imaginea utilizatorului a.a.a.

Biletul de doi lei

Zorii găureau încăpățânata cazemată plumburie a cerului iar luminile stâlpilor piereau monoton. Asfaltul strălucea straniu prin pojghiță timidă apărută peste noapte
Forfota lumii încă se lăsa așteptată când bărbatul primi nepregătit tăișul aerului în adâncul pieptului. Se opri o clipă în dreptul scării, își ridică inghesuindu-și sub barbă gulerul paltonului pensionat, tuși scurt, teatral, și traversă străduța creață din fața sa.
Avea un mers lent și apăsat, pesimist. Se opri brusc, în dreptul unui chioșc muribund sub imperiul ruginii.
- ‚Neața, poete! Matinal. Ca de obicei. Și după cearcănele tale, îmi spui că iar ai păzit noaptea.
Vânzătorul răse zgomotos ca după o strașnică glumă privind cum bărbatul numit „poet” își percheziționa frenetic buzunarele.
- Mdea, ‚neața, Gogule, dă-mi și mie de ăștia...
Gogu luă intr-o mână cele patu monede însumând doi lei și cu cealaltă îi întinse șase tigări.
-Poete, eu ț’-am mai spus, lasă-le dracului de versete, caută-ț’ ceva de făcut care să-ț’ dea parale că vezi... doar pentru tine mai destup țigările. Și dormi și tu nopțile ca omu’ că zău te paradești de tot. Lasă dracului stelele, ”inspirațiunile” și visele de „cabodopere”...! Ț’-o spun că te știu de mult și...
Poetul își întoarse plictisit spatele și o luă înspre stația de tramvai.
- Lasă, Gogule, n-ai tu teamă nici de una nici de alta! Cu atât mai puțin de tutun. Știi că fără el chiar nu pot scrie nimic! Și-s ver-suri nu...
- Și cu ele poți? Poți, poete? Că nu prea...
Dar poetul nu mai auzea. Era departe. Încerca să descifrze numărul tramvaiului care tocmai își opri trupul greoi mânjit cu tină. Nu reuși, dar totuși urcă și, întinzându-i două bancnote mototolite, de câte un leu, i se adresă, pe un ton gri, vatmanului:
- Unu!
- Cu două?
- Da.
- Bunînțeles, vreți să vă și întoarceți, nu?
Vatmanul schiță unu zâmbet la întrebarea sa socotită șugubeață. Poetului i se păru cel puțin nesimțit și se mulțumi să-l taxeze întrebând violent:
-Urcați Copoul?
-Da, până-n rond.
Compostorul își băgă lacom dinții-n biata hărtie, stațiile se mâncară una pe alta și poetul coborî lovindu-se pe trepte de-o bătrână care, aranjându-și baticul negru, întrebă pițigăiat:
-Maică, merge p’in Târgu Cucului? Merge, maică?
-Da, tant...
-Da’ „belet” pot lua de la „conductor”, maică sau trebuia...
-D...
Își gâtui scurt vorba, scoase biletul, i-l înmână băbuței.
-Ia-l pe ăsta, tanti, e bun. Să nu-l mai compostezi, e bun așa.
-Aaa, multumesc, maică, și-așa...
Un ofat, un poet coborând din tramvai, zgomotul retoric al ușilor închizându-se, și tramvaiul o luă din loc.

Băbuța se așeză, scoase o poză, se uită neclipind pănă-n lacrimă, apoi băgă poza inapoi în sân. Și iar aceleași gesturi. Și iar.
- Of, Doamne! Cum poti lua îngerașul ăsta la tine? Of, Doamne, of!
Două stații călători bătrâna. Coborî ajutată de-un tânăr cu o șapcă de-un roșu aprins.
-Mulțumesc, maică, „vază-ți” Domnu! Uite, nu mai scoate „belet”, mănâncă și tu o prăjitură să crești, iubi-te-ar Domnu!
Și-i intinde tremurând biletul.
Tânărul îl luă, dar nu răspunse. O zbughi clipind ștrengărește, se așeză pe un scaun și bătea cu piciorul un ritm știut doar de el.
Bătrâna se urnea minuțios pe asfaltul înghețat. La mică distanță de peron, în fața unei tonete ambulante păzită de un țigan chel si mustăcios, se opri privind cu regret către niste păpuși făcute din ghips.

Tramvaiul se aglomerase. Trupurile se amestecau haotic, coatele se impărțeau cu generozitate, fețele se turteau capricios de geamuri, iar fiecare centimetru de aer se obținea fie prin noroc chior, fie prin nesimțire. Tânărul cu șapca de-un roșu aprins se ridică de pe scaun și o pofti in locul său pe o femie însărcinată.

