imaginea utilizatorului Virgil

dificultatea de a fi creștin

...

M-am gîndit mult în ultimele zile la dificultatea de a fi creștin. Adică la dificultatea de a fi în această relație particulară, compromițătoare cu Hristos. Și nu mă refer la Hristosul blînd, nemișcat din icoane sau din predicile bisericilor. Nu mă refer la Hristosul cultural sau religios. Nici la cel din cărțile de cîntări, din manualele de teologie sau mai știu eu din ce spectacol religios poți vedea zilele astea pe stadioane sau prin mănăstiri. Acel Hristos e OK, este cumsecade. Hristosul acela este cît se poate de recomandabil pentru persoanele de orice vîrstă. E foarte adaptabil. Hristosul acela nu deranjează, nu există nicio problemă cu el. Nu la el mă refer cînd spun că este dificil a fi creștin. Eu mă refer la Hristosul despre care inevitabil trebuie să ne gîndim în zilele acestea că a fost omorît. Omorît, nu de o gașcă de vagabonzi sau de un accident. Nici măcar de vreo răzbunare de clan. Ci omorît de autorități. Ucis de autorități. Autoritățile religioase, politice, militare, autoritățile cu putere financiară din vremea lui. Și lucrurile nu se opresc aici. Pentru că, oricît de ciudat ar suna, dacă te uiți la modul în care a fost vînat, acuzat, hărțuit, anchetat, torturat și omorît, nu se poate să nu accepți ideea că toată acea dramă s-ar fi putut foarte bine petrece oriunde, oricînd. Că poți foarte bine să schimbi decorul, hainele, limbile, cultura, armele, religiile, monezile, totul, și ajungi foarte simplu la concluzia că oricînd și oriunde s-ar fi ajuns inevitabil la aceeași concluzie, la aceeași crimă. Că nici măcar nu are importanță dacă vorbim despre dictatură sau democrație, sau dacă religia celor care condamnă este creștinism, iudaism, agnosticism, ateism sau islam. Pur și simplu ar fi fost la fel. Astfel că a spune că ești adeptul, urmașul, că ești din tabăra, din trupa unuia care a fost urmărit și arestat de autorități pentru activitate subversivă împotriva ordinii de stat, împotriva rînduielilor și tradițiilor sociale, nu este (cel puțin pentru mine nu prea este) o chestie tocmai confortabilă. Și dacă mai adaugi și faptul că a fost pînă la urmă ucis, executat de stat, de autoritățile politice, religioase și militare pentru faptul că a avut curajul să le spună adevărul în față, pentru că nu s-a lăsat cumpărat și îngenuncheat de ei, ei bine ajungi să îți dai seama că începi să ai o problemă. Sau cel puțin o dilemă. Dilema dacă să alegi să mai fii sau nu din gașca lui. Pentru că, oricum ai întoarce lucrurile, a fi creștin înseamnă inevitabil a fi asociat, a fi adeptul, co-părtașul, colaboratorul, unuia care a încurcat-o rău cu autoritățile. Cu cei care au puterea militară, religioasă, puterea financiară, etc. Și a încurcat-o cu ei pentru că le-a spus adevărul în față. Pentru că i-a demascat. Pentru că a luat apărarea celui sărman, nenorocit, neajutorat. Celui nedreptățit și discriminat. Pentru că nu s-a conformat, nu a închis ochii la nedreptate și nu s-a lăsat intimidat. Și, oricît de ciudat ar părea, nu a ridicat sabia la nimeni, nu a aruncat în aer nimic și nici măcar nu a instigat o răscoală. Dar a fost cinstit cu el însuși, nu s-a dezis niciodată și a spus fiecăruia adevărul în față. Și, mai ales, nu ajuns clownul, marioneta niciunei autorități sau instituții. Religioase sau politice. Iar ei au știut asta. Ei, cei ce l-au urmărit, cei ce l-au ucis. Le-a fost imposibil să-l mai audă spunînd și trăind adevărul. Nu o ideologie, nu o religie, ci doar simplu – adevărul. Desigur ar fi preferat ca el să fi avut o religie, sau un partizanat, cît de mic, un fir de naționalism, un grăunte de ideologie, o filozofie, ceva cu care să poată fi băgat într-o tabără, într-o cutie. Dar pur și simplu n-a fost. Pentru că pe el nu l-au interesat niciodată aceste lucruri. Absolut deloc. Singurul lucru pe care l-a slujit a fost adevărul. A trăit și a spus adevărul. Pentru unii ca Pilat adevărul era o prosteală, un moft. Pentru preoți era o șmecherie pe care o răsuceau cu teologhisiri și filosofări de doi bani. Pentru Irod era o chestie deranjantă politic. De aceea l-au ucis. Dar culmea este că la urma urmei, adevărul în esență nici nu era marea problemă. Adevărul se putea spune foarte bine. La urma urmei nimeni nu voia atunci, după cum nu vrea nici astăzi, să fie cunoscut ca mincinos. Deci nu adevărul era neaparat problema. PROBLEMA era faptul că cel care spunea adevărul nu putea fi cumpărat. Deci nu putea fi compromis. Pentru că adevărul, privit ca și o chestie evanescentă, teoretică, plutind undeva în sferele filosofiei, nu poate să afecteze prea multă lume, nu deranjează pe nimeni. Este mai mult sau mai puțin un ADEVĂR IMPOTENT. Problema apare însă cînd ADEVĂRUL este rostit și trăit, cînd, cu alte cuvinte, este ÎNTRUPAT. Cînd capătă mîini, picioare, cap, ochi, gură, sex, minte, carne și oase. Cînd umblă printre oameni, cînd vorbește, mănîncă, trăiește, atinge, apucă. Iar Hristos tocmai asta a fost. Adevărul care s-a făcut trup și a locuit printre noi. Iar asta i-a adus inevitabil pieirea. Și faptul că a intrat pentru totdeauna în conflict cu autoritățile. Politice, militare, religioase, financiare. Cu oamenii care au puterea. În esență el a adus conflictul suprem și final: dintre adevăr și putere. El a vorbit ADEVĂRUL la adresa PUTERII. Atît. Dar l-a făcut constant, consecvent și fără compromis. Și l-a trăit. Pînă la capăt. Iar pentru el capătul a fost moarte pe cruce.
Ei bine, găsesc compania, asocierea cu o astfel de persoană ceva destul de dificil. Nici măcar nu are importanță dacă societatea sau autoritățile mă privesc prin prisma lui. Dar cu atît mai mult, cînd a fi creștin înseamnă, volens nolens, a fi ca Hristos, a face ce a făcut Hristos. A fi ceva, sau cineva, care devine tot mai mult ca Hristos. Oricum aș întoarce-o, chestia asta nu e simplă. Dimpotrivă, e dificilă și compromițătoare. E aproape hilar să te gîndești că oamenii asociază (sau împotmolesc) creștinismul cu tot felul de tradiții și prostii religioase, cu tot felul de moralisme și reguli culturale. Pentru că, să fiu sincer, mie mi-ar fi ok să fac nu știu cîte pomeni sau autoflagelări, mi-ar fi ușor să nu mănînc nu știu ce carne sau să nu mă îmbrac într-un anumit fel. Mi-ar fi ușor să merg de două, trei, patru ori pe săptămînă la biserică. Mi-ar fi ușor la urma urmei să respect orice set de reguli morale sau culturale, stricte și partinice, orice tradiție, oricît de retrogradă și absurdă. Totul ar fi la urma umei ușor și ok. Ceea ce mă înspăimîntă este adevărul. A-l spune și a-l trăi. Pînă la capăt. În orice condiții și cu orice preț. Și în fața oricui. Constant, consecvent și fără compromis. Dacă asta însemană creștinism, dacă asta înseamnă Hristos, asta mă înspăimîntă. Mai mult decît puzderiea de legi și legișoare moraliste ale oamenilor, și mai mult decît absurdele lor tradiții religioase. Hristos nu a murit din cauza lor. Nici nu a fost persecutat din cauza lor. Ci din cauza unui lucru mult mai simplu – adevărul. Pe care l-a rostit și l-a trăit.
Iar astăzi, inevitabil, îl privesc. Mort. Și simt că privirile unora se întorc spre mine. Pentru că sînt asociatul lui. Asociatul celui arestat și omorît zilele astea pe cruce. De autorități. Pentru că le-a spus întotdeauna adevărul. Și ar fi o prostie să îmi imaginez că a fi creștin nu înseamnă, în ultimă instanță, a fi ca el, a avea soarta lui, a fi asociat cu el. A face ce a făcut el, ce a spus el. M-aș amăgi ca un prost dacă nu aș accepta ideea că a fi creștin înseamnă ceva dificil. Ceva esențialmente legat de adevăr și întruparea lui. Și, sub nicio formă, a fi creștin nu înseamnă a cocoloși această realitate într-o dulcegărie religioasă pentru care n-ar fi murit nimeni niciodată.

Comentarii

dificultati

dificultatea de a nu fi crestin, dificultatea de a fi un crestin care nu si-a inteles Hristosul, dificultatea de a fi, pur si simplu... Multam pentru tot ce ai scris aici! "Crestinism dificil" iti doresc!

Acest articol,

scris simplu (dar nu simplist) ar trebui citit de orice creștin, pentru că susține elegant, logic o idee la care și eu mă gândesc de ceva timp: faptul că liderii spirituali creștini trebuie să depășească această criză a fondului, care se diluează în detrimentul formei (ritualuri, canoane, dogme,etc.). Astfel de cuvinte ar trebui rostite de preoți în fața credincioșilor, nu bolboroseli sau fragmente luate la întâmplare din Biblie.
Adevărurile conținute intră în conflict cu natura umană, de aici rezultând fractura între idee și realitate.

Virgil, îți mulțumesc pentru că mi-ai dat prilejul să citesc aceste rânduri.

Esența!

A fi creștin - a fi Adevăr, Cale, Pâine, Ușă, Lumină, Viață - a fi purtător de Hristos, a fi ca El, a avea caracterul Lui, răbdarea Lui, curajul Lui, iertarea, dragostea Lui... a fi Hristos.
Un lucru îmi stăruie acum în minte: El nu și-a numărat rănile, biciuirile, scuipările... Eu de ce aș face-o dacă mă pretind creștină? Și totuși...contabilizez și mă tângui... Da, e dificil să fii creștin! Dar merită!

E un text în care se spune Adevărul! Fără reținere, cu argumente logice, personale, care conving ușor. E un fel de confesiune de care aveam nevoie mulți dintre noi. Un text care trebuie remarcat!
Și eu mulțumesc pentru aceste frământări spirituale!

Hristos e viu!

este doar

o faţetă a lucrurilor. nu contrazic cu nimic analiza autorului. cealaltă faţetă însă îl implică pe Dumnezeu. El a avut un plan, care trebuia dus pînă la capăt. nimeni de pe pamant n-ar fi putut realiza planul în afară de Hristos. de aceea spunea El: "nimeni nu-mi ia viaţa cu sila, ci o dau Eu de la mine. am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăş."

e imposibil să trăiesc adevărul fără El. dar cu El, ...pot totul în Hristos care mă întăreşte.

Hristos mă întărește

.. spune Nicholas, fără să intre în detalii unde...
Primul gând pe care acest text mi l-a trezit este dacă el (textul) este sau nu scris de un evreu.
Din câte știu Virgil nu e evreu și chiar dacă ar fi eu respect evreii.
Dar știu că evreii nu-l acceptă pe Hristos.
Și din câte știu eu dinspre partea creștină, și nu-s un mare religios defel (las privilegiul acesta altora de pe aici) , Ideea este că Hristos dacă îl accepți trebuie acceptat în inimă și nu în minte sau în alte părți ale trupului sau în fundul curții.
De aceea mă gândesc că textul acesta trebuie că este scris de un evreu și apoi publicat de Virgil.
Uite că a strâns aprecierea cvasi-unanimă, dar eu nu pot să mă raliez.

andu, scuza-ma dar eu n-am

andu, scuza-ma dar eu n-am inteles ce ai vrut sa spui. este posibil ca eu sa fiu mai greu de cap dar nu am priceput. ce legatura au evreii cu chestia asta si ce anume din text (sau in text) il obliga sa fi fost scris numai de un evreu. pentru ca am scris ca aceasta intimplare s-ar fi putut petrece oriunde si oricind? ma faci sa rid. in primul rind ma faci sa rid pentru ca inca iti mai pui problema (eterna problema) daca sa ii disculpam sau sa ii incriminam pe evrei pentru uciderea lui hristos. o idee care mi se pare, intr-o mare masura o prostie fundamentala (oricum ai discuta-o). dar care probabil necesita o discutie separata, in alta parte. in al doiea rind ma faci sa rid pentru ca ai gasit aceasta interpretare rasucita pentru textul meu. ai cuvintul meu ca nici nu m-am gindit la asta. eu nu cred ca un popor poate fi incriminat "in corpore". nu cred ca dumnezeu functioneaza asa. si apoi nu cred ca evreii sint nici mai buni si nici mai rai deci alte popoare. de fapt eu nici nu cred ca ei sint (sau mai corect spus "mai sint") poporul ales. evident si chestia asta ar necesita o discutie mai ampla, care l-ar implica pe avraam, pe moise si probabil pe apostolul pavel. si, fiindca tot veni vorba de asta, si pentru ca oarecum m-ai quasi-suspectat ca as fi evreu, sint nevoit sa iti spun ca in sensul in care apostolul pavel defineste evreismul sau apartenenta la "saminta lui avraam", in scrisoarea catre crestinii din galatia (precum si in cea catre cei din roma); deci, daca esti onest si cauti sa respecti interpetarea pe care o da el acestor concepte, atunci esti nevoit sa accepti faptul ca un crestin (deci un urmas si al lui hristos, "inviat" in hristos) este de fapt adevaratul evreu, este de fapt "saminta" "de jure" a lui avraam. deci, in sensul acesta, da, sint evreu. nu stiu insa cum schimba asta dinamica interpretarii tale. in orice caz, se pare ca tu ai obsesii vechi iar in text nu ai gasit decit un pretext.

