să-i sprijine bătrânețile dar nici nu putea îndura rușinea aceasta. Se frământă el ce se frământă și până la urmă strânse sfatul țării pentru a căpăta un răspuns pe măsura chinului și suferinței. Fiecare își dădu cu părerea, dar nimeni nu știu să-i dea răspunsul bun. Unul se gândea că trebuie să meargă la război, altul zicea că trebuie să rămână acasă să aibe grijă de trebile împărăției, un altul punea mai înainte cinstea și onoarea, altul se gândea la povara anilor împăratului care nu mai era tânăr și câte si mai câte. Ileana care stătuse ascunsă după o draperie grea așteptă până se termină sfatul și când plecară toți sfetnicii ieși din ascunzătoare și se lăsă în genunchi în fața tatălui său si zise:
 Tătucă, dragă, mare necaz s-a abătut asupra capului tau, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom izbândi și vom ieși cu fața curată și cu cinstea întreagă din această încercare. Am auzit tot ce au spus sfetnicii tăi și au dreptate: nu mai ești tânăr ca să poți îndura vitregiile unui război, nu ai pe cine lăsa acasă să aibe grijă de treburile împărăției dar nici nu poți să nu răspunzi chemarii Împăratului Verde, vecinul tău. Așa că am să-mi schimb înfățișarea, luând straie de voinic și voi pleca în locul tău la luptă, cu banii pe care vei voi să-i trimiți de ajutor Împăratului vecin.
 Ce-s vorbele astea fata mea, zise împăratul cu uimire. De unde atâta curaj adunat în sufletul tău crud?
 Tătucă, dacă Dumnezeu va dori să izbândesc, voi reuși, dar știu că nu te voi face de rușine.
 Ești tânără și fără vină, cum vei putea trăi tu printre atâția războinici, în tabăra de luptă fără cele de trebuință cu care te-am răsfățat și cu care te-ai obișnuit?
 Voi trăi tătucă, căci trebuie să răzbesc ca să spăl rușinea ce s-ar abate altfel asupra ta. Și apoi, cât poate să țină această bătălie, că doar n-o ține o veșnicie?
 Bine fata mea. Atunci spune-mi ce-ți trebuie ca să pun să se pregătească și să-mi mai spui când vrei sa pleci?
 Eu zic că într-o săptămână voi putea pleca și nu-mi trebuie altceva decât cele de trebuință unui voinic. Gândește-te că-ți pleacă fiul la luptă și vei ști ce îi trebuie: arme bune, cal pe măsură, haine de primeneală, bani de cheltuială și nu în ultimul rând binecuvântarea ta tătucă.
 Bine fată dragă, facă-se voia ta și a Bunului Dumnezeu.
Ileana se duse în grajd ca să-și aleagă cal de călărie pentru drum și dintre toți îl alese pe cel ce slujise și pe tatăl său în lungul timpului. Puse slugile să-l grijească și să-l pregătească dar nu-i plăcu treaba făcută și se duse chiar ea la grajd și începu să-l îngrijească. Îl spălă, îl curăță, îl țesălă și îi dete numai mei muiat în lapte, încât într-o săptămână îl puse pe picioare și arăta ca unul de trei ani cu șapte inimi în el. Atunci își tăie părul ca să n-o încurce ori s-o dea de gol, își lua straie de flăcău, luă scrisoarea de la tătal său catre împăratul vecin, binecuvantarea mamei si tatălui, după care încălecă și luându-și ziua bună plecă la drum lung fără a știi toate câte o așteaptă.
Merse Ileana o zi și încă una și când trebuia să treacă un pod odată vede că iese de sub el un ditamai leul fioros care își clănțănea dinții ca furcile și bătea pământul cu coada de ridica tot praful în jur. Ileana își liniști calul și-și zise în sinea ei “apoi asta numai o minune de-a tatălui meu poate să fie căci pe tot cuprinsul împărăției nu știu să avem astfel de lighioane” și odată scoase paloșul și-l ridică. Iar dacă n-ar fi sărit leul într-o parte să se ferească, apoi cred că i-ar fi retezat capul cu o singură lovitură. Atunci leul se dădu peste cap și în locul lui apăru chiar Împăratul, tatăl fetei. Acesta o îmbrățișă și îi spuse cuvinte de lauda pentru curajul de care dăduse dovadă își luă rămas bun dorindu-i să aibe izbândă în toate încercarile căci el era mândru de o așa fata.
Merse Ileana și merse zi de vară până-n seară că din poveste încă mult mai este și merse și merse până ce într-o bună zi ajunse la palatul lui Verde Împărat. Acolo, sute de corturi și de flamuri: fii de împărat, prinți si cavaleri, lume de pe lume și toți așteptau să se dea semnal de plecare la lupta pentru a stârpii sămânța zmeilor și a scăpa lumea de numele lor. Se prezentă în fața Împăratului cu cartea de la tatăl său și cu banii trimiși de ajutor iar Împăratului îi plăcu înfățișarea tânărului și-l întrebă:
 Care îți este numele și rangul tinere?
 Leandru Mărite Împărate și sunt nepotul Împăratului, vecinul tău căci după cum bine ști el nu are decât o fată.
 Îmi plac purtarea și înfățișarea ta. Nu ai dori să fi în alaiul meu?
 Cum îți este voia Mărite Împărat, zise Ileana, dar să nu se supere ceilalți cavaleri și fii de împărat.
 Fii pe pace, ei au venit aici să lupte cu zmeii nu pentru un loc în alaiul meu.
Astfel primi Ileana cameră la palat și unde era Verde Împărat era și ea, și de câte ori i se cerea părerea spunea câte o vorba înțeleaptă care mergea la inima Împăratului. Acesta dori să-i dea rang, dar Ileana refuză spunând că “slujitorul pe care îl răsfeți de mic la urmă ajunge de se crede fiu”, și nu vrea sa stârnească nemulțumire în rândul curtenilor Măriei sale si nici să se încreadă prea mult. La timpul cuvenit Împăratul dădu semnalul, și toată oștirea strânsă se porni la drum și toți cavalerii ardeau de nerăbdare să înceapă odată lupta. Ajunseră la hotarele împărăției și văzură în față armia zmeilor, mai înfricoșătoare decât toate visele urâte și mai numeroasă decât frunza și iarba. Împăratul ținu sfat de taină și după ce împărți fiecărei căpetenii ordine, dădu semnul de începere. Și luptau cavalerii și fii de împărat pe viață și pe moarte, dar nici zmeii nu se lăsau mai prejos. Până la asfințit, câmpul de luptă era acoperit cu leșuri și de o parte și de alta, dar bag seama că cele ale zmeilor erau mai multe, că și păcatele lor erau mai multe. Și dacă despre ceilalți feciori de împărat va avea cine să spună și să scrie, să vedem ce a făcut Leandru al nostru, adică Ileana.
