imaginea utilizatorului Crin

hidden agenda

de Crăciun

Anul acesta, Ela a împodobit ecologic un brad din curte (adică singurul), maiestuos, cu scara, și-a cântat colinde cu mama între timp. Bineînțeles că nu găsise decât o parte din globuri și în timp ce lălăia cu sufletul transpus „Deschide ușa creștine” se tot gândea unde naiba a pus instalațiile. A împodobit bradul. Foaarte frumos, se făcuse noapte așa că nu vedea mare lucru, dar să știți că era tare frumos; ca orice brad neluminat în noapte, căci instalația specială și scumpă pentru exterior, tocmai cumpărată avea nevoie de un adaptor pentru a fi legată de priză, adaptor, firește, necumpărat. Așa că a aruncat instalația, și așa prea scurtă pe marele brad, și și-au imaginat, cum faci la Roma: „aici erau plăci de marmură până la tavan, și statuia Dianei...” dar acum nu mai e nimic, doar ziduri. Cam așa și cu bradul.

Pe jos, în debaraua ei, după ce i-a dat trei ture în speranța că are un strabism care o împiedică să găsescă instalațiile aruncate pe acolo, a găsit vechituri care au întors-o pe dos. N-o pățiți și voi? Și e... inoportun, așa de sărbători, să-ți zăpăcești neuronii cu amintiri care nu vrei să ți le amintești, pe care le-ai băgat în fundul creierilor și te-ai așteptat să rămână acolo pe veci, ca să mai poți înainta ca un om normal pe stradă, nu cu o valiză, sau cu lighioane aliniate în spatele tău, la coadă. Ela a intrat în debara. Undeva sus, pline de praf, stăteau în stivă fostele ei jurnale, abandonate, lucrările, extemporalele din școala generală, ca să-și amintească când va avea copii cât de greu era, niște lănțișoare ruginite cumpărate de la mănăstiri, prin excursii, tot prin școala generală, când ca unor cimpanzei le-au fluturat măicuțele ceva strălucitor prin față și ei rapid le-au cumpărat, urmând ca la puțin timp să-și dea seama că i-au tras pe sfoară, dar din sentimentul acela de greață, combinat cu vină, căci a gândit lucruri mizerabile despre cineva în sutană, le-a păstrat, le-a pus într-o pungă și adună ani pe etajera ei, undeva sus, și praf.
A deschis un jurnal. Cea mai cretină decizie pe care o poți face de Crăciun, vreodată, cu actuala iubire a vieții tale la parterul casei și cu maică-ta suflându-ți în ceafă. A șters cu mâna, cu mâneca, praful de pe vechea agendă neagră, și a deschis. În față era un vechi e-mail printat, probabil cel mai dureros e-mail pe care l-a trimis vreodată, iar Ela a făcut cu el, cum povesteam înainte, l-am aruncat în fundul creierilor și l-a uitat. L-a citit, și deși lucrurile se întâmplau acum 10 ani, le-a readus în prim plan, și și-a amintit cât de ...nediferită era atunci, când iubea cu aceeași dăruire, cu același umor până și în suflet, cu aceeași grimasă, cu același râs în spatele căruia sunt multe, multe care zac sau viermuiesc prin agendele acelea, urcate la cucurigu ca o dorință pe patul de moarte, ca un ultim lucru pe care îl faci înainte să-ți dai duhul. A continuat să citească, șimțind cum o mână iese dintre pagini, îi șterge machiajul și o lasă goală. Alte e-mailuri, scrisori, mesaje primite atunci, un film care s-a derulat în timp real, cu toate emoțiile atașate. „Pick-a-boo, I see you.” Primul lui mesaj. E aiurea, e tâmpit să rememorezi o iubire cu câteva minute înainte de Crăciun, când ar trebui să renaști, să sărbătorești o naștere, și nu o moarte, căci el, cel despre care citești, a murit în el și în tine. Demult. De atât timp încât întâlnindu-l pe stradă zâmbetul lui te lasă rece, pentru că e altul, pentru că tu, dacă mai iubești, nu-l iubești pe el, ci îl iubești pe cel care era, pe cel din debara, iar privindu-l în prezent este doar alb, ca o foaie cerată pe care niciun creion nu mai scrie, și tot așa, nimic nu te poate opri să iubești foaia aceea. Ela stătea pe jos, în debaraua plină de praf, cu pleoapele grele recunoscând că fusese cea mai idioată incursiune pe care o putea face, un fel inoportun de a resuscita morții, măcar de-ar fi găsit instalațiile alea, spunea amărâtă și pufnea, dar nu le-a găsit, căci le-a pus ea bine cu un an înainte. Bine de tot. O strigă de la parter el, actualul el, Marc, și altcineva, închide agenda, aude pași, aruncă agenda pe sub rafturi, căci nu mai are timp să se urce, să o pună deasupra. Și se întreabă apoi văzându-i, de ce face asta? Cum ar putea cineva să-i reproșeze o iubire, de orice fel ar fi. Asta dacă mai era iubire, sau doar un fel de mireasmă care rămâne într-o cutie după ce scoți lumânarea. Rămasă singură, a scos agenda de sub rafturi și-a pus-o la loc, să mai adune praf un an, și n-a putut să nu se întrebe dacă lui i se întâmplă la fel. Atunci nu știa, dar azi recitind a înșeles că o iubise, dar poate că, la fel, iubise o nălucă de atunci, și așa, în lumile în care se învârteau, aiurea, se ciocneau de-o amintire, mai mult sau mai puțin importantă, scoateau o mireasmă de la naftalină, și mergeau mai departe, mai șontâc, mai orbi, mai întârziați psihic. El n-avea jurnale, doar poze, poate mai chinuitoare decât orice încifrare de negru pe alb.

Și așa mai trece un an, în spate cântă, bineînțeles Hrușcă, și în timp ce Ela coboară scările, cu verdictul, „nu, nu erau acolo” (instalațiile), se gândește că oamenii nu se pot opri din iubit, nici în trecut, nici în prezent, și că un trecut iubit, nu înseamnă unul prezent, iar Marc o privește și își dă seama că fuseseră alte lucruri în debara decât haine prin care Ela să cotrobăie atât timp, dar nu spune nimic. Iar Ela n-avea de gând să-i spună, ce sens mai avea? El era aici, acum, era și ea până nu intrase în debara, și avea să se întoarcă, nu era prima dată când pleca. Ela avea nevoie doar de aer, ca vântul de afară să ia cu el ultima mireasmă. A închis cutia. Nostalgia de Crăciun e o mare, și imensă, porcărie, sau așa simțea Ela în timp ce Marc stingea lumina, lovind întrerupătorul de la cămară cu piciorul, o întreabă „ce e? nu ești în apele tale” ea mormăie ceva ce n-are sens oricum, iar el o trântește pe pat și o sărută, ca de obicei, acolo, în prezent, în fundal, of course, Hrușcă, iar pe Ela o pufnește un râs imbecil, complet și sufocant, cum stăteau ei acolo, ca doi moșnegi, căci, spuneți și voi, cine-ar putea face vreodată dragoste pe Hrușcă? Nici măcar maicile, cu duhul lor sfânt pogorât, vânzând lănțișoare n-aveau atâta iubire în ele încât să facă lerul senzual. Și să tot fie câmpi întregi de ler. Stând așa, acolo, Ela-și amintește de slujba de la nuntă: „Bărbatul e Christos, iar femeia lui e Biserica lui.” și din nou, o umflă râsul, pentru că fiind trecut de miezul nopții, Marc se ridică deasupra ei și-i spune : „zi-mi La mulți ani!” „hm? Crăciunu`? haha, Cristoase!” . El rânjește, își coboară nasul și scoate zgomote din decolteul ei „La mulți ani!” țipă și râde, căci Hrușcă-i dă înainte, lerul lui Dumnezeu, el o ia pe sus, o întoarce ca s-o muște, ea strecoară un genunchi la piept încercând să-l împingă din pat, el în schimb se întoarce, face o revoluție-n jurul ei, întinde un braț iar ea se rostogolește în toată gloria, pe jos, din pat, cu un ecou prelung în creștet : „Și, femeie, să te temi de bărbătul tăău!” Se adună de pe jos și-și freacă șalele, o cam dor de când cu wrestlingu` ăsta.

A găsit și instalațiile la un moment dat. Le-a pus sus, în debara, convinsă că până la Crăciunul viitor le uita locul, dar se gândește preventiv, ca dacă ajunge vreodată pe acolo, să le găsească înainte să găsească agenda. Căci așa cum a trimis amintiri prin catacombe, așa să stea și agendele acelea sus, la cucurigu, sub praf, până când va veni momentul să le căute ea.

Proză: 

Comentarii

Părere

Cred că mai trebuie lucrat pe acest text.
1. Redundant startul acestei povestiri căci "căci" se repetă la două rânduri în primul paragraf şi nu numai, apoi mai este "bradul" care este împodobit la nesfârşit, se repetă într-un mod abuziv.
"A împodobit bradul. Foaarte frumos, se făcuse noapte așa că nu vedea mare lucru, dar să știți că era tare frumos; ca orice brad neluminat în noapte, căci instalația specială și scumpă pentru exterior, tocmai cumpărată avea nevoie de un adaptor pentru a fi legată de priză, adaptor, firește, necumpărat. Așa că a aruncat instalația, și așa prea scurtă pe marele brad, și și-au imaginat, cum faci la Roma:"
2. „La mulți ani!” țipă și râde, căci Hrușcă-i dă înainte, lerul lui Dumnezeu, el o ia pe sus, o întoarce ca s-o muște, ea îi cară un picior încercând să-l împingă din pat" - ea îi cară un picior?. Exprimarea mi se pare incomodă chiar dacă cititorul înţelege despre ce este vorba în propoziţie.
3. Hruşcă se repetă şi el

revin

La titlu: Iubirea de debara? - de de? Chiar dacă, să zicem ... ar fi un text scris de un Caragiale, cu forme intenţionate de exprimare, tot nu merge. Atunci ar fi trebuit ca toată povestea să curgă în sensul acesta. Practic e vorba de stilul pe care ţi-l impui din start şi mergi aşa cu tot textul. Ca să ştim de ce zâmbeşte cititorul, chiar dacă scrisul ar fi de factură şcolărească. Din titlu, eu, personal, mă aşteptam să râd în sensul bun al cuvântului, până la final.

batori

Da, titlul putea fi mai inspirat.

Hrușcă se repetă intenționat, ca întotdeauna de sărbători. A devenit un fel de Chuck Norris românesc, când mă amuză, când mă irită. Cam aşa aş fi vrut să reiasă şi din text.
Nu am observat problema lui "căci" de la început, voi încerca să o repar, ai dreptate, textul mai poate fi lucrat. E redundant începutul, cred că voi elimina primele două paragrafe.

Are şi elemente serioase, are şi de umor, îmi pare rău că n-au ieşit cele de umor.

Îţi mulţumesc pentru părerea sinceră şi te aştept oricând.

Voila,

...am modificat si acea expresie, pe la noi o folosim, dar poate pentru cineva nefamiliarizat sună prost.
Sper să fie mai bine.