imaginea utilizatorului Lentib

deși Botticelli era îndrăgostit Michelangelo te-a pictat mai bine

când am murit prima oară
erai o zeiță de mătase
ce căptușește matricile din lut
cu voaluri azurii

cu ochii închiși îți miroseam fața
încet
fără să știi
părul meu se lipea de obrazul tău
iar tu îmi vorbeai despre cer
vibrație albastră a veșniciei
ca despre un muribund gata de transplant

pur și simplu luai ficatul în palma ta
inima plămânii
și le așezai cu grijă în mine

prima dată când am înviat
te-am regăsit într-o frescă
cu alungarea din paradis

iar culorile se aninau de noi
așteptând alte răsărituri

Comentarii

Laurentiu, te rog reciteste regulamentul. Si incearca sa-l respecti.

Poemul de față este postat la interval de două zile față de ultimul. Dacă este vorba de alt gen de încălcare a regulamentului te rog atenționează-mă.Fii te rog mai explicit. Cu stimă

Imi cer scuze, ai un id care seamana foarte mult cu alt autor si am citit in graba.Dar ca tot sint aici: fii sincer cu tine si cu cititorii.

Pal Emilian, oricine poate greși.Chiar nu este nicio problemă în privința asta. O să te rog în schimb să-mi spui la ce te referi în legătură cu sinceritatea.Sunt convins că este vorba de poezia mea, nu-i așa ? Dacă este așa, atunci adu argumente și cu siguranță vom avea câteva polemici cordiale... Cu respect