Căci ea stătea numai în dreapta Împăratului și lupta cot la cot cu el și nu se spăimânta și nu avea nici o teamă căci îl știa pe Dumnezeu aproape și scut. Dar în timpul bătăliei se cam răzlețise de grosul oștirii și se lăsase noaptea, dar ea încă mai lupta, ostenindu-se pentru pacea și liniștea oamenilor. La un moment dat zări două mogâldețe ce se tot tupilau și se fereau. Îndrepta calul spre ele și când ajunse aproape, vazu că are de-a face cu doi pui de zmeu, un băietan și o fătucă din rasa zmeilor. Ridică paloșul dar când le văzu ochii măriți de spaima morții apropiate, i se muie inima și îi lăsă să plece ba chiar îi feri de ceilalți cavaleri. Cei doi plecară mulțumind cu ochii în lacrimi și cine știe prin ce fund de peșteră s-au ascuns căci după două zile, când oastea Împăratului ostenită și slăbită sună Victoria, nu mai era suflet de zmeu pe tot cuprinsul.
După ce se odihniră, Împăratul îi strânse pe toți și le mulțumi pentru curajul și credința de care au dat dovadă și înmână fiecăruia carte de mulțumire și recunoștință. După ce se terminară serbările închinate izbânzii toți voinicii se pregătiră să se întoarcă la casele lor, luânduși rămas bun. La urmă rămăsese numai Leandru. Împăratul îl luă deoparte și îl întrebă dacă nu ar vrea să fie în slujba lui. Leandru îi spuse că nu știe ce să zică pentru că îl așteptau unchiul său și treburile împarației, dar împăratul atâta îl cercetă încăt până la urmă Leandru se învoi să stea în slujba împăratului un an. Și din acea zi Împăratul era nedespărțit de Leandru și orișiunde era unul era și celălalt. Împăratul puse de-i scriseră scisoare vecinului său, unchiul lui Leandru, adică tatăl Ilenei în care îi povesti despre vrednicia și despre cutezanța acestuia cerându-și iertare că îl oprise la curte timp de un an pentru a fi împreună.
Într-o zi, pe când se preumblau ei prin grădină, Împăratul îndepărtă ceilalți curteni și îl întrebă pe Leandru, căci așa îi vom spune de acum, dacă n-ar vrea să-l ajute. Acesta privi mirat la împărat neînțelegând ce vrea să zică. Atunci împăratul îi povesti cum auzise de la un bătrân pribeag despre Ziurel de Ziua, fata cea frumoasa a Prierului, care locuia în palatul de cleștar și ar fi vrut ca Leandru să meargă în numele său și s-o ceară de soție pentru el. Leandru nu știu ce să zică, dar ceru răgaz de-o zi ca să se gândească. Ieși Leandru din palat și merse la grajduri, acolo unde era calul său, încălecă și plecă în galop, dorind să rămână singur cu gândurile lui. Inima îi dădea ghes să plece după fata Prierului, dar gândurile nu-i dădeau pace. Știa că nu va fi o călătorie și o misie tocmai ușoară, dar tocmai asta îi stârnea dorul de ducă. “Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată și fără ziduri” își spuse și găsi de cuviință să se întoarcă la palat. Intră și merse la Împărat spunându-i că va face acest drum căci știe, că cine își încredințează lucrările în mâna lui Dumnezeu aceluia sigur îi vor izbuti planurile. Îi mai spuse că într-o săptămână vrea să plece și îl roagă să-i pregătească cele de drum și cele de trebuință pentru când va ajunge la Prier să-i ceară fata. În acest timp, toată ziua stătea la grajd pregătindu-și calul și armele sau în capelă rugându-se Domnului să nu-și întoarcă fața de la el, să-i îndrume pașii: “o Doamne, tu ai învățat leul și șoimul cum să vâneze și să le fie bine cu ajutorul dinților și al ciocului. Învață-mă cum să vânez cu cuvintele ca să nu-mi fac dușmani și să-mi fie cu izbandă în toată intreprinderea mea”.
După ce luă de la Verde Împărat carte și daruri pentru Prier și fata lui, Ziurel de Ziuă, își luă ziua bună și plecă fără a ști încotro s-o apuce. Ei dar iată că plecă Leandru al nostru și merse și merse până ajunse la horatul zmeilor. Acum toată împărăția lor era pustie și peste tot erau stârvuri și leșuri ciugulite de corbi lacomi, sau sfârtecate de tot felul de dihănii. Deodată în marginea drumului zări un pui de solomâzdră ce se chinuia să scape de urmărirea unui corb nesățios. Dar oricât se străduia să se pitească, petele galbene o dădeau de gol și ciocul corbului o ajungea din urmă. I se făcu milă de mica făptură și alungă pasărea luand-o în ocrotirea sa. Abia când ajunse într-un loc mai ferit ăi fără zburătoare, îi dădu drumul în iarbă și puiul dispăru printre frunzele de brusture, nu înainte de a-i lăsa un mic solzișor galben în palma.
Merse Leandru ce merse, zi de vară până-n seară și din seara-n ziua iară și de ce mergea lumea se schimba, până și iarba și pomii și pământul toate erau altfel de parcă s-ar fi întors iarna așa arătau toate. Întâi pomii îmbobociți și apoi golași și fără nici un boboc ca în plină iarnă, iar iarba se ghemuise pentru ca până la urmă să se ascundă cu totul sub pământ la căldură, căci peste pământul pustiit se așternea o pătură subțire de zăpadă pufoasă. Dar iată că în zarea-ndepărtată în aburi înveșmântată era cetatea Prierului și Palatul său de Cleștar care sclipea în razele soarelui ca un giuvaier. În apropierea palatului era un crâng și ajuns acolo, Leandru opri, își primeni hainele de drum, își îngriji înfățișarea pentru a nu se arăta în fața Prierului ca un nimeni. Ajunse apoi la poarta palatului și bătu cu stăruință chiar dacă se lăsa înserarea. Nu trecu mult și la poarta palatului își facu apariția însuși stăpânul, Prier. Înfățișarea acestuia ar fi îndepărtat orice fată căci ochii lui erau roșii ca focul și se ascundeau sub perdeaua deasă a sprincenelor. Urechile erau prelungi și rotunde ca ale leilor iar gura ascundea dinți uriași ca ai mistrețului, dar Leandru al nostru își ținu firea și ceru găzduire spunând că avea poruncă și carte împărătească. Prier îl pofti să intre și după ce îl conduse și-i arătă camera de găzduire îi spuse că-l așteaptă la masă pentru a ospăta și a discuta. După ce se aranjă, luă cartea și darurile de la Verde Împărat și coborâ în camera de ospeție. Focul ardea vesel și era destul de plăcut în încăpere iar la masă nu erau decat Prier și fata lui, Ziurel de Ziuă. Leandru se înfățișă după cuviință, făcu o plecăciune în fața fetei și așteptă să fie poftit. Prier îl pofti să ia loc și abia atunci îndrăzni Leandru să-i înmâneze cartea și darurile aduse. Ziurel de Ziuă tăcea și nu spunea nimic dar cu ochii pe ascuns, tot la Leandru al nostru pentru care prinsese drag chiar de când îl văzuse. Și cu toate că era fată, lui Leandru nu putea să nu-i placă boiul și alcătuirea gingașă a fetei. Prier citi cartea de la împărat și întrebă de ce nu venise chiar acesta să-i ceară fata de soție.
Leandru găsi cuvinte de laudă pentru prietenul și stăpânul său și spuse că treburi mult prea grele îl împiedicase pe acesta să vie și ceru iertare în numele lui.
 Oglinda reflectă chipul omului, dar ceea ce este el cu adevăarat ne arată prietenii pe care și-i alege, zise Ziurel de Ziuă. Dacă Verde Împărat are astfel de prieteni și slujitori înseamna că nu poate fi decât un om de toată isprava tătucă. Dar cum de te-ai încumetat la o astfel de îndatorire voinice?
 Mărită domniță, după cum se spune: nu poți scăpa de ziua de mâine fugind astăzi de ea. Dacă asta a fost soarta și rostul meu, unde puteam să mă ascund? Atâta timp cât mă știu curat și neprihănit pot și cred cu tărie în izbânda mea.
 Frumoase vorbe ști a rosti voinice, dar fata mea va fi doar a celui ce a reuși să treacă de trei încercări ușurele ca păcatele lui.
 Dacă altă cale nu-i, mă prind în numele Împăratului să trec probele.
 Pentru început, ca să nu te spării, până mâine trebuie să faci ca toată grădina palatului să fie toată înflorită să pot culege flori pentru fata mea, Ziurel de Ziuă sau cum o mai alint eu Sburătorul visătorul pentru că atunci când este lună plina, pleacă în lume și țese visele oamenilor.
Leandru mulțumi pentru găzduire și ospătare și se retrase în camera lui. Ar fi vrut să plângă dar știa că nu ajută cu nimic. Cum să facă să îndeplinească porunca Prierului? Căci totul în jur era numai zăpadă și de unde atâta putere pe ea ca să facă florile să răsară? Se tot sucea și se răsucea dar răspuns la întrebare nu găsea. Ar fi plecat chiar atunci dar nu îi sta în fire să dea bir cu fugiții. Pe când stătea și se tot întreba, în odaie apăru chiar nașa sa Zâna Zorilor, Crăiasa Florilor.
 Copila mea, grea sarcină ți-ai asumat. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu și al meu o să izbândești, căci datoria nașei este să-și ajute fina la greu și la necaz.
 Cum pot să-ți mulțumesc Zână dragă?
 Doar păstrându-ți sufletul și cugetul la fel de curate ca și până acum căci nu uita ”cărarea celor neprihăniți este ca lumina, a cărei strălucire crește mereu până în miezul zilei, iar calea celor răi este ca întunericul gros și ei nu văd de ce se vor poticni”. Acum culcă-te și de restul lasă că ma ocup eu.
Se culcă Leandru al nostru iar dimineața când se trezi, toată grădină era plină de flori care mai de care mai frumoasă, pomii erau: unii înfloriți alții cu poamele date în pârg iar într-o parte a grădinii erau fragii pârguiți, numai buni de mâncat. Ieși afară și culese un coșuleț de fragi, câteva fructe pârguite și un buchet de flori, apoi merse în sala de ospăț unde erau Prier și Ziurel de Ziuă. Aceasta primi coșuletul cu fragi și mulțumi pentru flori iar Prier zâmbi, dar se vedea că nu e zâmbetul lui căci nu-i venea bine ca flăcăul să izbândească. În timp ce mâncau îi zise flăcăului:
 Nu că vreau să te sperii, dar dacă nu ai fi izbândit cred ca unde-ți sunt picioarele acolo ți-ar fi stat și capul voinice.
 Mulțumesc Mărite Prier și dacă în prima încercare am izbutit cred că voi izbândi și cu celelalte două.
 Așa e voinice. Cea ce-a doua încercare este mult prea ușoara pentru un voinic ca tine, dar să-ți spun despre ce este vorba: până mâine dimineață trebuie să termini cea mai frumoasă broderie care s-a putut vedea vreodată ca să aibă fata mea de zestre.
 Bine Mărite Prier dar asta e treabă de femei nu de voinici ca mine, și apoi nici o mândră crăiasă n-ar putea termina până mâine această lucrare.
 Ce-am zis e bun zis. Ne vedem mâine dimineața cu lucrul gata.
Urcă Leandru în camera lui și găsi acolo toate cele de trebuință pentru broderia ce trebuia s-o facă. Își puse nădejdea în Dumnezeu și se apucă de lucru, că doar era neîntrecută în astfel de treburi. Și până spre seară apucase de migălise la un pom plin de roadă și câteva păsărele și ca un făcut, începură a i se îngreuna ochii și ațipi cu acul în mâna. Cum adormi, își făcu apariția Zâna Zorilor, nașa ei și atinse țesătura subțire ca pânza paiangului și pe dată apăru o broderie cum nimeni nu mai văzuse până atunci: soarele cu toată căldura și strălucirea lui, câmpul și cu florile, cerul și cu stele, norii călătorii și paserile înaripate, păuni ce ciuguleau pe malul lacului și pești de aur ce înnotau prin undele clare, brazii si stejarii bătrâni care doineau vântului căruntului și într-un colț se zăreau și munții albiți de timp și de nea. Când se trezi dimineața și văzu minunea, Leandru își dete seama de ajutorul primit și mulțumi iar nașei. Se spălă, se primeni și coborâ în sală unde era așteptat. Ajuns în fața prințesei desfășură broderia încât să o poată vedea în toată strălucirea și frumesețea ei, iar fata rămase fără grai căci nu se aștepta ca voinicul să izbândească. Prier mulțumi și-i spuse că reușise și în cea de-a doua încercare căci nici el și nici fata lui nu mai văzuseră asemenea lucrătură.
 Văd că esti mai priceput decât mi-am închipuit și ca să nu mai aștepți chiar amu fata mea îți va spune și despre ce-a de-a treia probă. Asta chiar va fi cea mai ușoară dintre toate.
 Mulțumesc Mărite Prier și dacă până acum am izbândit nu văd de ce n-aș izbândi în continuare. Te ascult Mărită Domniță.
 Spune-mi dacă ști care este prima și cea mai plăcută lucrare a Domnului?
Leandru al nostrum, se așeză ca și când ar fi fost pus în încurcatura dar nu degeaba avusese el cei mai mari învățați si cei mai pricepuți meșteri. După ce-și drese glasul răspunse:
 Poate că mulți ar crede despre una sau alta că ar fi lucrarea cea dintâi, dar eu nu pot uita vorbele acestea pe care însăși înțelepciunea le rostește: ”Domnul m-a facut cea dintâi dintre lucrările lui, înaitea celor mai vechi lucrări ale lui și am fost așezată din veșnicie înainte de orice început. Eu eram meșterul lui și în toate zilele eram desfătarea lui”.
 Frumos ai grait voinice și dacă și Împăratul stăpânul tău este la fel de înțelept, atunci chiar că nu mai am nici o împotrivire, zise fata Prierului.
 Mărită domniță, tot întelepciunea spune că: “eu iubesc pe cel ce mă iubește și cel ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsește” și trebuie să spun că eu nu-s decât un mic slujbaș al marelui Verde Împărat.
 Voinice Leandru, trebuie să recunosc că multă pricepere ai și multe taine cunoști, iar dacă n-ai fi reușit poate că nu te-aș fi ucis căci am prins drag de curățenia și curajul tău. Acum chiar știu că fata mea va fi în siguranță alături de tine până la curtea măritului Verde Împărat, ginerele meu. Dar totuși spune-mi și mie, cum de reușești și izbândești?
 Mărite Prier, în fiece seară, după rugăciunea obișnuită mă rog Domnului să-mi dea zile îndeajuns de multe pentru a-mi putea împlini datoria pe acest pământ și mă mai rog să mă ajute să trăiesc fiecare zi ca și cum are fi ultima. În felul acesta pot să trăiesc fiecare zi pe deplin și fără regrete.
 Înțelept judeci fătul meu și dacă nu ar fi fost vorba de Verde Împărat cu dragă inimă ți-aș fi dat-o pe fica mea de soață.
 Îți mulțumesc Mărite Prier dar eu n-am venit ca se înșel credința marelui Împărat, căci după cum se mai spune: “un sol rău cade în nenorocire dar un sol bun aduce tămăduire”. Dacă nu-ți este cu supărare, când crezi că putem pleca spre palatul stăpânului meu?
 Dacă fata mea dorește, și mâine, dar cred că ne va trebui totuși o săptămână ca să putem pregăti toate cele de trebuință pentru drum și darurile pentru ginerele meu.
Treceau zilele și Ziurel de Ziuă se preumbla cu Leandru prin grădina înflorită și îl întreba câte și mai câte despre Verde Împărat, despre credința și vitejia lui și alte câte si mai câte, dar mai mult dorea să fie în preajma voinicului nostru căci pe zi ce trecea i se părea tot mai drag. Într-o seară, pe când era în camera lui, Leandru se trezi cu Zâna Zorilor, Crăiasa Florilor care veni și-i dădu un șip cu o băutură fermecată pe care trebuia s-o toarne fetei dacă dorea ca aceasta să nu mai umble pe lună plină, Sburător visător care țese visele dezleagând iubirile. La timpul cuvenit când toate pregătirile erau gata, Ziurel de Ziua își luă rămas bun de la tatăl său, Leandru mulțumi pentru primire și găzduire și amândoi plecară spre palatul lui Verde Împărat.
Drumul era tot mai frumos și zilele treceau tot mai repede iar fetei parcă îi părea rău că se termină călătoria. Și de ce-l încerca pe Leandru, acesta tot mai departe se ținea și nu dădea decât răspunsuri potrivite. Ziurel îl prinse într-o zi singur și-l întrebă de ce se ține așa de mândru și rece și nu vrea să-i răspundă.
 Mărită domniță, din bătrâni țin o vorbă la mare preț: “păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții” și mai știu că “dacă locuința morților și adâncurile sunt cunoscute Domnului, cu atât mai mult inimile oamenilor” așa că te rog să mă ierți pentru răceala mea dar mi-am jurat să fiu credincios Împăratului.
Din acel moment nici Ziurel nu mai zise nimic și nici Leandru al nostru nu mai zise, căci nici nu avea cum să mărturisească și să spună că el este tot fată și că doar straiele și purtarea îi erau de voinic. Ajunseră ei la curtea lui Verde Împărat și acesta nu mai putea de bucurie și era mândru de credincioșia și curajul pajului său de încredere. Dar unul dintre slujitori, cel care până să vină Leandru la curte era sfetnicul de taină, avea ciudă și nu-l putea suferi pe acesta pentru izbânzile lui. Și azi așa, mâine așa, începu a turna otravă în sufletul și urechile împăratului, ba că viitoarea soție are ochi numai pentru Leandru, ba că acesta cine știe ce o fi făcut și o spus tot drumul și câte și mai câte. Încăt la un moment dat Împăratul parcă începu să vadă și să audă ceea ce nu era și de unde până atunci era nedespărțit de Leandru acum abia dacă îl mai chema. Ba parcă acum chiar i se părea că Leandru îi ține calea și îi face ochi dulci viitoarei lui soții.
Ar fi vrut să scape acum de el dar nu știa cum să facă. Sfetnicul cel netrebnic chiar îi spuse Împăratului că dacă l-ar trimite pe Leandru să-i aducă o scânteie din focul viu, tocmai de unde se bat munții cap în cap poate că pe acolo îi vor rămâne oasele și în felul acesta ar putea scăpa de el. Împăratului îi plăcu șiretlicul și-l chemă pe Leandru la el.
 Bunul meu paj, sunt mândru de tine și te rog să mă ajuți. Mândra Ziurel de Ziua și-a dorit foarte ca până la nuntă să aibă o scânteie din focul viu, tocmai de unde se bat munții cărunții cap în cap. Știu că ții la mine și la viitoarea mea soție și te rog să mă ajuți ca să nu mă fac de rușine.
