imaginea utilizatorului Mihaylo

Aproapelui cu ură 12

capitolul 12

Aproape spre seară, lăsând la o parte mândria, Petru Klontz se duse acasă la Anna Surduc să-l invite pe profesorul Stănescu la el, chipurile să vorbească despre organizarea vănâtorii la care urma să meargă a doua zi.
– Ei atunci să mergem! spuse profesorul și-l întrebă pe Maxim dacă vine și el până la Klontz.
– Pe mine vă rog să mă scuzați, dar vreau să-l ajut pe Andrei că nu-și mai vede capul de treabă, se scuză Maxim.
Andrei nu avea nici o treabă la care să-l ajute, dar știa bine că Petru Klontz nu ar fi încântat dacă ar fi mers acasă la el.
– Nici eu nu merg papa! spuse hotărâtă Beatrice.
– Cum așa? sări ca ars Klontz. Dar se poate să nu veniți domnișoară?... Nu e departe.
– Nu vrei să te preumbli puțin pe ulița satului? o întrebă profesorul.
– Nu mă simt bine papa, mă doare capul. Vă rog să mă scuzați, se întoarse către Klontz, mâine seară promit că voi veni.
– Da, da, mâine seară musai să veniți căci vom face bal vânătoresc, vor veni muzicanți din Bocicoi, o să vă placă, sigur o să vă placă.
– Nu trebuia să vă deranjați într-atât și apoi nu vom putea sta mult deoarece luni dimineață trebuie să plecăm, spuse profesorul.
– Vai de mine!... Da se poate, cum să plecați așa repede?... – se sperie Klontz. Da mai stați măcar încă două, trei zile!
– Cu mare plăcere am rămâne încă pentru câteva zile, dar trebuie să fim luni la Cluj, atât eu cât și profesorul Lupu. Tinerii dacă vor nu au decât să mai rămână.
După ce o sfătui pe Beatrice că ar fi mai bine să iasă un pic în curte la aer curat, decât să ia tablete pentru durerea de cap, profesorul plecă împreună cu Klontz.
Beatrice ieși în grădină și se așeză pe iarba proaspăt cosită.
– Vai de mine duduiță! Nu vă așezați direct pe iarbă, stați că vă aștern ceva, spuse Mărioara și fugi să-i aducă o pătură.
– Te rog să-mi spui pe nume, Beatrice, nu e așa greu.
– Nu pot duduiță, spuse rușinată Mărioara.
– Atunci dacă nu poți să-mi pronunți numele, spune-mi tu.
– Nu, nu ați înțeles duduiță, eu pot să rostesc numele dumitale, care e foarte frumos, dar nu-mi permit să vă tutuiesc.
– De ce nu poți? se miră Beatrice.
– Nu știu, nu pot și gata! Vă rog să nu-mi cereți asta, o rugă Mărioara și intră-n casă.
Văzând-o pe Beatrice stând în grădină, Maxim se apropie de ea.
– De ce ai refuzat să mergi la Klontz? o întrebă.
– Dar tu?...
– Familiile noastre se dușmănesc de foarte mulți ani, e o poveste mai veche, oftă Maxim.
– Dușmanii prietenului meu sunt și dușmanii mei! spuse mai mult în serios decât în glumă Beatrice.
Maxim se așeză pe pătură lângă ea, iar Beatrice își înclină capul pe umărul lui. După o prelungă tăcere ea îl întrebă:
– Spune-mi te rog dacă în copilărie ai fost vreodată îndrăgostit?
– Poate am fost, nu-mi aduc aminte, dar tu?
– Da. Când aveam vreo opt, nouă ani m-am îndrăgostit de poștașul care-i aducea lui papa ziarele. Era un flăcău frumos, înalt, cu părul negru și creț și ochii îi avea negri, dar cel mai mult mi-a plăcut mustața lui. Avea o mustață frumoasă răsucită în sus cum purtau husarii.
– Și de ce nu mi-ai spus asta până acum?
– Pentru că acum mi-am adus aminte! Iar ție la ce-ți folosea dacă știai mai demult.
– Păi îmi folosea, că mi-aș fi lăsat mustață răsucită în sus.
Râsul cristalin al Beatricei răsună în grădină ca un clopoțel îngeresc.
– Cât de mult te iubesc! îi șopti Maxim la ureche și o strânse puternic în brațe.

Va urma.

Proză: