imaginea utilizatorului Sixtus

(2)Cȃte ceva despre Cantor, Aristotel și Dan Puric. Azi, Aristotel (doar ca pre-text)

(ȋn urma unor discuții, adesea contradictorii, cu Victor Potra care s-au prelungit mult, mult d

Mulți dintre noi știm cam despre ce este vorba cu «logica aristotelică». Ea lucrează numai cu «fals» și «adevărat». Și se bazează pe trei principii (că sunt sau nu «principii obiective?» ale gândirii, e altă poveste): «identitate» (adică cum, eu nu sunt același cu mine însumi?), «necontradicție» (nu pot, simultan, să fiu și aici și în altă parte) și «terț exclus» (ceva nu poate fi decât «adevărat» sau «fals» - altă posibilitate este exclusă).

*

De-a dreptul ciudat este că tocmai un concept aristotelic, care a făcut o carieră istorică fulminantă și ne bâtuie și astăzi și anume cel de «substanță/ materie primă» dă peste cap tocmai principiul «identității».

*

În „Metafizica 1029a” se spune: „Materia primă/substanța nu este nici ceva determinat, nici o cantitate particulară și nici altceva. Nu este nici măcar negația acestora, căci chiar aceste negații nu îi revin decât în chip accidental”

Mai clar, se poate reformula astfel:

„ Materia primă/substanța nu are esență”

Medievalii a găsit altă exprimare: „Materia primă/substanța este posibilitate pură.” Adică ea suportă toate calitățile (inclusiv formele) posibile fără ca ea să posede vreo calitate (sau formă).

Prin urmare, conform tocmai logicii aristotelice, nici o propoziție de forma: „Substanța este…..”, în care se încearcă să se stabilească «esența» substanței, nu este adevărată. Și este pus astfel în pericol principiul aristotelic al «identității» (nu poți afirma că ceva este identic cu sine fără a-i specifica caracteristica sa princeps: esența).

O astfel de observație nu a fost trecută cu vederea de Aristotel și el recunoaște: „Cât privește materia în sine (substanța) ea nu poate fi cunoscută” (Metafizica, 136a). Prin urmare, el recunoaște, volens nolens, că se ajunge la o limită a gândirii și exprimării «logice» întemeiate chiar de el.

*

Cam același lucru se poate spune, cel puțin și despre «esența» Divinității, Infinitului și Continuu-lui.

*

Mă voi opri la Dumnezeu. Pentru că, așa cum probabil ați bănuit, acesta e ceea ce mă interesează în miniseria de texte. Care, de la trei, ar putea crește. Doamne ferește să tindă, cantorian, spre un «infinit numărabil»!

Dintre multitudinea de încercări de a pune mâna pe Divinitate (în mod mai mult sau mai puțin «pozitiv-rațional»), începând cu unii presocraticii, trecând prin Platon, chiar și Aristotel și continuând cu, de exemplu, Thomas D’Aquino, Leibnitz, Kant, Descartes, Hegel și până în zilele noastre: Heidegger și chiar Derrida [1] (scuze dacă în această enumerare, care nu se dorește exhaustivă, am săpat nume semnificative), voi discuta doar două abordări. Cea a lui Causanus și cea a lui Cantor. Și mă opresc numai la acestea deoarece, așa cum se va vedea, Causanus procedează cu Divinitatea în mod similar cu Aristotel când vorbește despre «substanță/materia primă»; iar Cantor, ferindu-se de acest mod de a privi lucrurile, se intersectează , la un moment dat, cu Causanus, dar nu cade în cursa în care a căzut acesta; fără însă ca, la rândul său, să reușească găsirea unei ieșiri cât de cât «raționale». Pe de altă parte, această selecție (absolut reducționistă), are avantajul ca, prin Cantor, să facă și conexiunea cu textul de început al seriei. *

*

Mă voi ghida, în continuare, după expunerea lui Priest [2] (inclusiv voi folosi anumite citate din alți autori care se regăsesc în aceeași expunere).

*

Încep cu Causanus.

Dumnezeu este inefabil, depășește orice s-ar pute spune despre El. Există temeiuri solide ale acestei afirmații în tradiția neoplatonică și în teologia așa zis «negativă» (sau «apofatică» cum i se spune în ortodoxie). Dar Causanus se încăpățânează să judece similar cu Aristotel atunci când acesta vorbește despre «substanță». Astfel el îl definește pe Dumnezeu drept «maximul absolut», unde „ ceea ce numim cel mai mare sau maximum este un lucru față de care nu poate să existe un altul mai mare”. Așa dar, Dumnezeu este o varietate de infinit: „Maximul simplu și absolut, care nu poate fi mai mare, este atins de noi fără a putea fi sesizat, deoarece, fiind adevărul infinit, este prea mare pentru a fi sesizat”

În final, se poate observa că până și a pretinde de către Causanus că Dumnezeu este insesizabil, înseamnă a exprima un anumit fapt despre Dumnezeu. Ceea ce conduce la un paradox similar cu cel al lui Aristotel când vorbește despre «substanță/materia primă».

Și acum, Cantor.

De la bun început, Cantor distinge între transfinit și infinitatea absolută:

„Trebuie să facem aici o distincție fundamentală între:
(a) Infinitul actual crescător sau transfinit;
(b) Infinitul actual necrescător sau absolut”.

Iar, în altă parte:

„Transfinitul, cu bogăția sa de formațiuni și forme, indică în mod necesar un [fel] de absolut ….el nu trebuie să fie privit ca un maxim absolut”.

Se pare că acum cădem peste o echivalare a «infinitului...necrescator sau absolut» cantorian cu «maximum-ul» lui Causanus.

Aici voi face o paranteză. Vreau să accentuez că unele comentarii ale cititorilor la textul meu anterior, în care se emite presupoziția, despre Cantor, că ar fi asimilat pe Dumnezeu «transfinitului», n-au nici un suport în textul cu pricina. Iar faptul că „revărsarea fără pierdere a substanței divine” philoniene poate să semene cu «transfinitul», iar nu trebuie să ne inducă în eroare doarece este o «acțiune» a lui Dumnezeu și nu Dumnezeu însuși. Închei paranteza.

Deplasarea cantoriană a lui Dumnezeu din «transfinit» în «infinitul…necrescător sau absolut» nu rezolvă problema. Deși, pentru discuția noastră, este extrem de relevantă. Și e relevantă pentru că «transfinitul» este fundamentat matematic. În schimb «infinitul…necrescător sau absolut», nu. Și aceasta, deoarece, zice Priest: „Ce avea de spus Cantor despre infinitul necrescător sau absolut? Pentru început, în discuții private, Cantor obișnuia să devină liric în privința acestuia” căci, „după cum relevă Dauben, Cantor spunea că ceea ce depășește tot ce este finit și transfinit…..este singura unitate cu totul specifică în care este cuprins totul, care cuprinde insondabilul pentru înțelegerea umană. Acesta este «Actus Purrisimus» pe care mulți îl numesc «Dumnezeu» ”. Și, Priest adaugă: „După cum este evident, apare în scenă teologia, dacă nu misticismul”.

*

Dar, oare, Cantor chiar fundamentează (matematic) «transfinitul»?

Să-l ascultăm, acum, pe pyronianul (scepticul) Sextus Empiricus [3].

„…cel care preferă o reprezentare în dauna alteia …. face aceasta fără judecată și fără demonstrare, sau judecând și demonstrând. Dar dacă o face fără [judecată și] demonstrare nu este demn de încredere. [În schimb] dacă judecă reprezentările, el judecă [și apoi] demonstrează neapărat pe baza unui criteriu.” Dar criteriul, la rândul său, trebuie justificat pe baza altui criteriu „căci fiecare [criteriu] așteaptă întemeierea sa de la altul.” Și, în acest fel și judecarea și demonstrarea „rămân nedemne de încredere.”

Prin urmare, din punctul de vedere al scepticilor, nu numai «transfinitul» cantorian ar trebui pus în discuție, ci și matematica – cea mai «infailibilă» dintre toate (dacă pot spune așa utilizând un pleonasm).

Unul dintre posibilele argumente împotriva scepticismului, ar putea fi propus de «intuiționismul matematic». Care, printr-unul dintre cei doi întemeitori ai acestuia, Arend Heyting, spune [4]: „Limbajul în care ea (matematica) se exprimă, fie cel obișnuit, fie cel formalizat, nu servește decât la comunicarea rezultatelor și oferă numai o imagine (aproximativă) a matematicii; dar matematica nu este această imagine și cu atât mai puțin limbajul în care o exprimăm”. Și ajungem astfel la un nou impas, cel al «Inspirației Divine». De care se prevalează însuși Cantor.