 Grea dorință are domnița, dar cu credință vom izbândi, Maria ta. Mâine plec la drum și într-o săptămână trag nădejde să mă întorc.
 Știam că pot să am încredere în tine Leandru, mai zise împăratul fericit că va scăpa de pajul său.
În noaptea aceea Leandru se rugă de Zână Zorilor nașa sa să vină să-i ceară sfatul și-abia într-un târziu aceasta apăru.
 Ce s-a întâmplat? De ce m-ai chemat?
Leandru îi povesti despre dorința prințesei și rugămintea Împăratului și-i ceru sfatul, căci nu știa cum să izbândească.
 Să știi că asta nu-i dorința prințesei căci Împăratul ți-a pus gând rău și vrea să te piardă. Îmi pare rău, dar de acum nu mai pot să te ajut, va trebui să te descurci singur. Să nu uiți niciodată că “cel rău fuge fără să fie urmărit dar cel neprihănit îndrăznește ca un leu tânăr”. Ai grijă să-ți fie inima și cugetul curate ca și până acum și pune-ți toată nădejdea în grija Domnului.
Atâta mai spuse și dispăru într-o ceață aurie. A doua zi, Leandru își lua armele, încălecă și plecă în lume căutând locul unde se băteau munții cărunții în capete. Merse ce merse, zi de vara până-n seară și din seara-n ziua iară și tot drumul avea însoțitori soarele cu florile și luna cu stelele. Dar iată că într-o zi văzu în zarea îndepărtată o coloana de foc ce străpungea cerurile. Prinse curaj și merse până când ajunse la poalele munților cărunților ce se băteau în capete și dintre care izvora focul viu. Lăsă calul să pască și plecă pe poteci spre vârf. După mult chin și suferință din cauza căldurii dogoritoare, ajunse tocmai sus spre vârfuri dar poteca se sfârșea chiar acolo unde erau cele trei vârfuri de munte ce se izbeau tot timpul și nu era cu putință să se strecoare printre ele ca să ia o scânteie de foc viu. Încercă să se strecoare dar era cât pe-aci să fie strivit. Se uita și nu știa cum să facă să treacă dincolo. Atunci ca prin minune își aminti de puiul de solomâzdră și de solzișorul galben. Îl scoase din sân din legătura unde-l pusese bine și nici nu-și termină bine gândul că se și trezi cu ea lânga el.
 Iată că pot să-ți întorc binele făcut. Așteaptă numai și-ți voi aduce focul viu mai zise, apoi dispăru printre cele trei creste care se băteau cap în cap.
Nu trecu mult și apăru ducând în gură un căuș de piatră pe care îl lăsă în palma lui Leandru. În el strălucea scânteia de foc viu.
 Fie ca zilele să-ți fie senine și fără grijă și fie ca inima ta să fie la fel ca și până acum, mai zise salamandra după care dispăru printre stânci.
Leandru nici nu apucă să mulțumească, atât de iute dispăruse vietatea printre stânci. Luă poteca și coborâ la poale unde-l aștepta calul. Încălecă și ajunse la palat așa cum promisese. Când îl văzu împăratul nu mai știa ce să zică și ce să creadă căci deja îl vedea mort și uitat de lume. Leandru merse drept la Ziurel de Ziuă și îi înmână căușul de piatră lucitoare cu focul viu, dar cum mergea el tot palatul se lumina de la puterea și tăria acelei scântei. Fata luă căușul și mulțumi de dar măcar că pe fața ei se vedea că nu știe nimic. Împăratul făcu fețe fețe apoi îi spuse pajului că se poate retrage pentru a se odihni.
Când văzu sfetnicul cel pizmaș și această ispravă reusită nu mai putea de ciudă și atunci îi și veni o altă răutate în minte. Se duse la împărat și îi spuse că poate i s-a părut dar parcă zărise niște priviri ascunse între Leandru și Ziurel de Ziua și câte și mai câte că Împăratului i se înverzi inima și viața de ciudă. Tot el îi mai spuse că pe tărâmul Zânelor ielelor, este o fântână cu apă vie dar că nimeni nu poate lua apă fără să fie pedepsit de iele ori cu luarea minților ori cu prefacerea în stană de piatră. Atat i-a trebuit Împăratului.
Nu trecură două zile și iar îl chemă pe Leandru și îi spuse că mireasa dorește ca până la nuntă să aibă și o cofiță cu apă vie de la fântâna de pe tărâmul ielelor. Acesta spuse că numai credința în Dumnezeu îl va ajuta să izbândească și de asta data. Își luă armele și calul, plecând abătut ca vai de el, căci nu știa cum o va scoate la capăt în această încercare. Merse ce merse, zi de vară până-n seară și din seară-n ziuă iară dar de ce mergea tot mai abătut era. Mai că ar fi înturnat calul și ar fi plecat acasă la părinții săi, dar știa că nu poate umple de ocară numele tatălui său. Cum mergea așa, odată vede în marginea drumului o floricica vineție și își aduse aminte că aceasta ajuta la pregătirea unei băuturi adormitoare. Atunci mulțumi din inimă Domnului pentru gândul bun. Coborâ de pe cal și începu să culeagă florile acelea și încă două feluri, care fierte împreună dădeau o licoare adormitoare. După ce pregăti licoarea, porni iar la drum și după căutări și încercări ajunse pe tărâmul Ielelor, Zânelor frumoaselor ce stăteau și păzeau fântâna cu apă vie. Lăsă calul acolo și pătrunse cu teamă.
Nu merse el prea mult și odată se trezi în față cu cea mai mare dintre ele. Aceasta vru să-l prefacă într-o stană de piatră dar când vazu frumusețea și tinerețea lui i se făcu milă. Îl întrebă ce caută prin părțile alea pe unde nu călca picior de om pământean. Atunci Leandru spuse o poveste despre un copil sărman și oropsit, fără de părinți și fără nimeni pe lume ce a plecat să-și caute norocul și că așa a ajuns pe acele tărâmuri pline de pace și liniște. O întrebă dacă nu are nevoie de o slugă pentru un blid de mâncare și un rând de straie. Aceasta îl primi bucuroasă căci multe treburi așteptau o mână de voinic pentru a fi terminate. Îl luă și merseră împreună spre palatul lor. Chiar la ușa palatului Leandru văzu fântâna cu apa vie dar o făcu pe prostul și întrebă care este rostul acestei fântâni aici lângă ușa palatului. Zâna îi spuse că aceea era fântâna minunată cu apă din care ia Domnul de udă pământul atunci se împlinește sorocul. Și ele stau acolo s-o păzească pentru ca nici o frunză, nici o pasere și nici o vietate, ca să nu mai vorbim de mână de om, să nu atingă apa și s-o tulbure. Deci îi spuse că orișice s-ar întâmpla să nu se apropie de acea fântâna căci își va pierde viața.
Leandru se prinse și asa ajunse sluga Ielelor, Zânelor stăpânelor. Începu a aranja treburile pe lângă palat și într-o zi le spuse că poate să le prepare o mâncare așa cum învățase mai de demult de la un bătrân priceput. Acestea se prinseră râzând de el că nu va putea face o mâncare ca lumea. Atunci Leandru pregăti o mâncare așa cum numai el știa iar c ând termină ceru și o cofă cu vin căci mâncarea aceea trebuia stropită cu vin la sfârșit. Mâncau zânele și se minunau de priceperea flăcăului nostru. Acesta asculta bucuros laudele lor iar la final le puse vinul dres cu licoarea ce o pregătise, în cupele de aur. Zânele ielele mâncară și băură pe săturate și spuseră că niciodată nu mai mâncasera o mâncare atât de gustoasă. Dar nu apucară să termine cu laudele că pe dată le căzu capul greu pe masă. Vezi bine că își făcuse datoria licoarea pregătită. Atunci ieși tiptil din încăpere, luă o cofiță curată și nu se opri până afără lânga ușa palatului, la fântâna fermecată. Luă apa ușurel ca să nu tulbure apele apoi se dezbrăcă și se cufundă în apa înmiresmată și parfumată. Ieși iute, se îmbrăcă, luă cofița cu apă și pe aici îți e drumul. Nici nu apucă el să iasă bine pe porțile palatului că odată începu fântâna a bolborosi și mai apoi începu a scoate tot felul de strigăte și de vaiete de hăuleau codrii și văile de jur împrejur. Dar în acest timp, Leandru al nostru nici că se oprea. Cu greu ajunse la hotarul ielelor și se pregătea să încalece când se auzi strigat. Întoarse capul și văzu toate Zânele ce veneau în fuga mare să-l prindă. Încăleca iute pe cal și porni într-o goana nebună, știind că dacă îl vor prinde va fi vai de capul lui. Cea mai mica dintre ele se opri și zise urmată și de celelalte:
 Voinice, voinice, apă ai luat, fântâna ai tulburat și nici măcar o sărutare nu ne-ai dat.
 O voinic, voinic, frumos, și călare și pe jos, apa ne-ai furat și ca un fur ai plecat. Nici rămas bun nu ți-ai luat, zise alta zână.
Ajunseră ele la hotar peste care nu puteau trece și atunci cea mare zise cu obidă în glas:
 Fiindcă ne-ai mințit și ne-ai prăduit, de apă curată, apă fermecată, pedepsit să fi și cât ai trăi, drumul să încurci și să nu ajungi de unde-ai venit și cum ai plecat. Căci de ești băiat, să fi blestemat și să te prefaci în fată urâtă și de toți gonită și neîmplinita, iar de vei fi fată, tu să te preface, în baiat de soi să te-ntorci la noi ca să ne slujești, să te mântuiești.
 Ba eu n-oi veni, n-oi mai osteni, voi rămâne-n lume ca să fac tot bine, mai zise Leandru al nostru și își văzu de drum.
Abia când ajunse destul de departe opri și coborâ de pe cal. Atunci își dete seama că blestemul Ielelor zânelor s-a împlinit și văzu că acu este băiat și nu mai este fată. Îi mulțumi Domnului că avuse grijă și îi scăpase viața și din această încercare și zise în sinea lui: "De astăzi încep o viață nouă. Astăzi voi lepăda vechea mea piele ce se va transforma în praf. Voi merge cu fruntea sus printre oameni și ei nu vor ști că de astăzi sunt un om nou cu o viață nouă". Merse Leandru și merse până într-o seară când reusi de ajunse la palatul lui Verde Împărat. Întra în sala de ospețe, îngenunche în fața lui Ziurel de Ziuă și întinzându-i cofa îi spuse:
 Mărită prințesă iată că am reușit cu ajutorul lui Dumnezeu să împlinesc și cea de-a doua poruncă a Măriei tale.
 Cea de-a doua poruncă?
 Da Mărita prințesa, am adus cofa cu apă vie de la fântâna ielelor.
 Îți mulțumesc voinice Leandru.
Ziurel de Ziuă se tot uita dar nu știa ce s-a întâmplat căci vedea ceva schimbat la Leandru dar nu știa ce anume. Poate vocea? Poate chipul? Poate… oricum, era același dar totuși altfel. Și voinicul nostru se uita acum cu alți ochi la Prințesă dar legământul făcut era sfânt și nu-l putea încălca. Împăratul care tot facea fețe-fețe, nemaiștiind ce să zică îl pofti la masa și îl rugă să le povestească prin ce întâmplări a trecut, dar Leandru mulțumi cu smerenie și ceru voie să se retragă pentru a se primeni și a se odihni puțin după drumul lung. Împăratul îi dete voie și rămase ca a doua zi să se întâlnească și să povestească. Prințesa îl întrebă atunci ce se întâmplă și ce este cu poruncile acestea iar Împăratul îi mărturisi că dorise să-i facă trei surprize ca dar de nuntă și atunci îl rugase pe Leandru să le împlinească. Noaptea însă îl chemă pe sfetnicul cel pizmaș și îl întrebă ce mai poate face, căci și-n cea de-a doua încercare dăduseră greș. Acesta se gândi ce se gândi și îi spuse Împăratului să-l trimită în Casa Morților ca să-i aducă prințesei calul negru și turbat, de trei ori înaripat iar din această încercare sigur nu va mai scăpa, căci nimeni nu a fost în lumea de dincolo care să se întoarcă viu și nevătămat.
A doua zi Împăratul îl și chemă pe Leandru și îi spuse că peste o săptămână va avea loc nunta și prințesa dorea să aibă înhămat la trăsură, nici mai mult nici mai puțin decât chiar calul negru din Casa Morților care trece sufletele peste pragurile întunecate. Leandru când auzi, simți că parcă se despică cerurile și-i cad toate în cap, dar nu putea da înapoi.
 Mărite Împărate, grea încercare mai ai pentru mine. Vreau să-ți aduc aminte că după nunta Măriei Tale se termină și învoiala noastră și aș vrea să mă întorc la palatul unchiului meu, vecinul tău. Aș putea oare să mă duc după ce mă voi întoarce din aceasta calatorie, fără a mai rămâne la nuntă? Se poate?