-Mulțumesc tinere! În ziua de azi...
Știind că-l poate paște o lecție de etică bazată pe antiteza dintre vremuri...
-N-aveți pentru ce! Oricum cobor la prima!
-Îmi place șepcuța ta! Totuși trebuie să-ti spun că nu prea se cade la cravată și pantofi...
-Ooo, știu, dar, vedeți dumneavoastră, ea este pentru... noroc că...
Se poticni și își propti ochii-n ceafa unui vecin de înghesuială.
-Să înțeleg că ai... întălnire?
-De unde știti? întrebă tânărul cu patos neprefăcut întorcându-și din nou fața către agera doamnă.
-Eh, secret!
Tânărul nu insistă.
-Știți, e prima dată... și șapca îmi poartă noroc. Am purtat-o și când i-am dat trei goluri vlajganului dintr-a unșpea –cel mai bun portar din liceu și...
-Și fără flori? Îți spun că ar fi siguuur impresionată!
-Da dar alea costă și...
O idee frumoasă își făcea loc în ochii săi lucind.
-Da, așa e. Aici ai nimerit-o. Și eu...
-Ați compostat?
-?!?
-Bilet...
-O, nici nu am cumpărat. Azi chiar nu-mi permit. Dar nici pe jos nu-mi permit că... și se frecă cu palma pe burtă.
-Aaa, păi, poftiți. E bun. E compostat. Eu cobor! Săr’ mâna!
Tânărul își făcu cu greu loc pănă-n buzele scării și nu mai auzi „succesul” din partea femeii însărcinate. Tramvaiul părăsi stația. Femeia privea cum rămâne în spate o florărie pe ușa căreia dădea buzna un cap acoperit de o șapcă de-un roșu aprins.
În fața ei, un țânc molfăia dintr-o portocală reușind șă se mânjiască până si pe urechi. Inghițind în sec, doamna își întoarse ochii ,din nou, spre geam. Încă ploua. Era glod, era frig, era ceață. La următoarea oprire, femeia coborî lăsând biletul unui călugăr care tocmai urca. Deșiră o umbrelă violetă și, cu mâna pe burtă, zarea din ce în ce mai întunecată o inghițea mărunt.

Poetul își târa picioarele anevoios. Iarăși casă, iarăși versuri strâmbe, iarăși nelipsita lipsă de țigări. Maxilarul i se incordă adunând in el toată frustrarea, tot frigul, toata angoasa. Și nicio bucurie, și nicio speranță, si nicio realizarea nu se profila în orizontul său. Trecu pasiv pe lăngă o scară afumată unde o fetiță, gros îmbrăcată, palidă și tristă, încadrată de doi adulți, era îmbrățisată de o bătrână cu un batic negru pe cap. Nu observă nici scânteia și nici râsul, străpungător cerului de plumb, eliberat de copilă la vederea unei păpuși de ghips dăruită de bunică. O păpușă care nu depășea prețul unui bilet de tramvai.
Nu observă nici cei doi lei dăruiți sincer de un călugăr unui copil stând pe un trotuar cu un cățel atârnat de piept. Doar rutină, doar rutină.

Nici chiar izbitura unei femei orbită de umbrela-i violetă și mușcând cu poftă dintr-o portocală nu-i perturbă spleen-ul.

Ploaia cădea mai deasă, mai densă. Poetul își strânse brutal gulerul în jurul gâtului. I se păru stupid, bolnav și chiar fatal sărutul surprins pe o bancă a unui parc gol. Cei doi tineri, feriți doar de o șapcă de un roșu aprins și un trandafir, ce-i drept sărac, nedepășind valoarea de doi lei, simteau primii fiori a ceea ce-i va mâna si atâța întreaga lor viață. Pentru el era risipă... multă risipă și, poate, neșansă.

Farurile tramvaiului rupeau plasa ploii căzânde mai furtunos. Poetul se controlă în buzunar și dădu să urce.
-Poftiți, este bun. Nu-l mai compostați!

-Biletul dumneavoastră, vă rog!
Controlorul privi rece poetul. Acesta întinse hârtia de doi lei, functionarul o investigă, apoi, cu un gest aprobator al capului, o rupse cu scârbă

-Ia, Gogule, dă-mi de ăștia. Azi am avut noroc și-mi permit mai multe.
Vânzătorul îi trecu douăsprezece țigări spunându-i profetic:
-Noapte lungă, poete, noapte lungă. Mh, lasă-te, poete, lasă-te. Nu mai merge azi cu litere. Nu mai valorează nici cât un amărât bilet de tramvai. Lasă-te.
-Gogule, în seara asta... în seara asta... și gata!
-Da, dar așa...
Poetul nu mai auzea. Era departe.

După perdele date-n părți, cu țigara sfârâindu-i degetele, poetul privea jocul dement din brazdele albastre ale boltei. Foile îi sunt și în noaptea asta goale ori mototolite.
Luminile stâlpilor se aprindeau monoton, iar nepăsarea, amintirea și uitarea se lăsau incet, încet pe noapte.

Proză: 

Comentarii

Interesantă idee. Construiești bine povestea, dar am câteva critici: sunt multe typo, te rog re-editează textul; sublinierea valorii fiecărui dar (salvat de prețul biletului) este inutilă, cititorul înțelege o simplă sugestie inițială; câteva dintre efectele scontate de limbaj sunt, după părerea mea, ratate: nelipsita lipsă, paltonul... pensionat, "se uită neclipind pănă-n lacrimă". "După perdele date-n părți" - mie îmi sună rău ligamentul acela (dupăpe), și nici nu prea înțeleg cum este înapoia unor perdele care... sunt date în părți.

...Sapphire, sunt de acord cu toate observațiile. Cu prima ocazie voi corecta typourile și voi înlocui unele expresii ce fac rodul observațiilor tale. Sau voi șterge textul de tot. Pare mai simplu. ...Mulțumesc pentru lectură!

A.A.A., dacă era mai simplu să ștergi textul, atunci era mai simplu să nu-l mai citesc nici eu sau să nu mai comentez, nu crezi? Să nu care cumva să faci asta, e suficientă o foarfecă. Te urmăresc, Bianca.