NOTE
* Acest paragraf înlocuiește pe cel vechi care suna așa: „Voi discuta doar două abordări. Care, însă, mi se par relevante. Cea a lui Causanus și cea a lui Cantor. Această selecție, prin Cantor, face și conexiunea cu textul de început al seriei.” Această înlocuire s-a făcut azi, 29.09.08, orele 12.
[1] A se vedea lucrarea mai puțin cunoscută a lui Derrida, „Credință și Cunoaștere – Veacul și Iertarea”, Paralela 45, 2004.
[1] Graham Priest, „Dincolo de limitele gândirii”, Paralela 45, 2007.
[2] Sextus Empiricus, „ Against the Logicians” W. Heinemann, 1935.
[3] Arend Heyting, „Mathematische Grundlagenforschungen. Intuitionismus Beweistheorie”, 1934, citat în Anton Dumitriu, ”Istoria logicii”, ed. Didactică și pedagogică, 1969

Comentarii

"Așa dar, Dumnezeu este o varietate de infinit". Concluzia dumneavoastră m-a pus pe gânduri. Mă întreb dacă Infinitul i se poate aplica noțiunea de "varietate", ceea ce ar implica o multiplicitate a lui. Or, multiplicitatea, din câte îmi amintesc, este proprie manifestării universale, nu și principiului care o generează. Sau, că să-l citez pe Guenon (matematician și el), <<se poate vorbi e un Brahma saguna sau „calificat”, dar n-ar putea fi vorba în nici un fel de Brahma „cuantificat.”>> Și tot Guenon afirmă, în Simbolismul Crucii (capitolul Multiplicitatea stărilor ființei) despre Sine (adică despre "principiul transcendent și permanent") că el este cel prin care există toate stările ființei, specificând, citez, "și asta trebuie să însemne nu doar stările manifestate (individuale, precum starea umană, ori supra-individuale, adică, în alți termeni, formale sau informale) ci de asemenea stările non-manifestate.„ ceea ce îmi stârnește niște întrebări și vis-a-vis de reformularea afirmației metafizice pe care o propuneți, „ Materia primă/substanța nu are esență”. Pentru că, dacă "materia secunda" este rezultatul diferențierii "materiei prima" și dacă cea de a doua conține atât substanța, cât și esența, atunci...

Ai puțintică răbdare, Stimată Doamnă. Eu, de fapt, în treaba aia cu «substanța/materie primă» n-am făcut altceva decȃt să-l urmez pe Graham Priest cu logica sa «paraconsistentă» prin care se admite existența, de facto, a unor paradoxuri (dar nu a tuturor). Și cu care sunt de acord (cȃt de cȃt). Cu atȃt mai mult cu cȃt îl explică (frumos, zic eu) și pe Nagarjuna (care, sper că-ți place și dumitale) ca și pe Ibn ’Arabi (din „Iluminări”). Tocmai de aceea, în cȃteva texte următoare (sub formă de „Intermezzo”), nu voi trece, încă, la Puric. Ci mă voi opri, cȃt voi fi în stare și sintetic, la «incloziunile» (nu e typo, așa le zice el) ale lui Priest.

P. S. "Mă întreb dacă Infinitului i se poate aplica noțiunea de 'varietate', ceea ce ar implica o multiplicitate a lui". O face Cantor cand spune: „Trebuie să facem aici o distincție fundamentală între: (a) Infinitul actual crescător sau transfinit; (b) Infinitul actual necrescător sau absolut”. Dar, nu asta e problema. Recunosc ca pe Guenon nu l-am citit. Desi este din ce in ce mai citat in ultima vreme. Am o sugestie. De ce, in afara de poezie pe care (stii parerea mea) o "practici" cu mai mult decat cu succes (daca pot spune asa), nu inerci si eseistica. Pentru ca, sunt convins, ai ce spune. Si, in acest fel, Hermeneia cred ca ar avea de castigat. Cu pretuire, G. M.

Răspuns la P.S.-ul dvs. : Mie mi se par mai juste denumirile (ori clasificarea) date de tradiționaliști (nefericit cuvânt, dar n-am altul la îndemână...), conform căreia "infinitul crescător" cantorian este numit "indefinit"; o găsesc mai apropiată de adevăr, pentru că el aparține domeniului Posibilității încă nemanifestate, sau "părții tenebroase" aflată în stare latentă, dar cu șanse de a se manifesta, într-o "formă" sau alta. Dincolo de el ar fi Infinitul Principiului - sau "absolut", cum îl denumește Cantor. Ori, într-o altă formulare, aparținându-i lui A.K.Coomaraswamy (dar cu influențe platoniciene și neo-platoniciene), noțiunile respective ar putea fi denumite non-măsuratul și non-măsurabilul. Guenon cred că v-ar bucura - este un autor sinetic, deși nu știu cât de potrivit este cuvântul "autor", de vreme ce el însuși nu se consideră autorul vreunui sistem filosofic, ci doar transminatorul unor învățături extrem de vechi. ( numele său islamic a fost acela de „slujitor al Unicului”). Revin cu o corectare la ultima mea afirmație din primul comentariu, pe care văd că am formulat-o invers față de cum am gândit-o. Deci, voiam să spun că <<dacă "materia secunda" este rezultatul diferențierii "materiei prima" și dacă prima (adică „materia secunda”) conține atât substanță, cât și esența...>> Cât despre eseistică - vă mulțumesc mult pentru încurajare. Recunosc, am niște încercări prin folderele mele dar, fiind abia la începutul "drumului", încă nu cred că sunt definitivate. Când le voi considera astfel (și sper să se întâmple cândva!) le voi da drumul în lume, măcar de dragul dialogului. Aștept deocamdată continuarea seriei dvs. de eseuri - voi fi numai ochi...și răbdare. :) Pe mine mă ajută, pentru că îmi propun și alte puncte de vedere. Cum spunea Leibniz, "fiecare sistem este adevărat prin ceea ce afirmă și fals prin ceea ce neagă". Deși, personal, cred că afirmația ar fi mai potrivită doctrinelor religioase. Eu una recunosc că nu l-am citit pe Priest, deci...voi sta cuminte și voi asculta/citi.

erate - uf, nelipsitele erate! autor sintetic* si transmințatorul unor învățături extrem de vechi* scuze- tasta T a laptopului meu trage chiulul, uneori.

Daca eu as da erate la cate greseli fac cand postez texte si nu numai comentarii (chiar textul prezent a trebuit sa-l corectez de mai multe ori si inca nu stiu daca a iesit cum trebuie, iar in dialogul care l-am purtat, recitindu-l acum, mi-am pus mainile in cap) ar trebui sa umplu spatiul de la com-uri numai cu "......", se va citi "++++++". Singura mea scuza sunt doua: ingineria ca meserie (practicata) si...din nefericire, varsta (ochelarilor pe care-i port de-o viata intreaga).

Degeaba, nu mă pot astâmpăra...sper să nu devin iritantă, însă: Cred că Aristotel nu spunea că substanța (pe care o încadra, dacă nu mă înșel, printre "lucrurile necompuse") nu poate fi cunoscută, ci că nu poate fi cunoscută prin intermediul "gândirii compuse". El afirma însă existența unei cunoașteri - să-i spun apriorice? să-i spun transcedentale? mai bine îl citez: “Dar când e vorba de lucruri necompuse, ce înseamnă ființa și neființa,ce înseamnă adevăr și neadevăr? ci adevărul înseamnă să distingi ceea ce cauți și să exprimi acest lucru, și trebuie să știm că a afirma și a enunța nu e același lucru, iar a ignora înseamnă să nu nimerești adevărul. “ și “Pentru astfel de lucruri adevărul constă numai în a le concepe cu mintea;cu privire la ele nu există nici adevăr, nici înșelare, ci doar ignoranța, dar o ignoranță ce nu seamănă cu orbirea, căci în acest caz ar însemna să nu ai deloc însușirea de a gândi.“ Logică aristotelică mi se pare,astfel, una realistă, care nu-și propune să treacă dincolo de pătura Existenței ( unde "existent” este considerat în accepțiunea formei de manifestare ce nu are în ea însăși rațiunea sa suficientă) acceptând că la Transcendent nu poate ajunge decât pe drumul intuiției intelectuale. Pentru că, la acest nivel, nici nu mai poate fi vorba de "terț exclus"! Deci, substanța poate fi cunoscută și putem afirma despre ea că ..., însă nu pe calea raționalului. Ea este peste măsura instrumentelor raționale de care dispunem sau, cum spune F. Brentano, pe marginea Metafizicii lui Aristotel, "Noi nu posedăm nicio ideea a divinității care să fie completă într-un asemenea mod în simplitatea ei încât să corespundă substanței divine. (...) Din natura nemijlocit sesizată a finite necesare prin sine ar putea fi dedusă nemijlocit existența ei” . - ultima frază constituind, în opinia lui Bretano, argumentul ontologic. (Cu mențiunea că nu sunt de acord cu formularea "existența ființei necesare", din motivele înscrise în paranteza de mai sus.)

Departe de a deveni iritante. Ca sa nu mai lungesc vorba, voi incerca, mai jos, printr-un fragment dintr-o lucrare publicată în altă parte, să spun ceea ce aș fi vrut să arăt numai în finalul unei serii de texte, serie care să mă conducă, încet dar sigur, la ceea ce afirmă Teologia Ortodoxă, Islamul îl spune și el, iar Extremul Orient, prin Budism (și, mai ales, prin Zen), dar nu numai, îl practică fără prea multă discursivitate care ne cam omoară pe noi occidentalii; și care se prelungște, într-adevăr diminuată și în Orientul Mijlociu cu care Occidentul s-a interferat (mai ales direct) în Evul Mediu * „2. Teologia (ortodoxă) Din punct de vedere teologic, se poate postula că există două căi de cunoaștere a Divinității: cea afirmativă - catafatică și cea negativă - apofatică (atât Lossky cât și Stăniloae își bazează acest postulat pe o întreagă tradiție patristică). Prima (catafatică) funcționează exprimând calitățile și atributele revelate ale Divinității; cea de a doua (apofatică) încearcă să depășească discursivitatea printr-o serie de negații. Teologia catafatică caută să cunoască Divinitatea în ceea ce este ea; cea apofatică, conștientă de incognoscibilitatea Divinității și de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este (Lossky). La Părintele Stăniloae, relația dintre cele două exprimări teologice apare mai organică și mai nuanțată. Cele două căi nu se succed una pe cealaltă într-un raport simplu evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi niciodată complet izolate una de cealaltă, având o existență oarecum ipostatică. Fiecare din ele are trepte și faze, care se constituie într-un urcuș duhovnicesc: 'Cugetarea folosește alternativ conceptele cu expresiile lor afirmative, cu cele negative, iar după un lung urcuș duhovnicesc, aproape numai pe cele negative' (Stăniloaie, 'Morala 3', p.189). La rândul lui, Vladimir Lossky ține să sublinieze că: 'Apofatismul nu este în mod necesar o teologie a extazului. El este, înainte de toate, o dispoziție a minții care refuză să-și formeze concepte cu privire la Divinitate' (Lossky, 'Mistica', p.67). Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte și pur intelectuale, 'care ar vrea să adapteze la cugetarea umană misterele înțelepciunii Divinității'. (Stăniloaie, Idem., p. 1, p. 193). De fapt trebuie să se petreacă trecere continuă de la speculație spre contemplație. 'După cunoașterea prin intermediul naturii a rațiunilor și a energiilor divine, urmează cunoașterea energiilor divine descoperite' (Stăniloaie, Idem, p. 195). Prima ar genera cunoașterea catafatică, iar cea de-a doua pe cea apofatică. Depistarea treptelor catafatismului este mai accesibilă, ea pornind de la afirmarea simplă a atributelor sau a calităților Divinității până la afirmarea lor cu ajutorul superlativelor absolute sau relative. Dar încă din treptele prime ale cunoașterii catafatice, se simte penetrând fiorul mistic al cunoașterii apofatice. Dar cunoașterea apofatică propriu-zisă înseamnă eliminarea aproape completă a elementelor pozitive de cunoaștere. În continuare, Părintele Stăniloae sesizează trei grade de apofatism. Primul îl reprezintă teologia negativă intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea mai mult intelectuală a conceptelor afirmate prin teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o constituie depășirea și a stării de negație și intrarea într-o stare de tăcere produsă de rugăciune. Este ceea ce Părinții, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul ('Epistole, Epistola I, Lui Caius, monah', p. 44) și Sfântul Grigorie de Nyssa ('Viața lui Moise', p. 32), au numit intrarea în întunericul divin (un întuneric de care vorbește și Ibn ’Arabi), un întuneric provenit din orbirea pe care o produce asupra ochilor sufletelor noastre slabe abundența de negrăit a luminii divine. 'Întunericul divin este lumină neapropiată', scria Dionisie diaconului Dorotei ('Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon', p. 54). Dacă Lossky pare să considere această stare ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei foarte «îmbunătățiți» mai există și o a treia treaptă, aceea a vederii luminii divine. Este o stare la care ajung numai foarte puțini, și aceștia cu intermitență. Este starea în care omul realizează cu adevărat unirea cu Divinitatea, după har. După Sfântul Grigorie Palama, nici nu s-ar mai putea vorbi în acest caz de o teologie propriu-zis negativă, aceasta fiind, de fapt, depășită prin intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, deplină, în care se iese din orbirea produsă de lumina divină și în care 'ochii sufletului încep să se obișnuiască cu ea văzând-o, devenind astfel cunoștință mai presus de înțelegere sau neștiință în sens de depășire' (Palma, 'Lumina', p. 308-309; Stăniloaie, Idem., p. 201). Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă (Stăniloaie, Idem., p. 205). După același teolog, 'teologia pozitivă face bilanțul celor cunoscute până acum, iar teologia negativă dă asigurări pentru cunoașterea viitoare' (Idem, p. 211). Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina divină de sus' (Stăniloae, Idem., p. 211; Palma, Idem , p. 310). Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă' (Stăniloae, Idem , p. 203, 205). Cele două căi de cunoaștere provin, în ultima instanță, din faptul că Divinitatea este, în același timp, și imanentă și transcendentă, cele două aspecte implicându-se reciproc (Lossky, 'Introducere', p. 37). Aș încheia această prezentare succintă a "Catafaticului - Apofaticului" teologic cu observația că o ilustrare practică a aplicării sale se regăsește în "Rugăciunea minții", așa cum este prezentată de Părintele Cleopa ('Ne vorbește Părintele Cleopa', Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2002, p. 7 - 32). Precum și în "Rugăciunea isihastă" (Parintele Serafim, 'Rugăciunea isihastă' în 'Revoluția Interioară', Ed. Herald, 2002, p. 129 - 146). Și mai adaug că o asemenea aplicare seamănă izbitor cu tehnicile extrem-orientale de "ridicare" a energiei Kundalini (C’hi în China, Ki în Japonia) (Osho, 'Kundalini', Ed. RAM, 1999).” * După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul. Mai vreau să adaug că, se pare, singurul dintre filosofi care a putut privi în profunzime, a fost Lucian Blaga cu a sa cunoaștere, aparent dihotomică „Paradisiacă” și „Luciferică”, Din „Trilogia Cunoașterii”. De altfel, chiar Părintele Stăniloaie după ce, inițial, l-a negat pe Blaga, ulterior a recunoscut faptul că gȃndirea acestuia se aproprie destul de mult de „Catafatic și Apofatic”. Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia. Și încă ceva. Prin anii ’70, niște filosofi marxiști (chiar din țara lui Marx, pe vremea aceea confundată cu RDG) de tradiție „aristotelică” (recunosc, vulgarizată; dar, oricum, o astfel de vulgarizare nu putea apare fără ca Aristotel să fi lăsat «substanța/materia primă» în coadă de pește) s-au apucat să identifice «substanța» cu Dumnezeu. Pȃnă cȃnd cenzura s-a prins și i-a pus la punct.