 Și-adică să nu rămâi la nunta mea voinice? Ce ar zice lumea?
 Am spune că o carte de la unchiul meu m-a chemat degrabă acasă.
 Om vedea.
Leandru își lua armele și calul și plecă în lume fără a ști încotro s-o apuce. Plecă și mai că-i venea să plângă, dar dacă nu plânsese când era fată cum ar fi plâns acum când era ditamai flăcăul? Plecă el, și merse și tot merse, și pe unde oprea și întreba nimeni nu știa a-i răspunde. Poate că ar fi chemat-o în ajutor pe Zâna Zorilor dar aceasta îi spusese că nu mai poate să-l ajute. Știa că numai la Dumnezeu îi este speranța dar nu bănuia cum l-ar putea ajuta nici chiar Măritul Părinte. Merse el ce merse și nici nu băgă de seamă că se afundă tot mai mult într-un pustiu dogoritor că însăși neliniștea lui. Abia când se lăsă seara văzu unde se află și își zise că mai bine moare acolo decât să se întoarcă în lume fără izbândă. Și merse prin noaptea rece și înstelată a pustiului iar într-un târziu, ostenit, coborâ de pe cal pentru a-l lăsa să-și tragă sufletul. Se așeză și se culcă la poalele unei ridicături mari de piatra ce se bănuia neagră pe cerul nopții.
Dimineața, când se trezi, vazu că dormise la poalele unei zidiri de piatră dar poate că urieșii sau zmeii o ridicaseră căci pietrele erau cât o casă de om și erau nenumărate de astfel de pietre puse una peste alta, zidire ce se termina cu un țugui ascuțit și aurit. Încerca să-i dea ocol și văzu că are patru laturi cu trepte uriașe care întreceau înălțimea unui om. Pe una din laturi văzu o poarta mare ce închidea tot întunericul din lume. Poate că aceea era trecerea spre lumea de dincolo își zise. Lăsă calul să-și poarte singur de grijă și după ce făcu trei mătănii și spuse câteva rugăciuni de încurajare și întărire, pătrunse în întunecimea aceea. Nu făcu el nici suta de pași și simți că-I vine cineva în întâmpinare. Își pregăti paloșul și așteptă să vadă ce este, iar când simți făptură în fața lui ridică paloșul să lovească.
 Cum se face că ai ajuns și prin aceste părți voinice? auzi dar de văzut nu vedea nimic.
 Numai nevoile îl împing pe om la drumuri lungi și la încercări pe măsură. Dar cu cine vorbesc? Căci paloșul nu știe dacă-mi ești prieten sau dușman?
 Cine altul voinice decât puiul de zmeu căruia i-ai dăruit viața când cu războiul cela cumplit. Poate că acum voi putea să-ți întorc binele făcut, cu toate că în acel război au fost omorâți toți cei din neamul meu.
 Știi bine că dacă nu erau păcatele mari și voința celui de sus nu s-ar fi prăpădit toată seminția voastră.
 Atâta timp cât stăm de vorbă înseamnă că Celui de Sus I s-a făcut milă și a dorit să mai rămână și cineva din seminția mea pe acest pământ. De când ne-ai scapat, pe mine și pe aceea care îmi va fi soață, ne adăpostim aici și facem ce putem pentru un loc de hodină și ceva mâncare, căci nu mai avem curajul de a ieși în lumea voastră. Dar cu ce treburi pe-aci prin Casa Morților?
Leandru îi povesti despre porunca prințesei și despre dorința lui de a o îndeplini. Zmeul îi spuse că aceasta nu poate fi dorința unei prințese, a unei femei, ci numai a unuia care vrea să-l prăpădească și să scape de el. Îi spuse să aștepte afară că îi va aduce el calul negru și turbat, de trei ori înaripat care nu sufera suflet de om viu. După aceea scoase o punguță cu un praf fermecat și îi mai spuse că pentru a-l putea stăpâni trebuia să-i sufle pe nări din acel praf și atunci calul îl va ști de stăpân. Plecă zmeul iar Leandru se apropie de ieșire căci nu putea suferi întunericul acela gros și umed ca însăși moartea. Nu trecu mult și iată că apăru din întumecine zmeul care se chinuia să tragă de căpăstru o întunecime de cal mândru și fioros totodată cu trei părechi de aripi ce cuprindeau toată încăperea aceea. Când se apropiară destul, Leandru scoase din praful cela fermecat și îl suflă în nările Întunecatului care pe loc se cuminți și se potoli devenind ca mielul. Atunci Leandru îl luă de căpăstru și îi mulțumi din suflet zmeului pentru binele făcut după care își luă ziua bună și plecă spre palat.
Dar dacă la dus era cătrănit și nici nu vedea pe unde merge, acum de drag mergea căci avea lângă el cel mai frumos cal de pe lume și știa că acum putea să plece în sfârșit acasă la părinții lui. La un popas își lăsă calul să pască și încălecă pe Întunecatul dorindu-și să zboare ca vântul și ca gândul străbătând pământul, să zboare ca păsările răscolind cerurile. Nu-și termină bine gândul că odată se ridică Întunecatu până în tăria cerurilor și de acolo încă odată până la calea stelelor și de acolo coborâ ca o săgeată și înconjurând pământul coborâ chiar în locul de unde plecase.
 Mulțumit stăpâne?
 Dacă știi să citești și gândurile chiar că ești cel mai priceput și fermecat cal pe ce l-am văzut. Dar din păcate nu-mi este dat mie să am un astfel de cal, căci eu doar te duc în dar Împăratului Verde și miresei lui, Ziurel de Ziuă.
 Nedeslușite sunt căile Domnului voinice. Spune-mi rogu-te dragă ți-i fata?
 Ce gânduri sunt astea, căluțul meu? Am un legământ și am să mi-l țin, chiar dacă s-ar surpa pământul și m-ar înghiți cu tot cu gândurile mele necurate.
 O stăpânul meu. Cine a adunat vântul în căușul pumnilor lui? Cine a strâns toate apele în haina lui? Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele? Din toată neștiința mea, toate acestea nu le poate face decât cel nebun sau cel ce iubește cu înfocare. Și mai știu că, mai bine o mustrare pe față decât o prietenie ascunsă. Poate că ar trebui să-ți deschizi inima și să mărturisești totul.
 Niciodată. Niciodată. Mai bine mor decât să fac o astfel de rușine numelui tatălui. Nu pot să vin ca un fur pe ascuns, să junghii inima care m-a iubit și să străpung mâna întinsă. Dar ajunge cu vorba. Să mergem dar ca să ajungem la timp.