Pitagora, Socrate, Platon nu

Pitagora, Socrate, Platon nu au fost creştini şi au promovat adevărul. Hypatia a spus adevărul şi a fost ucisă de creştini. Nu a spune adevărul e dificil, ci a oferi, necondiţionat, aproapelui tău, ajutorul, compasiunea şi iubirea. Iar acest fapt nu ţine de nici o religie.

hypatia

iote că am aflat și eu ceva nou!
Virgil, că bine zici în tot ce zici... doar că recently nu mă mai mișcă povești și doine, dulci eresuri, cum spunea Poetul... dezbateri și păreri despre Hristos, creștinism and such tocmai de Paștele catolic pe un site făcute tocmai de owner-ul site-ului... nu mă mișcă!
Mai mult, după câtă literatură există pe această temă o inițiativa mi se pare rizibilă.
De ce oare nu ne concentrăm noi aici pe site asupra POEZIEI? Sau asupra PROZEI? De ce simți tocmai TU nevoia să bagi un asemenea text aproape politizat în loc să facem ceea ce ar trebui să încercăm să facem... literatură!
Categoria cogito nu o văd pentru asemenea texte.. dubioase!
Mă dezamăgești, asta e ideea și poți să faci oricât de multe bule creștino-filozofico-logice pe milimetrul pătrat, văd că te pricepi la asta, pentru mine nu fac două parale pe lângă două cuvinte inspirate scrise din inimă la care, din păcate sau nu, te pricepi în egală măsură.
Treaba ta.
Pentru mine acest text rămâne slab și cu tendință.

well, andule, asta ramine

well, andule, asta ramine parerea ta. eu nu pot fi asa sectar ca tine. eu nu vad lumea in cuburi sau cluburi. eu o vad ca pe un intreg. dar stiu ca sint intr-o cumplita minoritate. voua, celor multi, va plac mai degraba gardurile, gardul meu, gardul tau. sau va plac sectele si sectiunile realitatii, poezia, proza, mecanica, dogma, chimia, muzica, imaginea. eu nu gindesc asa. nu pot. pentru mine all truth is god's truth. and is beautiful and intriguing, and I'm just in the process of discovering it. asa cum am mai spus, poezia nu este ceva ce creez, ci ceva ce dezghioc. la fel cum am dezghiocat si textul acesta. mintile inguste vad tendinte si garduri. nu cred ca am sa imi pierd vremea demonstrind ca lucrurile stau altfel. cine nu cauta intregul va fi mereu macinat in cubusorul marunt al fericirii lui. in privinta aceasta tu si nicodem semanati foarte bine. oricit de paradoxal ar parea.

ok

chiar nu vreau tonul din comm-ul tău... și îmi asum vina de a fi dat primul cu piatra!
dacă îmi fac mea culpa promiți că o să acorzi mai multă importanță poeziei decât acestor filozofii cărora le pot oricând opune altele mult mai valabile?
știi Virgil, eu chiar nu te-aș bate la cap dacă nu aș crede că merită cerneala virtuală
eu cred doar că tu te irosești uneori, dar e doar o părere... însă reacționez cam deplasat când cred că faci asta, pentru că te consider capabil de a crea poezie, ceea ce nu stă la îndemâna oricui.
însă pot accepta că iei pauze
pauze în care vrei să te dai mare
și deci pauze în care nu mai vrei să fii poet
degeaba o dai cu god crap... poetul este într-o relație foarte discutabilă cu dumnezeu... dacă crezi că l-ai descoperit pe dumnezeu îți dau o veste proastă... nicholas a făcut-o înaintea ta
deci îți rămâne doar poezia, de care nicholas se îndepărtează tot mai mult, probabil pe măsură ce crede el că se apropie de dumnezeu

traiasca!

traiasca ateismul poetist:) articolul de fata nu pare mai putin poezie decat alte poezii scrise in proza pe-aici. sau ma rog, are material pentru constructia a x poezii turnate in forma de poezie. nu cred ca felul asta de scriere inseamna pauza de la scrisul poeziei. de fapt, poetul scrie poezie indiferent de ceea ce scrie, fiindca e poet. o parere, bineinteles! apoi, "poetul este intr-o relatie foarte discutabila cu Dumnezeu" e mult mai foarte discutabil. zile bune!