Domnule profesor, spuneți că nu l-ați citit pe Guenon, însă ați ajuns la concluzii similare în ce privește pervertirea unor teorii - și nu numai în privință asta. Am primit un răspuns mai mult decât complet - l-am salvat în Word, să-l pot citi pe îndelete. Să o iau pe rând. Vă citez: "„Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată.” (...) Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă". Guenon afirmă că, dacă în sânul societății occidentale, s-a mai păstrat ceva din Tradiția primordială, asta s-a întâmplat datorită religiei ortodoxe, care a salvat din ea un sâmbure în isihasm. Mai mult, el numește acea zonă geografică predominat catolică „un occident al occidentului”( unde „occident” corespunde apusului si având conotație simbolică) falia dintre Răsărit și Apus deschizându-se odată cu Marea Schismă și căpătând adâncime prin Renaștere și prin Reformă. Iar ceea ce spune părintele Staniloaie mă duce cu gândul la diferențierea pe care R.G. o face între dualitate și dualism, ultimul definind o luptă contrariilor ce nu se poate încheia decât prin anihilarea unuia, pe când dualitatea definește coexistența lor lucrativă, menită să se resoarbă în punctul central, punctul unde se întrepătrund dreptele crucii tridinemsionale. (ale cărei semnificații s-a păstrat foarte bine în Isam, prin doctrina „Omului Universal" ce are drept reprezentare simbolică crucea sus-pomenită, și duse mai departe, o vreme, de rozicrucieni). Despre cele trei trepte ale cunoașterii despre care vorbește părintele Staniloaie: Zilele trecute citeam Simbolismul corpului uman de Anick de Souzennele și în capitolul patru al cărții autoarea face o prezentare a arhetipurilor din Arborele Sefirot. Ei bine, deasupra lui Keter, Coroana, cel care generează arhetipurile cumva accesibile rațiunii „omului ordinar”, tradiția ebraică afirmă existența a încă 3, nefigurate, și anume (în ordine asccendenta): Ain Sof Aor("Lumina infinită") , apoi Ain Sof ("Cel fără de sfârșit") și, în fine, Ain („Punctul de sus”). Deci...toate vechi și adevărate toate. Mai departe, spuneți: „După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. „ Guenon este de acord cu categoria „Fiinta ca act și potență", ea găsindu-și temelia în tradiția hindusa ( Purușa că act, Prakitri ca potență). dar le contesta pe celorlalte valoarea metafizică, pornind de la aceleași argument (pomeneam în alt comentariu despre imposibilitatea unui Brahma cuantificat). Citez: „S-ar putea obiecta la aceastacă Aristotel așază calitatea, ca și cantitatea, printre „categorii”, care nu sunt decât modalități speciale ale ființei și nu îi sunt coextensive; dar aceasta înseamnă că el atunci nu efectuează transpoziția de cre am vorbit și că de altfel nici nu trebuie să o facă, enumerarea categoriilor nereferindu-se decât la lumea noastră și la condițiile sale, așa încât calitatea nu poate fi și nu trebuie să fie luată în realitate decât în sensul, mai imediat pentru noi în starea noastră individuală, în care ea se prezintă, să cum am spus mai întâi, ca un corelativ al cantității” („Domnia cantității și semnele vremurilor”, cap. „Calitate și Cantitate”) Dealtfel, chiar Aristotel afirmă că „toti relativii au corelativi”. Tot cuvintele dvs; „Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul.” La Ecumenism mă gândeam chiar zilele trecute și îmi propusesem o discuție cu cineva care știe mai multe despre subiect, dpdv istoric – opinia mea estecă Ecumenismul nu are rădăcini doctrinare sau, dacă sunt, sunt prea firave (de fapt, să nu uităm că pornește de la neoprotestantism, deci chiar din acea ramură a Bisericii Creștine care s-a depărtat clar de Tradiție) ci este mai degrabă pornită tot dintr-o concepție modernă, cea a lui „politically corect”. Ceea ce nu cred că este de ajuns pentru a-i conferi credibilitate, câtă vreme nu va încerca să-și găsească și un punct de sprijin ideatic real. „Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia.” Tot pentru destindere, aș spune că filosofii discută despre filosofie pentru că, spre ghinionul lor, habar n-au de iginerie. Probabil că mai aveam multe de spus, dar scriu mai încet decât gândesc. În mod cert o parte din idei au alunecat printre taste. Vă mulțumesc pentru acest dialog, este o plăcere.

îmi cer scuze pentru dezacorduri și celelalte scăpări...sunt prea multe să le menționez pe fiecare în parte.

P.S. Cred că, dacă vom continua discuția, va trebui să încercăm să procedăm cartezian. Adică să facem distincția între Logica Aristotelică și problema metafizică a «substanței». Și abia apoi să le corelăm și să vedem dacă o asemenea logică, cu pretenție de universalitate se poate (sau nu) aplica Transcendentului (inclusiv asupra «substanței» ca lucru transcendental) așa cum unii logicieni au pretenția și cum am înercat și eu; urmȃndu-l pe la Priest care, însă, mi-a revelat în final paradoxul (logic) că „esența substanței este că n-are esență”.. Și mai apar încă o multime de probleme…. Dar toate la timpul lor (dacă le va veni un astfel de timp în discuția care s-a înfiripat între noi. Și care, mie personal îmi folosește imens, în sensul unor clarificări. Ȋntocmai cum începi să parcurgi un drum pe care îți face impresia că-l cunoști dar care, atunci cȃnd efectiv îl parcurgi, ai tot soiul de surprize). Cat despre "Ecumenism", asa cum il inteleg eu (si se pare ca si dumneata), nu prea are de-a face cu miscarea ecumenica initiata (cum spui) de protestanti care are un sens mult mai ingust. Din acest motiv am spus "sa-i zic Ecumenism" (mai corect ar fi fost "un fel de Ecumenism" sau poate "Ecumenism in sens larg" - dar asta ar presupune sa se vorbeasca despre ce inseamna "Ecumenism in sens ingust" si sa se dilueze discutia de dragul unor precizari istorice; eventual, treaba asta ar putea fi explicata intr-un subsol; care sa cuprinda si consideratiile legate de aparitia termenului pe care dumneata le-ai expus) - si asta in lipsa unui alt termen care sa imbrace mai bine ideea ce se vrea exprimata. Pe Gueon, clar: trebuie sa-l citesc! Dar nu stiu cand ii va mai veni tandul. Pentru ca, in joaca, spuneam uneva ca am visat o femeie care-mi tricota o vesta. Si tricota atat de repede ca abia i se mai vedeau nainile. Si am intrebat-o: de ce tricotezi asa repede? Raspunsul: ca sa-ti termin vesta inainte sa se termine lana....

Incepeam com-ul anterior cu P.S. (pe care l-am uitat acolo) pentru ca incepusem sa-l sctiu fara sa-mi inchipui ca raspunsul dumitale va veni atat de rapid.

Cred că în împletitul vestei sunt foarte importante si andrelele folosite! :) Eu am avut norocul să le găsesc pe cele care se potrivesc cu firea mea mai "răsăriteană”, imediat ce m-am oprit din alergare și m-am uitat atent în jur. Acum, nu știu în ce măsură această intervenție a mea este în spirit cartezian, însă pornesc de la unul din aspectele pe care le-ați enunțat, cel al “metafizicii substanței” pe care o văd în felul următor: 1) acceptăm că Manifestarea Universală are o polaritate, un "sus" și un "jos", (de care multe religii s-au folosit ulterior, denaturându-i sensurile, și mă gândesc rapid la “binele și răul” maniheismului, pe care îl întâlnim și morala creștină); polaritate pe care o găsim, firește, reflectată și în “terțul exclus” aristotelic, deși nu cu aplicații general valabile, în opinia mea (însă aici ar fi mult de dezvoltat.) 2) la polul superior se află ESENȚA, al cărei caracter sacru, transcendental, este, sper, în afara oricărei discuții, iar la polul inferior SUBSTANȚA, subiectul discuției noastre; 3) pentru că, în fond, vorbim despre noțiuni atemporale și aspatiale, cred că nu vă deranjează dacă au ceasul înapoi și mă duc mai spre est, până la Hermes Trismegitul, care spune: “Ceea ce este deasupra este și dedesubt și ceea ce este dedesubt este și deasupra, pentru a desăvârși miracolul unui singur lucru” Merg mai departe: Arborele Sefirot are și el, în reprezentarea sa, o polaritate. La polul opus lui Keter, Coroanei, sub celelalteșase arhetipuri, se află al șaptelea (numărul simbolizând cele șapte zile ale Creației) și anume Malkut, sau Împărăția - Creația Divină , în care se vărsa toate celelalte șase ( Înțelepciunea, Inteligența, Îndurarea, Legea, Puterea și Maiestatea). Ea este recipientul în care se adună toate, înainte de a se vărsa, iarăși, în Keter. Deci, avem de-a face nu cu liniaritatea, ci mai degrabă cu un cerc care nu se închide, alcătuind o veșnică spirală ( Guenon are un capitol întreg despre asta în Simbolismul Crucii, iar subiectul este tratat, acolo, cât se poate de matematic). Vedem, deci, ca polul inferior nu este nicidecum unul “profan”, mai degrabă el a ajuns să fie privit astfel dintr-o comoditate a omului care n-a mai știut să înțeleagă miturile și le-a aruncat într-un colț, preferând să le pună în locul lor jucării noi, potrivite modului său de viață. Apoi, stau și mă întreb dacă Sacrul ar fi folosit ca și complementar un element “profan”. De ce – când Nimeni și Nimic nu l-ar fi constrâns spre o astfel de alegere? Si, mai ales, exista, în acele începuturi, ceva care să nu fie Sacru? Acum, revin cu o precizare: prin “metafizic” nu înțeleg “ontologic” sau nu numai “ontologic”, ci și acea cunoaștere pe care o putem avea, dincolo de jocurile raționalului, despre ceea ce este dincolo de planul “existențelor”, adică dincolo de planul celor care nu au în ele însele rațiunea suficientă. Acea “Uimire” spre care tindeau esotericii musulmanii sau – aristotelic vorbind – acele “lucruri pe care nu le putem cunoaște cu mintea” . Dacă am arătat, în linii mari, concepția proprie (deși nu neapărat originală) privind problema substanței, scoțând-o dintre “lucrurile compuse” și situand-o printre concepte, îndrăznesc să încerc o corelație cu Logica Aristotelică, care , până la urmă, nu dă un verdict, ci lasă subiectul deschis - nu interpretărilor de dragul interpretării, cât înțelegerii proprii fiecăruia, funcție de gradul său de permisivitate. Pornim de la: Este adevărat că esența are esență. Este fals că substanța are esență. Dar chiar Aristotel spune, in Met. E 4: “…căci adevărul și falsul nu sunt în lucruri[...] ci în intelect, iar în ce privește conceptele simple nici în acesta.” Sper că limbuția mea feminină nu va oprește din redactarea părții a treia a eseului. P.S.: mâine merg să caut volumul lui Priest, că să pot avea o imagine mai clară asupra felului în care dvs. puneți problema. Să sperăm că din vesta mea nu va ieși un fantazist costum sincretist - din cauză de prea multe andrele!

Tragand o prima linie (sper ca provizorie), amandoi am avut de castigat. Dumneata, ca te-am facut sa-l cauti pe Priest. Eu, ca m-ai convins sa-l caut pe Guenon (si sa-l citesc inainte sa se termine lana de la vesta aia a mea). Sunt convins ca ce voi castiga eu este mai substantial. Si-ti multumesc anticipat. (O informatie "tehnica": exista vreo carte a sa publicata in Romania? Daca nu, nu-i bai. O voi (le voi) comana pe internet in franceza sau engleza - alta limba n-o stiu). Cat despre ceea ce unii numesc, in sens piorativ, "ocultism" asociat aiurea si de-a valma cu "esoterismul", nu este cazul meu. Referitor la "esoterism", de exemplu, cred ca fiecare religie are o latura "exoterica" pentru majoritatea practicantilor si un "esoterica" pentru cei alesi.De fapt am vorbit despre New Age, ceea ce-i cu totul altceva. Si aici se poate dezvolta o discutie, la inceput separata, ca apoi sa fie integrata intr-un intreg (daca se va putea). Ce sa facem, asta-i blestemul nostru, al oamenilor obisnuiti: sa tot discutam si pana in final unele intelesuri fundamentale sa ne scape printre degete. Principalul e ca macar incercam. Imi cer scuze ca, deocamdata, ma opresc aici. Dar, fiind un om obisnuit, am si eu slabiciuni (si inca o multime atat de mare si grea ca abia o mai tin in carca): incepe meciul CFR Cluj - Chelsea. Sper sa continuam.

Puteți comanda de pe internet și traducerile în limbă romană, sunt foarte "guenoniene", ca să spun așa, deci valoarea textului original nu este diluată. Vorbesc de cele apărute la Aditura Aion din Oradea ( Ezoterismul lui Dante, Stările multiple ale Ființei, Simbolismul Crucii...și cred că mai sunt).Apoi, cu același traducător, altele au apărut la Herald (Metafizică și cosmogonie Orientală, Scurtă privire asupra inițierii, Marea Triadă...și cred că mai sunt) - pe acestea trei le găsiți în librării, și va sfătuiesc să căutați chiar și prin librăriile "New Age", eu acolo le-am găsit, probabil că nu știau ce vând! :) Domnia cantitatii și semnele vremurilor a fost reeditată de Humanitas nu de mult, deci de găsit în librării. Omul și devenirea să după Vedanta - știu doar o traducere mai veche, a d-nei Ivănescu, nu se mai găsește, eu am rugat o prietenă să mi-o aducă din Franța. Iar Legele lumii - apărut în România în '94, la Ed. Rosmarin, nu se mai găsește nici pe internet, eu m tars-o la Xerox. Traducerile unor articole știu că au fost că au fost reunite într-un volum omagial, Oriensis, apărut tot la Ed, Aion. dacă veti da o căutare pe Google, vă va duce pe Liternet. Ce se poate comanda pe internet, e acolo. succes Clujului!

Miltumesc. Clujul a facut un joc mare. Ma duc sa ma-mbat cu un somn fara vise.

Mi-a placut textul, desi se simte ca pe undeva, cavalcada ideilor nu a avut timpul necesar de a se aseza, cumnite, in cuvinte potrvite. Oricum, cine mananca la fast-food nowadays, adica aproape oricine, intelege si ingurgiteaza un astfel de text care, sa recunoastem, face mai degraba obiectul unor dezbateri la un big-mac decat al unui studiu mai aprofundat. Oricum, dezbarerea nu a incetat sa apara si ii multumesc Adrianei ca a tinut pasul cu acest "magnat" al ideaticii care este marele exilat Sextus Empiricus. Eu nu ma voi arunca intr-o dezbatere aici pentru ca deocamdata impresia mea este de un fel de babilonie in care regasesc multe referinte in care orice cititor chiar si avizat se poate pierde cu multa usurinta "trecand prin Platon, chiar și Aristotel și continuind cu, de exemplu, Thomas D’Aquino, Leibnitz, Kant, Descartes, Hegel și pană in zilele noastre: Heidegger și chiar Derrida" este o insiruire menita sa adune analize, pareri, eseuri care ar umple un tir. Eu unul recunosc ca am fost si sunt in continuare fascinat de universul unui d'aquino pe care insa l-am explorat mai mult drintr-o perspectiva religioasa sa fiu sincer ... Oricum, salut ideea aducerii in prim-plan a unor asemenea convulsii ideatice, insa ma tem ca, la fel ca in cazul sonetelor traduse din marele Will si care umplu pagina de texte la ora actuala, nu prea are lumea ce zice. Citeste si te minuneaza pare a fi sloganul acestor scrieri. Dar nu e rau, asta se cheama culturalizare. Cat timp nu e indoctrinare e de bine, parerea mea. Astept si pe Dan Puric ca deja m-ai facut curios Gorune :-) Andu P.S. Cine e Potra asta ca m-ai bagat in ceata?

Boba, Mai du-te si tu pe Agonia aia, daca esti curios, (chiar la ultimul meu text, acelasi cu cel de aici) la http://www.agonia.ro/index.php/essay/1803612/(2)_C%C8%83te_ceva_despre_Cantor,_Aristotel_%C5%9Fi_Dan_Puric._Azi,_Aristotel_(doar_ca_pre-text). Pentru care (dar asta a fost numai picatura care a umplut "cenzorului" paharul) am fost retrogradat la nivelul "zero". Lucru care pe mine ma incanta pentru ca ma duce cu gandul la "multimea vida" (dar a "vidului plin"). Si te vei lamuri ce-i si cu Potra. Care fluiera-n biserica, mai de curdand, pe acolo. Dar din motive diferite si de ale tale dar, int-rn fel si de ale mele. Si a trecut si el prin "cenzura". Insa, culmea, "cenzura" a fost "obligata" sa-l reconsidere (din niste motive oculte). Daca, chiar esti curios, la com-urile textului meu, te poti duce pe respectivul Potra (la pagina lui) si ai sa te distrezi. Revenind acum la chestiune, adica la textul meu. El nu este (si nici nu si-a propus sa fie) un studiu. Este, pretentios spus, un "eseu". Care a avut drept scop principal unul personal: sa-mi ordonez niste idei si, in acelasi timp, sa provoace discutii (dar nu de genul celor de pe Agonia in care, recunosc, m-am lasat, la un moment dat, angrenat. Ceea ce dovedeste ca inca, chiar si la varsta mea, pot fi manipulat). Din fericire, aici, pe H., s-a gasit Adriana Lisandru cu care se poate purta un dialog civilizat, fara ca, dupa parerea mea, sa devina anost si cu ptetentii "academice". Ci asa numai, ca de la om la om, fiecare respectandu-si preopimemtul, fara a cadea in ridicolul pierderii simtului umorului. Sper sa se mai iveasca si altii. Cu

Adriana, Hai să discutăm, dacă ai chef, puțin despre New Age. Am să încerc, cȃt voi putea de scurt (pentru a nu plictisi) să zic cum „văd” eu lucrurile. Plec de la un citat, pentru ca îmi e mai ușor. „… in perioada Hinayana categoriile de substanță si calitate, deși oficial nu au fost admise, întotdeauna ele au tins să reapară pe anumite uși din spate… In primul rând, o «casa de stocare a conștiinței» a fost imaginată. Toate traseele morților anterioare și toți germenii gȃndurilor viitoare au fost stocate in acest receptacol. Aici existȃnd numai instantaneitate și corelare” (traducerea aproximativă îmi aparține cu toate deficiențele ei, din Scherbatski, „Buddhist Logic”, care, deși în primă ediție a apărut prin 1934 – 35, ea a fost reeditata de nu știu cȃte ori, ediția din 2003 continuȃnd să ocupe primul loc al vȃnzarilor de cărți pe domeniu respectiv). Adică, așa cu frumos se spune în Avatamsaka Sutra, cunoscută si sub numele de "Flower Garland Sutra" care conține "The Jeweled Net of Indra". Și care este un model fascinant în care universul este reprezentat ca o rețea complexă, o plasă (infinit dimensională), ale cărei noduri sunt perle ce se reflectă nu numai pe sine sau unele în altele, dar oglindesc în ele întregul Cosmos ad infinitum. La rȃndul său Plotin, care încearcă să-l împace pe Platon cu Aristotel, postulează existența a două ipostaze ale materiei. Una care ar corespunde cu „Lumea Ideilor” platoniciană, însă în care toate acestea se află „împreună” (într-un fel de spațiu adimensional - în matematică astfel de spații sunt modelabile în Topologie și, în prelungire, în Teoria Categoriilor și a Toposurilor) și, mai ales, „simultan” (ceea ce te face să te gȃndești că aici ar cam exista un fel de rudiment de „timp”, adică „instantaneitatea”), deci existȃnd un fel de dinamică heracliteană (vezi „Logosul Divin” al acestuia); iar alta corespunzȃnd Empiricului (Sensibilului) nostru de toate zilele – spațial (euclidian) și temporal (liniar) sau, de la Einstein citire, spațio-temporal, din „Peșterea” platoniciană. Generată de „Lumea Ideilor” (la fel de „reală” ca și „Lumea Ideilor”, dar de o „realitate” secundă. Mai adaug: se pare că însuși Platon, în dialogurile sale tȃrzii, tindea spre un oarecare heraclitism în legătură cu „Lumea Ideilor”). Stop. Acum pot spune cam ce-mi trece mie (se poate spune „de-a dreptul fantezist” sau SF) prin cap. Omul ar avea acces la o astfel de „Lume a Ideilor” – Intelect Cosmic - prin așa numitul „simț intern” – discutat azi pe larg de cei care se ocupă cu filosofia „mentalului” și caută „conștiința” și, mai ales „conștiența” (awareness), a nu se confunda cu „știința cogniției” – simț intern de care vorbește Alchimia (Paracelsus chiar postulează existența unui organ intern special), dar, mai ales, Budismul. Deci, omul ar putea avea acces la acest tip de realitate și, mai mult, ar putea „acționa” pe acolo și astfel, indirect, dar mult mai eficient, în Empiric. Dacă astea sunt „fantezii” (sau nu) ar trebui mers prin Astrofizica contemporană și Fizica Subcuantică, care le susține deocamdată teoretic, dar și pe baza unor „măsurători” (deci „obiective”) indirecte în „Cuantic” (Fizica particulelor elementare). Mărturii ar fi tot soiul de manipulări microelectronice, nanotehnologice, ale ingineriei genetice etc., etc.. Ceea ce poate „mirosi” a un fel de „magie” de tip New Age transferată în tehnologie și inginerie. Cu implicații în Empiric, deocamdată, doar vag și greu de bănuit pentru viitor. Or dacă asemenea „acțiuni” se desfășoară necontrolat și necontrolabil, ele ar putea fi amendate de anumite „Legi” din „Lumea (aia a) Ideilor” (Intelect Cosmic) pe care nu le știm. Asociez toate astea cu ceea ce s-a spus, încă în urmă cu peste 2000 de ani în „Yoga Sutra” a lui Patanjali. Care atrage atenția că, într-un anumit stadiu de evoluție, un yoghin poate ajunge să posede puteri supranaturale. Ceea ce este extrem de periculos în măsura în care yoghinul se oprește la acest stadiu și nu evoluează mai departe. Mai departe, spre ce? Păi, de-a valma: spre UNU-l platonician, VIDUL budist, etc. sau cum s-o mai fi numit în diverse contexte culturale (Shamanii tolteci vorbesc, de exemplu, de ceva absolut incognoscibil care se află dincolo de VULTUR care ne oferă „conștiință” pentru ca noi s-o dezvoltăm și, în final, cȃnd murim, s-o oferim drept hrană „prelucrată” aceluiași VULTUR – ceva gen MATRIX), într-un cuvȃnt, spre SACRALITATE (zic eu). Ori New Age-ul pe care îl acuz eu, este ceva de genul unei „magii negre”, necontrolate, „implementată” azi la nivel „tehnologic”. Departe de mine, ca zis „om de știință”, de a blama tehnologia. Dar trebuie să fii „deasupra ei” ca să o poți „controla” în acord cu „legile” Sacralității. Cum sa ajungi acolo?

cu mare plăcere, domnule profesor, vă rog doar să-mi acordați un răgaz de două zile; pentru că minunata noastră economie de piață mi-a amintit că nu sunt decât o rotiță în angrenajul ei...și n-am încotro, trebuie să mă învârt.

Gand la gand. Dar nu cu prea mare bucurie. Deoarece si eu vroiam sa-ti cer un ragaz.

Mi-am făcut puțin timp, așa că încerc să vă răspund. Din punctul meu de vedere, mișcarea New Age este, exact așa cum se caracterizează, sincretic ă. Deci, lipsită de fundament, și orice își trage sevele din ea este aleatoriu, indiferent de scopurile pe care și le propune. Făcând o analogie - un copac fără rădăcină nu va reuși să dea fruct. Este, însă, un curent care a găsit aderență în mediul socio-istoric prezent tocmai prin lipsa lui de profunzime - un fel de ideologie fast-food, pe care o poți prinde din zbor și care, chiar prin relativismul pe care îl afirmă, nu obligă la nimic. Deși nu contenește să susțină că își găsește esența în principii (nu unul, ci mai multe, păcat că nimeni nu le definește), în adevăruri, în valoros; alăturarea dintre relativism și principiu constituie cel puțin paradox, vizibil cu ochiul liber, de îndată ce treci dincolo de promisiunuile zugrăvite în culori pastelate și sclipitoare. Dar să vedem ce spun chiar ei, despre ei. „Mișcarea New Age este sincretistă, adică combină și sintetizează învățături și principii religioase valoroase și plauzibile.” Gravă confuzie (probabil că nu neintenționată, însă dovedind un bun managenent) între sinteză și sincretism, care nu sunt nicidecum unul și același lucru. Guenon definește cele două noțiuni în „Scurtă privire asupra inițierii”, cap. „Sinteză și sincretism”, astfel: „Sinteza, prin definiție, pleacă de la principii, adică de la ceea ce este cel mai interior; ea merge, s-ar putea spune, din centru spre circumferință, pe când sincretismul se menține pe circumferința însăși, în multiplicitate pură, într-un fel „atomică”, și în amănunțirea indefinită a elementelor luate unul câte unul, considerate în ele însele și pentru ele însele, și separate de principiul lor, adică de adevărata lor rațiune de a fi”. „Sincretismul, înțeles în adevăratul său sens, nu e nimic mai mult decât o juxtapunere de elemente e proveniență diversă, adunate „din afară”, pentru a spune astfel, fără ca vreun principiu de ordin mai profund să le unifice. Este evident că o asemenea acumulare nu poate constitui cu adevărat o doctirna, după cum nici o grămadă de pietre nu poate constiui un edificiu.” Cu toate acestea, mișcarea New Age susține că „sintetizează principii religioase valoroase și plauzibile”. Care este algoritmul în funcție de care se stabilește valoarea, de vreme ce chiar doctrina lor susține, cum aminteam mai sus, că „Totul este relativ”? Din moment ce morala este considerată necorespunzatore cu portretul omului pe care ni-l propune curentul New Age, mergându-se până acolo cu negarea ei, încât se ajunge absolvirea de vină a lui Hitler și Stalin, văzuți drept simple instrumente ale istoriei? Idee deloc nouă, dealtfel, pe care o putem găsi nu numai în filosofie, ci chiar și în lucrările tradiționaliștilor, la J.Evola, de ex., care vorbește de supra-istorie, doar că acolo termenul implică cu totul alte conotații. Și apoi, câtă valoare are un „principiu religios plauzibil”, când plauzibil implică, în chiar înțelesul sau, o doză de îndoială? Admit, totuși, că doar dintr-o neglijență termenii „sincretism” și „sinteza” au fost încorporați în aceeiasi frază. Dar, cum cele două noțiuni nu pot coexista, va trebui să mă hotărăsc asupra uneia. Și o voi lua istoric, începând cu originea mișcării, fără să am pretenția că voi reuși o tratare exhaustivă. 1) New Age și-l revendică, printre fondatori, pe unul din exponenții marcanți ai transcedentalismului, pastorul Ralph Waldo Emerson. Născut într-o familie unitariană (și tatăl său era pastor) și primind o educație unitariană, ulterior influențat de lecturile din Vede și de operele scriitorilor deiști, el readuce în discuție unitatea divinității, negând sacralitatea lui Isus - însă acest aspect era deja inclus în doctrina unitariană (referindu-mă la Biserica Unitariană, mă voi feri să folosesc cuvântul „religie”, întrucât această refuză dogma, unul din cele trei aspecte fundamentale care definesc religia). Dacă privim din perspetiva istorică, însă, vom vedea că nici măcar în sec XIV, când Biserica Unitariană a luat ființă, această idee nu era noua, ci dimpotrivă. Originile sale se găsesc prin începuturile creștinismului, fiind, dealtfel, „mărul discordiei” dintre eboniți, reprezentanții curentului iudaist, și cei ai curentului neoplatonizant. O împăcare între cele două curente au încercat, ulterior, adopționiștii, care aduceau un fel de „soluție de compromis” - Isus născut om, însă adoptat ca Fiu prin botezul în Iordan. Apoi, să nu uitam că dogma Treimii a fost consolidată, în cadrul Creștinismului, abia în sec. IV, de către Părinții capadocieni, și consfințită prin Conciliul de la Constantinopole, în anul 381 - poate o încercare de a lega creștinismul cu celelalte tradiții (budhista, extrem-orientală, iudaică) unde Triada ocupă un loc mai mult central, mai mult sau mai puțin ocultat (în sensul de ascuns) în scripturile fiecăreia. Deci, la începuturile sale, creștinismul pleacă de la ideea unui Dumnezeu unic, întrupat (sau nu, după opinia unora) în Isus. 2. O altă idee aflată la temelia unitarianismului este „libertatea de conștiință”, liberul arbitru. Pe care New Age o transformă, filtrând-o, probabil, prin islamism, în final proclamându-l pe om egal cu Dumnezeu ( voi reveni asupra acestui aspect). Ideile despre liberul arbitru și despre natura funciarmente bună a omului sunt răspândite în cadrul creștinismului de către călugărului Pelagius și combătute cu vehemență de teologia lui Augustin din Hipona.În conceptele New Age, care, de fapt, se înrudesc mai degrabă cu doctrina pelagiană, se acceptă totuși că unii oameni, aleșii Dumnezeului Unic, nu trebuie să mai treacă prin ciclul de reîncarnări - ceva similar cu „predestinații” pe care îi întâlnim în teologia augustiniană! - o altă dovadă de asimilare haotică, de sincretism dus la extrem. 2). Deasupra transcendentalismului, New Age mai pune o „piatră”, și anume Teosofia, pe care ei o traduc prin „înțelepciunea divină”. În ce constă ea, ce își propune? Nici mai mult, nici mai puțin, decât „redarea învățăturii pierdute a antichității”, fără a-și trage însă rădăcinile dintr-o grupare (doctrină) tradițională unitară și FUNCȚIONALĂ care să legifereze o astfel de pretenție, știut fiind că transmiterea unor astfel de învățături este condiționată de continuitate, orice ruptură în lanțul transmisiei fiind fatală. De unde și imposibilitatea de duce mai departe o „învățătura pierdută”. În „Scurtă privire asupra inițierii”, René Guenon atrage atenția asupra faptului că orice organizație „nouă” ce se pretinde purtatoarea învățăturilor prime trebuie să aibă o filiație clară cu una „consacrată” și existentă, pentru a fi credibilă. Teosofia, însă, își arogă origini într-o scriptură mai mult decât discutabilă, aparținând unui popor „necunoscut”, scrisă într-o limbă „misterioasă”, emanând, nici mai mult nici mai puțin, din ocultism. De fapt, după opinia mea, nu emanând din ocultism, ci emanând ocultism, în accepțiunea actuală a cuvântului. Printre altele, teosofia susține că „maeștrii iluminați”- unde unde intră, la grămadă, Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed... și alții! – „își continuă evoluția spre dumnezeire prin reîncarnări repetate” ajutând, din când în când, „ființe umane, mai puțin luminate, să ajungă la nivelul maeștrilor. De asemenea, ei oferă revelații acelor ființe umane ce sunt acordate spiritual.” („acordarea spirituală” de care se vorbește aici trebuie să fie constatată, conform legilor inițierii, de către una din grupările de care vorbeam mai sus, la care aspirantul trebuie să adere, dacă este admis, firește, alminteri fiecare din noi s-ar putea considera cât se poate de... acordat!) Și iarăși apare o alăturare de noțiuni incompatibile în simultaneitate: iluminarea ține de inițiere, pe când revelația ține de mistic; prima are caracter activ, implicând o „calificare” a celui ce tinde spre ea,voința lui și, nu în ultimul rând, existența unei „călăuze” care să-i coordoneze primii pași și să-i arate cum să se acomodeze cu entitățile din lumea subtilă pe care le va întâlni. Ea trebuie să facă parte dintr-o organizație tradițională activă. Inițierea, însă, nu reprezintă nicidecum iluminarea, ci - așa cum etimologia cuvântului arată - doar poarta deschisă spre ea, contribuția fiecărei persoane care tinde spre o astfel de desăvârșire fiind absolut necesară. Iar desăvârșirea aceea nu are nimic comun cu „lumea astrală și mentală” de care vorbește teozofia, acestea ținând de cel mult de psihic, nu de transcedental. Prin iluminare, se urmărește o „întoarcere în sine”, nu o „ieșire din sine”. Spre deosebire de inițiat, misticul se caracterizează printr-o atitudine pasivă, el fiind un fel de receptacul ce primește influențe din afară, fără a contribui prin nimic la aceasta (mai mult, o atitudine activă ar duce la categorisirea lui drept „fals mistic!). Dar mă opresc aici, subiectul în sine este foarte vast și nu e loc să dezvolt mai mult. Un alt simbol al New Age-wlui și al teosofiei este „Epoca Acvariană” (când lumea va intra sub semnul Vărsătorului). Asta îmi amintește de teoriile de aceeași sorginte, astronomică, ce susțin că Moise, coborând de pe Muntele Sinai, „s-a supărat” pe evreii ce își făcuseră, drept idol,un taur din aur; motivul, însă, ar fi unul total diferit de cel cunoscut din scrieirile biblice, și anume că lui Moise i se revelase faptul că omenirea trecuse din Era Taurului în cea a Berbecului ( a se vedea Mielul prin care este simbolizat Isus) deci nu existența „chipului cioplit” ar fi fost problema, ci...doar ceea ce el reprezenta! Nu pot să văd aici decât un alt exemplu de sincretism și confuzie - asimilarea astornomiei care nu este, de fapt, decât o consecință a legilor manifestării universale, nu principiul care o coordonează. 3) New Age-ul susține, apoi, că antropozofia lui Steiner este o „ramură a teosofiei”, când este bine știut faptul că Steiner, tocmai prin aceasta, s-a rupt de teosofie în 1913, înființând Societea Antroposofică. 4) Mișcarea „Eu sunt”, altă ramură a teosofiei, își propune „răspândirea la scară planetară a conștiintei lui Hristos” adică un fel de iluminare în masă, care, evident, nu poate fi decât o parodiere a celei reale, și nu pot să nu-mi amintesc de sloganul „prin cantitate spre o nouă calitate”. Termenul „scară planetară” anulează necesitatea unei calificări, a unui efort personal, nu pot să văd în el nimic mai mult decât un fel de promisiune a atingerii „stării edenice” prin metode care n-au nicio legătură cu țelul propus, pentru că nici măcar nu-i întrezărește dimensiunile.Ca să-l citez pe Aristotel din memorie, nu putem caută esența când nu știm în ce constă ea. Despre Spiritismul pe care New Age în ridică la rangul de metodă de cunoaștere a spiritualității nu voi spune decât că, în opinia mea, singura legătură dintre acesta și Spiritualitate constă în rădăcina comună a celor două cuvinte. Ar mai fi Karma și reîncarnările, dar însăși prezența lor printre atâtea elemente creștine constituie doar o altă dovadă de sincretism. Să nu mai vorbim despre Yoga, practicată de către membii mișcării în scopul pătrunderii în „lumile astrale”. Însă cei care practică Yoga în cunoștință de cauză atrag atenția asupra faptului că e nu este decât o metodă de control supra vieții psihice, că ea nu trebuie ruptă de doctrina budhista și că nu trebuie practicată decât sub îndrumarea unui „guru” ce este continuatorul unui „mandat” primit de la Shiva. Și iarăși sesizăm caracterul de continuitate al trasmiterii infomației.Or, New-Age-ul se dezice de orice doctrină, chiar și de budhism, din care preia, pe apucate, câte ceva. „Omul egal cu Dumnezeu” mă duce cu gândul la Omul Universal din Islam, dar, firește, mișcarea New Age a omis faptul că acesta nu trebuie confundat cu „omul ordinar”.Doctrina Islamul atenționează asupra diferențelor. Omul Universal este caracterizat, că să spun așa, de o dezvoltare indefinită de-a lungul celor trei axe ce constituie crucea tridimensională - două în plan orizontal, specifice manifestării umane, cea de a treia în plan vertical, prin atingerea transcendentului. ( El este „sinteza tuturor realităților esențiale (haqâiq) ale Existenței. (...) Omul Universal este Polul în jurul căruia evoluează sferele Existenței, de la prima până la ultima. El este Unic și durează cât Existența.” - Abd al-Karîm al- Jîlî). Transcendent la care New Age face numeroase apeluri la nivel discursiv, dar care îi rămâne străin, pentru că punctul central, cel de la care se plecă spre desăvârșire și în care se resoarbe desăvârșirea, îi lipsește.