Ar fi vrut să zboare ca vântul dar știa că nu se poate să apară în fața Împăratului și a întregii curți călare pe calul de dar al prințesei. Călare pe calul său, ajunse la curte chiar în ziua în care se pregătea nunta. Împăratul și viitoarea Împărăteasă erau în sala tronului și așteptau să plece la biserică. Ușile se deschiseră și apăru Leandru care îi pofti afară pentru a vedea mândrețea de cal ce va fi înhămat la caleașca împărătească. Împăratului mai că îi veni rău când îl văzu pe flăcău viu și nevătămat dar își mușcă limba și răspunse cu un zâmbet plin de miere și venin.
Ziurel de Ziuă, odată se însenină când îl văzu pe Leandru viu și nevătămat și dacă nu ar fi venit din vechime poate că atunci a fost spusă prima oara vorba ca: “așa cum răspunde în apă fața la fața tot așa răspunde inima omului inimii omului”. Împăratul băgă de seamă la cele priviri nevinovate dar inima lui se înverșuna și mai tare. Ieșiră cu toții în curte și văzură mândrețea de cal ce era chiar așa cum se povestise. Ziurel de Ziuă nu mai știa ce să mai spună, iar Prier tatăl ei care fusese și el chemat la nuntă, începu a povesti despre credincioșenia și curățenia lui Leandru și vorbele acestuia pline de dragoste pentru prietenul și stăpânul său Împăratul.
 Cum slugă netrebnică, eu sunt prietenul tău? Rosti Verde Împărat care se făcu la față precum îi era numele.
 Iertare Mărite stăpân. Au fost vorbe necugetate.
 Fiule, nu se poate să te mânii numai pentru atâta lucru chiar în ziua nunții tale, rosti Prier care văzu acum adevărata față a Împăratului. Ar fi vrut, dar nu mai putea da înapoi, chiar dacă îi părea rău de alegerea făcută.
 Dacă acum îi trec cu vederea un lucru de nimic, mâine la ce mă pot aștepta? Poate că va dori chiar să-mi ia tronul? Ori poate soața?
 Mărite Împărate, chiar acum îmi voi lua ziua bună și voi pleca spre casa și împărăția unchiului ce mă așteaptă, și nu-ți voi mai necăji zilele. Și apoi…..
 Aha, acum vrei să pleci? Fără învoirea mea?
Nu-și termină însă vorba Împăratul că odată scoase paloșul și reteză capul voinicului nostru. Toată lumea rămase înmărmurită căci nimeni nu se aștepta la o asemenea răsplată pentru credincioșia și supunerea voinicului. Ziurel de Ziuă nu putea crede că soțul său poate face omor chiar în ziua nunții lor.
 O fiu nelegiuit. Așa ști tu să răsplătești binele făcut? Așa te porți tu cu cel ce și-a primejduit viața pentru tine și care ți-a pețit cea mai frumoasă și mai mândră fată de pe tot cuprinsul lumi? Asta este răsplata ta pentru tot binele făcut? Dacă asta este purtarea ta, atunci și sfârșitul tău să fie pe măsură și de învățătură, zise Întunecatul.
În aceiași clipită îl înșfăcă pe împărat și pe sluga cea pizmașă și se înălță cu ei până la calea stelelor după care le dădu drumul încât până jos, aceștia se făcură miș-fărâmiș că nici bucățică nu mai rămase din ei. Apoi coborâ în curtea palatului și îi spuse fetei ce trebuie să facă cu scânteia de foc viu și cu cofița de apă vie. Ziurel de Ziuă se duse în fugă și aduse cele cerute. Puse la loc capul flăcăului, turnă un stopușor din focul viu în gura acestuia și apoi o înghițitură de apă vie, după care unse rana cu apă vie și nu trecu mult și Leandru se ridica viu și nevatamat. Toată curtea, văzând minunile întâmplate într-un timp așa de scurt căzu în genunchi rugându-l pe Leandru să le fie împărat și stăpân, căci acum toți știau cât de curat la cuget și drept la judecată este. Leandru le spuse că nu poate face acest lucru căci unchiul său îl așteaptă acasă. Atunci cel mai bătrân sfetnic ieși în față și zise:
 Nu te supăra pe noi Măria Ta, dar dacă ții câtuși de puțin la această împărăție și la toți supușii ei, nu ne părăsi, căci după cum bine ști, împăratul nu are nici un urmaș și dacă rămâne fără stăpân turma se răzlețește sau o sfârteca lupii. Îndură-te de noi și nu ne lăsa să ne trecem restul de viață în războaie și lupte cumplite. Pentru că dacă nu ai fi fost drept în fața oamenilor și a lui Dumnezeu, nu ai fi izbândit asupra acestei ultime încercări: Moartea.
Prier îngenunche și el și-i recunoscu lui Leandru dreptul la tron precum și bună purtarea și credința.
 Maria Ta, te-aș întreba acum dacă poți să-ți îndrepți privirile către fica mea cu dragoste sau trebuie să plecăm înapoi la palatul nostru?
Atunci apăru dintr-o ceață aurie chiar Zâna Zorilor, Crăiasa Florilor mărturisind că nu putea să lipsească de la nuntă, tocmai nașa de botez iar la un semn apărură din senin și părinții fetei, adică ai lui Leandru. Și pentru că toate acestea se petrecuseră cu voia și îndurarea Celui de Sus, și mai ales pentru ca Ziurel îi era mai dragă decât însăși viața, Leandru nu mai avu ce spune și se porni o nuntă cu adevărat împăratească și după nuntă fură înscăunați pe tronul de domnie. Și trăiră fericiți avându-se unul pe altul și dacă nu au murit, poate că mai trăiesc și astăzi împărățind cu cinste și dreptate.
Dar tot trebuie să vă mai spun că în noaptea nunții, Leandru îi turnă soției sale în vin licoarea fermecată dată de nașa sa și din acel moment Ziurel de Ziuă își pierdu puterea și nu mai ieși în nopțile cu lună plină ca sburător visător care țese visele și leagă dragostile și chiar dacă mă întrebați tot n-aș putea să vă spun cine se mai ține acum de trebușoara asta.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea mea, și-aș mai scoate-una din traistă dar mă grăbesc către casă. Dar și mâine este-o zi și poate ne-om întâlni. Noapte bună, somn ușor, să-mi crești mare crăișor, somn ușor, vise plăcute, îngerii să te sărute.

Proză: