imaginea utilizatorului Sixtus

Budismul și psihiatria

Text ce urmează a fi prezentat în ședința din noiembria a.c. a „Asociației psihiatrilor” - text re-s

1.

’ Ce există prin natura sa reprezintă un aspect ontologic, iar faptul că existența aceasta poate fi cunoscută ca atare reprezintă un altul epistemologic’ spun filosofii din cadrul Contextului nostru cultural (europeano-atlantic-occidental). Astfel, ei ne avertizează că nu trebuie să confundăm întrebările ontologice cu cele epistemologice.

Budismul, în schimb, spune că ’ontologia este stabilită prin cunoaștere, iar cunoașterea, la rândul ei, este de natură ontologică fiind absurd să le despărțim’ . Acesta este o atitudine holistică, net diferită de cartezianismul nostru al „ideilor distincte”

2.

Ceea ce, în Budism, leagă onticul și epistemicul, sunt: așa numita
„ Doctrina existenței instantanee” și „Teoria percepției pure” .

3.

Ce spune „Doctrina existenței instantanee”?

Că există, cel puțin, un alt nivel al realității, ascuns în raport cu cel empiric al lumii noastre de toate zilele (perceptibil prin simțurile comune). Ea numește un astfel de nivel „Casa conștiinței” . Evident, despre un astfel de nivel (și chiar mai multe niveluri) vorbește și tradiția noastră culturală, începând de la presocratici și până la psihologia abisală sau fenomemenologia contemporană. Dar altfel decât o face Budismul, așa cum se va vedea mai departe.

Ce se poate spune despre această „Casă a conștiinței”?

(a) Că este un areal fără „spațiu” (întindere) dar cu un rudiment de „timp” – instantaneitatea (s.m., G.M.);
(b) Că orice eveniment care se întâmplă aici este și cauză și efect și că el este determinat, instantaneu, de totalitatea evenimentelor (cauze – efecte) existente într-o rețea infinit dimensională;
(c) Că, de asemenea, orice eveniment întâmplat în „Casa conștiinței” se proiectează în empiric în mod „spațial” (cu întindere) și „temporal” (cu durată).

Referitor la caracteristica (b), o analogie între rețeaua complexă - o plasă, ale cărei noduri sunt perle ce se reflectă nu numai pe sine sau unele în altele, dar oglindesc în ele întregul Cosmos ad infinitum (Jeweled Net of Indra din ’The Avatamsaka Sutra- Hua-Yen Buddhism: The Jewel Net of Indra’) cu unele teorii științifice contemporane din fizica subcuantică , rețelele neuronale sau modul de funcționare a internetului este imposibil de scăpat.

În fine, referitor tot la caracteristica (b) se mai poate spune că este consistentă cu principiul „inseparabilității” din fizica cuantică, dedus din inegalitățile lui Bell; care afirmă că dacă două particule elementare au interacționat vre-o dată, orice acțiune ulterioară asupra uneia dintre ele se resimte instantaneu (s.m. G.M.) asupra celeilalte, indiferent de distanța care le separă (de exemplu, dacă una se află pe pământ iar cealaltă în cel mai îndepărtat colț al Universului nostru).

3.

Ce înseamnă „percepția pură”?

Ea este un reflex al celui de al șaselea simț („simț interior” ) care sur-prinde un „punct” din dinamica instantaneu-schimbătoare a „Casei conștiinței”.

„Percepția pură”, paradoxală din punctul de vedere occidental, este „alcătuită”, la rândul său, din trei „faze”. Care, însă, sunt și ele, împreună cu „intervalele” care le separă, instantanee. Iată aceste „faze”:

(i) Contactul cu „punctul”;
(ii) Intuirea prezenței „punctului”;
(iii) Conștientizarea (fulgerătoare) a acestei „prezențe”

Mai trebuie adăugat că „percepția pură”, care cuprinde, în final, și acea „conștientizare” (s-o numesc „intuitivă”) dispare imediat ce a apărut, adică instantaneu. O oarecare părere aproximativă despre o astfel de „percepție” ne-o putem face pe baza așa numitei „reducții fenomenologice” husserliene în cadrul căreia ’ obiectul ni se prezintă în persoană, în carne și oase, în ipseitatea sa ’ ca apoi acesta („obiectul”) să înceapă să „interacționeze” cu noi ca și când și el, la rândul său, ne „experimentează”.

