imaginea utilizatorului sebi

Amintiri despre Gabriel Bacovia

„ Dacă s-ar strădui, pisica mea ar picta mai bine !” . Vocea îi aparţine unui individ mic de statură, slăbuţ, îmbrăcat într-un costum negru, în care pare că înoată. Este Gabriel Bacovia. Briel, cum a fost alintat de părinţii săi, George şi Agatha Bacovia. Privesc din nou tabloul. Nu zic nimic. Nu mă prea pricep, dar parcă îmi plac liniile haotice care se calmează brusc într-o formă geometrică reconoscibilă. Evanescenţa acelor linii îmi amintea, nu ştiu de ce, de o şampanie: deschiderea, strigătul, aglomerarea febrilă a paharelor şi spuma care se stinge încet, încet, în pahar, pe buze. Nu înainte de a-şi fi strecurat aroma şi buchetul înşelător în inimă. Mă gândeam la şampanie ? Îmi plăceau acele culori? Asta-i tot ce-mi amintesc. Senzaţia de şampanie. Bine că nu de şampon, a zis atunci un coleg, cameraman.
Gabriel Bacovia mă priveşte bâţâind de pe un picior pe altul. Zâmbeşte ironic şi trist. Ca şi cum ar spune: Zi-i, măi ziaristule că nu am dreptate ? Şi trist ca omul care n-a fost luat niciodată în serios, în urbea lui Bacovia. În urbea lui Bacovia, cum este numit, într-o obositoare repetiţie, peste tot, Bacăul.
Era prin anul 1998. Vara. La doi paşi de noi, Bistriţa, motiv al celebrelor locuinţe lacustre de pe vremea plutăritului spre la fel de celebra fabrică de hârtie „Letea”. Ne aşezăm pe un pervaz al sălii de expoziţie din incinta Centrului „George Apostu”. Dinspre râu, un miros specific, de apă, de alge, de reavăn şi stătut, în acelaşi timp.
Bacovia mă priveşte lung. Zâmbesc condescendent şi aş vrea să spun ceva de genul: „ Da, aveţi dreptate, pictura din ziua de astăzi...”. Dar nu pot să-i fac acest hatâr singurului fiu al poetului. De undeva din stânga noastră apare unul dintre personajele nelipsite de la orice manifestare culturală. Îmi face cu ochiul : „ Nu-l băgă în seamă, bate câmpii”. Va scrie mai târziu despre neînţelesul Gabriel Bacovia.
Sala este garnisită cu zeci de pânze prin faţa cărora trec grav, meditativ, fel de fel de persoane. Aş paria că mulţi habar nu au la ce se uită. Toţi par copleşiţi. Se şopteşte, pe ici colo, de postmodernism, dar şi de tendinţa de recuperare a tradiţionalismului în artă, de influenţa lui Horia Bernea, Ion Pacea...
Aceasta este şoapta. Tunetul din vocea baritonală a organizatorului, fost actor, anunţă debutul „lansării”. Vor mai vorbi: criticul de artă, alt critic, preşedintele sau vicepreşedintele organului politic care a dat din banii publici pentru recepţie, un prieten al expozanţilor, un domn bine, şi, în final, pictorul sau pictorii. Un veritabil tur de forţă şi un barometru artistic al răbdării. Când ghiorăiturile maţelor, deloc artistice, au început să devină mai puternice decât eposul, s-a tras cortina. Spectacolul gastronomic şi bahic va continua, alături, la fosta "Casă de oaspeţi" a cuplului Ceauşescu.
Felicitările şi-au aruncat poleiala în sala de expoziţii. Deşi foamea a rărit substanţial rândurile amatorilor de pânze pictate, pe ici, pe colo, s-a mai rezistat un timp, eroic. În grupuri şi grupuleţe ce-şi făceau cunoştinţă cu surprinderea unor vechi colaborări. Se discuta fin, moale, cu tonul oricărei concesii. Sotto voce.
„Mă vor căuta ca pe iarba de leac”, mi-a zis, făcând referire la o discuţie precedentă, mai amplă, despre ceea ce ar putea face el pentru memoria tatălui şi, implict, pentru Bacău. În sala de expoziţii de la „George Apostu”, ca un dezmoştenit al sorţii se plimba de la o adunătură la alta, sperând la ceva.
Şi aşa cum trecea el încoace-încolo, mi-a amintit de o scenă relatată de ziaristul Marius Mircu, într-o carte pe care am salvat-o de la maculatura fabricii "Letea". O profesoară din Bucureşti, de limba şi literatura română, i-a reproşat unei eleve care pomenea la prezent despre George Bacovia că „nu se cuvine a se vorbi aşa, pentru că poetul a murit de mult”. Sesizat, George Bacovia, a trimis o carte de vizită direcţiunii liceului bucureştean pe care a scris: „ Trăiesc, încă mai trăiesc”.
Până şi cunoscutul lingvist Alexandru Rosetti avea să facă o gafă prin faptul că a anticipat cu 16 ani decesul autorului poeziei „Plumb”. Dintr-o scrisoare adresată Agathei în anul 1941, reiese că Rosetti era convins că poetul amurgurilor violete era mort: “Stimată doamnă vă rugăm să ne transmiteţi fotografia decedatului dumneavoastră soţ, pentru Istoria Literaturii Române”.

Fiul, în bântuirea lui, ezitantă, temătoare, îşi ascuţea parcă, din ce în ce mai mult, zâmbetul ironic de zidul din juru-i.

Aşa va face până la sfârşitul vieţii. Nu mai avea mult de aşteptat. S-a stins în anul următor, în ianuarie 1999. La ultimul etaj al Azilului din Bacău. Ultimul către cer. A cerut vreo şase ani să i se acorde o locuinţă în oraşul părintelui său, după ce o casă a familiei, din zona „podului Paloşanu”, a fost demolată de autorităţile comuniste prin anii 70. O intervenţie chirurgicală m-a izolat luni întregi în toamna lui 98 şi primele două luni ale anului următor. Directoarea Azilului avea să-mi spună mai târziu că ultima dorinţă pe care a avut-o fiul lui George Bacovia a fost să mănânce o ciocolată.
A fost dus pe ultimul drum de o mână de oameni.
Este înmormântat în cimitirul care a dat literaturii române celebrele versuri din poezia „Plumb”. Alături de bunicul, Gheorghe Vasiliu.

Revistă literară: 

Comentarii

voi mai reveni cu texte

voi mai reveni cu texte despre fam. Bacovia. pe 17 sept se împlinesc 130 de ani de la naşterea poetului.mă bucur că ai făcut o incursiune scurtă dar plăcută în lumea bacoviană.

am modificat mai mult, era ceva ce mă sâcâia acolo.