4.

Ce urmează unei „percepții pure”?

„Mintea” noastră, pe care noi o asimilăm cu gândirea „logică” („rațională”?!) intră în „spațialul” cu „durată” și „temporalitatea” cu „întindere” și începe să „construiască” prin intermediul simțurilor comune. Ele produc, prima dată, o „imagine” (care nu trebuie să fie, neapărat, „vizuală”), extrem de vividă, urmată de o „descriere” a acesteia în termeni „logici”. Dar o asemenea „descriere” (ca și apariția imaginii care o premerge) introduce„distorsiuni”. Și acesta deoarece din momentul în care a apărut „percepția pură” și până în momentele în care mintea „construiește” și desăvârșește „construcția” a trecut un „interval” (de timp) în care ceea ce s-a perceput („pur”) s-a schimbat de un număr infinit de ori (o analogie se poate face cu ce se întâmpla când primim, după milioane sau miliarde de ani, imaginea unei stele). Prin urmare, ceea ce se „descrie”, presupune introducerea unui grad de iluzoriu în cadrul cunoașterii. Cu toate acestea, Budismul este departe de a nega cunoașterea umană. Precum și necesitatea ca aceasta să fie transmisă într-un mod logic pentru a se putea realiza inter-comunicarea, acceptând astfel o anumită relativitate a „adevărului” . Cu o singură condiție: ea să se bazeze pe o „percepție pură”. Iar atunci când nu este îndeplinită această condiție esențială, suntem în prezența unei cunoașteri absolut iluzorii.

5.

Aș mai vrea să adaug că niciodată, după câte am reușit să cunosc, Budismul nu neagă existența reală a lucrurilor din empiric. Singurul corectiv pe care îl adaugă este că ceea ce reprezintă o cunoașterea sănătoasă a unor astfel de lucruri prezintă un oarecare grad de iluzoriu. Și aceasta nu pentru că modul nostru de „a cunoaște” nu este de natură ontologică. Ci doar pentru că adevărata noastră „cunoaștere ontologică", se petrece în alt/alte niveluri ale existenței/realității prin intermediul „simțului interior”. Despre care se vorbește și în Contextul nostru cultural. (Printre altele, de exemplu, Paracelusus spune că ar exista chiar un „organ”, evident „interior”, prin care avem astfel de percepții).

6.
Nu se poate să nu se observe că:
 „Doctrina existenței instantanee” este similară cu ceace spune Heraclit. Cu diferența că prima este mult mai detaliată și este corelată cu „percepția pură”.
 Leibnitz declară în prefața la Théodicée că încurcătura în care rațiunea intră constă în contradicția dintre continuitate și punctele indivizibile ce par a fi elementele care o alcătuiesc. Pentru a reconcilia noțiunea de substanță continuă cu cea contrară de elemente discontinue, el introduce „monadele” care sunt unități ale percepției;
 Bergson în Creative Evolution, ed. Henry Holt and Company,1911, emite o teorie extrem de asemănătoare postulând existența unui flux universal. Diferența constă în faptul că Bergson consideră că elementele acestui flux ca și pauzele dintre ele, au durată; în timp ce Budismul spune că ambele sunt instantanee. Argumentele pentru existența fluxului universal ca și pentru susținerea existenței instantanee sun găsite, în ambele cazuri: (a)prin introspecție, (b) din analiza noțiunii de existență ca o continuă schimbare, (c) din analiza noțiunii de non-existenț ca fiind o pseudo-idee .
7.
În acest loc ar trebui să mă opresc. Dar nu înainte să mai adaug că, poate, psihiatria noastră ar fi în măsură să găsească pe aici ceva care să deosebească un discurs „normal”, care pleacă de la o așa zisă „percepție pură” și unul de natură patologică, cel puțin unul de tip delir sistematizat care nu are la bază așa ceva.
Cam ce ar putea fi un astfel de „ceva” și sub ce formă criterială ar putea fi enunțat, e greu, pentru mine să spun deoarece îmi declin orice competență în psihiatrie.
8.
Și, încă ceva. Noi, prin modul nostru de a „conceptualiza”, vorbim „despre”, descriind chipurile în mod „obiectiv”. Extrem orientalii „experimentează” (interior). Îmi amintesc că, cu mult timp în urmă, instructorul meu de yoga îmi spunea că noi postulăm, de exemplu, existența „tahionilor” pentru posibilitatea întoarcerii în timp. Pe când extrem orientalii o „experimentează”. Alt exemplu. Conceptul abstract de „moarte” îl putem, foarte ușor, aplica altora ca și când nouă nu ni s-ar putea întâmpla. Extrem orientalii o experimentează. ….Poveste Zen: La un Maestru al Maeștrilor (i.e. un „iluminat”) tot veneau unii și alții pentru a pune tot soiul de întrebări. El, de obicei, tăcea. Dar avea alături, tot timpul, un anumit discipol, foarte doct, care dădea răspunsuri, extrem de documentate, din diverse Scripturi. La un moment dat, unul dintre vizitatori, după ce primise un astfel de răspuns, s-a adresat Maestrului: Extraordinar, discipolul tău trebuie să fie foarte aproape de iluminare! Răspunsul Maestrului: Fii serios, citește prea mult!
9..
Deși am acceptat sugestia de a vorbi despre Budism și psihiatrie, nu vreau să intru într-o previzibilă încurcătură având în vedere incompetența mea în psihiatrie deja declarată.
Prin urmare, las în sarcina celor calificați să discute premisele filosofice de la care pleacă psihiatria Contextului nostru cultural și să le compare cu cele ale Budismului ce par a fi cu totul diferite.

Totuși, în încheiere, nu mă pot abține să nu-mi amintesc o anecdotă. Se spune că un preot catolic și altul protstant, discutând, caută fiecare să-l convingă pe celălalt. Ca în final, protestantul să devină catolic și invers.
Sper că un dialog între Occident și Extremul Orient de tentă budistă pe teme de psihiatrie să nu se termine la fel. Iar acest lucru s-ar putea, probabil, întâmpla dacă preopinentul asiatic nu ar fi de origine japoneză. Deoarece japonezii , se pare, prezintă o extraordinară receptivitate și posibilitatate de asimilare din „afară” a tot ce consideră că le este util. Fără însă a-și pierde identitatea culturală. Mărturie stând chiar varianta Zen în care s-a transformat Budismul indian, deja filtrat prin Chan-ul chinez.

Comentarii

Și totuși care este atunci diferența între iluzie și cunoaștere în budism? Remarc o repetată tendință de a "scuza" (sau a lua apărerea) aparent budismul și de a menționa că și el are "cunoașterea noastră europeană". Oare nu există "ramuri" ale budismului care neagă aproape total cunoașterea empirică? La urma urmei ce este budismul? Oare nu este o religie? Deși mi se va spune probabil că este o filozofie sau un "worldview". Și atunci nu este oare nedrept să comparăm merele cu perele? Adică o filozofie (puternic mistică) (a budismului indian) cu o mentalitate (puternic secularizată) (a occidentului euro-atlantic)? Deși și aici mi se va spune probabil că ceea ce avem noi nu este decît o religie carteziană.

Ce să spun, Virgile?! Pui o mulțime de întrebări, la unele dintre ele găsind singur un posibil răspuns. Ce vreau să subliniez este că textul meu, extrem de scurt, am fost obligat, într-un fel, să-l concentrez pentru a fi expus pe un interval de 10 minute, timp care mi-a fost acordat de organizatori pentru întȃlnirea anunțată în subtitlu. Și aceasta, tocmai pt. a da posibilitatea unor discuții care să nu epuizeze nici ele tema ci să deschidă noi posibilități de continuare interactivă prin prezentări și discuții pe această temă. (Sper că voi reuși să mai prezint și aici unele texte despre Budism, acesta fiind doar un început. Pt. că el, Budismul, mă preocupă de mai bine de 30 de ani și, pȃnă acum am ezitat să vorbesc despre el. Dar toate trebuie să aibă și un început. Mai prost sau mai bun.) Voi răspunde, totuși la o obiecție a ta. Cea legată de compararea „merelor cu perele”. După știința mea, este în neregulă să adunăm, de exemplu, caii cu măgarii. Și nu numai matematic, ci și în realitate. Pentru că rezultă catȃrii. Care sunt un accident genetic, ei ne reproducȃndu-se. Pe cȃnd o comparare a „merelor” cu „perele” nu mi se pare deloc nepermisă sau inutilă. Asta e o obsevație de principiu. Este, într-adevăr, greu, aproape imposibil, să vorbești despre două contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcȃnd tu însuți parte. Fără a mai face alte considerații, vreau să spun că, pe timpuri, instructorul meu de yoga îmi spunea că noi, eoropenii, postulăm, de exemplu, existența tahionilor (particule elementare care ar permite întoarcerea în timp); în schimb, extrem orientalii „experimentează” interior o astfel de întoarcere. (Nu mai vorbesc de conceptul de „Moarte”; care, ca un concept abstract ce se află, ne este forte ușor să-l aplicăm altora, dar ne vine foarte greu, dacă nu imposibil, să-l experimentăm pe propria piele). Un sens similar se poate desprinde și din următoarea povestire Zen. Care spune că la un Maestru al Maeștrilor (i.e. un „iluminat”) tot veneau unii și alții pentru a pune tot soiul de întrebări. El, de obicei, tăcea. Dar avea alături, tot timpul, un anumit discipol, foarte doct, care dădea răspunsuri, extrem de documentate, din diverse Scripturi. La un moment dat, unul dintre vizitatori, după ce primise un astfel de răspuns, s-a adresat Maestrului: Extraordinar, discipolul tău trebuie să fie foarte aproape de iluminare! Răspunsul Maestrului: Fii serios, citește prea mult! Cred că noi, într-adevăr, citim prea mult și experimentăm, în interior, prea puțin. Bazȃndu-ne prea mult pe o exprimare cȃt mai „logică” pentru a ne transmite unul altuia ce gȃndim. Și, mai ales, ce gȃndim despre ce a spus unul și altul și nu despre ceea ce „experimentăm” noi înșine. Dacă vei urmări istoria filosofiei după Platon și pȃnă în zilele noastre, cred că vei putea observa că ea este un șir întreg de comentarii la comentarii, chiar dacă unele dintre ele încearcă să le contrazică, cu „argumente logice” pe unele precedente. (Se pare că numai presocraticii și, cel mult, Platon, au „experimentat” filosofia). Și te voi întreba: care „logică”? Pentru că, într-un eseu precedent, postat prima dată pe Hermeneia și care văd ca a ajuns la peste 6oo de „citiri” (ceea ce, trebuie să recunoști, cu nu este o cifră nesmnificativă) arătam, vorbind despre ce se întȃmplă azi prin domeniul „logicii” că acest domeniu s-a fărȃmițat și procesul continuă, într-o puzderie de „logici”, absolut disjuncte, o dată cu apariția „paraconsistenței”. Dar ajunge… (deocamdată)

mulțumesc și te asigur că apreciez publicarea acestui text aici, mai ales datorită caracterului de premieră

Multumesc pt. apreciere, Virgile. Pt. că m-ai încurajat, aș vrea să dezvălui unele gȃnduri. Am publicat (la „Cartea Universitară”) o cărticică intitulată „Eseu despre sursele adevăratei cunoașter în Logica Budistă”. O consider o primă încercare nereușită. Deși s-a epuizat (tirajul a fost mic) și eu și editura am considerat că ea trebuie re-scrisă. Sper s-o fac după ce îmi voi termina alt proiect pe care îl moșesc de tei ani al unei alte cărți despre postmodern versus postmodernism. Carte pe care o tot scriu și rescriu postȃnd fragmente din ea pe Hermenia și Agonia, în primul rȃnd pentru a primi feedback-uri (mai ales critice) care m-au ajutat și mă ajută extrem de mult. Dar să revin la Budism. Cȃnd mă voi re-apuca de treabă, m-am hotărȃt ca fragmente din ea să le postez doar pe Hermenia. Și aceasta deoarece, spre deosebire de Agonia, aici cred că voi găsi cititori mai adecvați pentru a purta cu ei un dialog care, în primul rȃnd, să-mi folosească mie dar sper și preopinenților. Aș dori, dacă vor mai exista persoane care să parcurgă acest comentariu, să-mi transmită doar atȃt – dacă-i interesează sau nu o discuție despre Budism (evident, cine dprește poate să-mi transmită și altceva legat de temă). Este un fel de studiu de piață. Și ca să nu folosesc acest sit în scopuri personale, dau adresa pe care pot primi reacții: gmegophobia@yahoo.com. Cu mulțumiri anticipate.