vai, prea lung răspunsul, concluzia n-a mai încăput! În mare, și fără a le epuiza, acestea sunt motivele pentru care nu pot vedea New Age o doctrină, indiferent de cele ce își găsesc justificări în ea - fie ea și o evoluție a tehnologiei. O astfel de evoluție ar trebui să implice o cunoaștere clară a direcției spre care se îndreaptă, a forțelor pe care le poate declanșa, iar o asemenea cunoaștere nu cred că se poate găsi în New Age. Firește, există deja Transdisciplinaritatea, dar, în opinia mea, ea trebuie să-și găsească un alt fundament, și cred că o face. Dar nu vreau să o amestec în acest comentariu - el nu este decât (sper) un început al dialogului pe care mi l-ați propus. Să vedem până unde mă vor ține curelele, dar vă rog, fie-va milă, aveți de-a face cu un profan în ce privește fizica cuantică și matematicile superioare!

Fie-ti mila de mine si nu ma "termina". Sunt ca magarul lui Buridan. Intre a continua dialogul acesta, care-mi face o imensa placere si ma ajuta sa-mi ordonez si clarific idei si a continua cu seria de texte, lucru care a ajuns sa ma enerveze dar e necesar sa-l sfarsesc. Un argument in plus pentru a continua dialogul este ca, la finele sau (cand va veni) voi fi in masura sa continuu mai "adunat" (dupa drumuri) seria textelor. Un contra-argument este "ingineresc". Din IT&C pe care l-am practicat (si inca il) am invatat ca un produs informatic se realizeaza pe "versiuni". Altfel se ajunge la perfectionism si nu se mai scoate nimic pe piata. Prin urmare, cine ma impiedica ca, dupa ce termin, de bine de rau, seria inceputa, dupa un timp s-o reiau in alta versiune imbunatatita? Lasa-mi un ragaz de cateva zile sa ma hotarasc daca "beau" sau "mananc". Si, pentru ca mai exista si "tertul inclus", sa prefer sa mor si de una si de alta. G.

Daca imi permiteti, domnule Manolescu, in legatura cu textul dvs, m-as referi pe cateva randuri doar la Cantor. A fost primul care a aratat ca infinitul numarabil e "depasit" de cel transcendent, nenumarabil. Matematic vorbind, a demonstrat ca multimea tuturor numerelor naturale 1, 2, 3 ... nu poate fi pusa in corespondenta unu-la-unu cu continuul sau altfel spus multimea numerelor reale (aceea din care fac parte numere ca "radical din doi" sau celebrul Pi), cea din urma fiind "mai mare". Mai mult, procedeul folosit de Cantor (asa-numita "metoda diagonala") a dat multe alte roade mai tarziu. Bunaoara, nu numai ca exista un numar infinit de infinitati diferite, "una mai mare decat cealalta", dar "maximul" lor nu poate exista. Multimea tuturor multimilor este si ea o notiune vida de sens. Asta a dus si la alte celebre paradoxuri matematice. Mai tarziu Gödel, una din primele inteligente ale secolului 20, a demontrat incompletitudinea oricarui sistem de axiome, deci si a matematicii.

P. S. Pentru ca ai avut amabilitatea sa-mi oferi argumente mult mai consistente decat ale mele impotriva New Age-ului, daca continuam acum, sau mai tarziu, dialogul, iti voi propune sa te plimb putin prin fizica particulelor elementare (cuantica) si dincolo de ea (in subcuantic). Sperand ca voi fi in stare sa fiu suficient de clar si concis in raport cu cineva care nu a "calcat" inca in aceste teritorii mirifice, ci numai a auzit despre ele. De altfel, cred, ca mi-am ratat sansa. Deoarece, se pare, eram "facut" pentru fizica, avand o intuitie corespunzatoare care difera de una mai abstracta cum e cea pentru matematica; iar daca am priceput cate ceva din matematica, asta se datoreaza faptului ca am privit-o prin prisma fizicii; de care, in particular, nu m-am despartit niciodata, cum nu te desparti (platonic) de prima iubire. Sper ca, in acest fel, sa-ti intorc, intr-o oarecare masura, serviciul facut in legatura cu argumentele furnizate impotriva New Age-ului.

Tiberiu, Multumesc pentru completare. Daca am ajuns la ceva matematica, am ajuns pe trei cai ocolite. Una este IT&C, unde, vrand necrand, a trebuit sa ma ocup, cat se poate de serios, dar cu un scop precis: Inteligenta Artificiala. A doua, teza de doctorat, unde a trebuit sa-mi bag nasul in calculul vectorial si tensorial. Si, in fine, a treia, fizica (pasiunea si inclinarea mea din tinerete, pe care n-am reusit sa le pun in practica). Si acum, la chestiune. 1. 'A fost primul [Cantor] care a aratat ca infinitul numarabil e "depasit" de cel transcendent, nenumarabil. Matematic vorbind, a demonstrat ca multimea tuturor numerelor naturale 1, 2, 3 ... nu poate fi pusa in corespondenta unu-la-unu cu continuul sau altfel spus multimea numerelor reale (aceea din care fac parte numere ca "radical din doi" sau celebrul Pi), cea din urma fiind "mai mare".' Este "absolut" adevarat. Dar in textul meu n-am stiut si, prin urmare, n-am reusit s-o spun fara sa plictisesc un cititor ne initiat (iar un initiat, ce sens avea sa suporte explicatia mea?). 2.' "Mai mult, procedeul folosit de Cantor (asa-numita "metoda diagonala") a dat multe alte roade mai tarziu. Bunaoara, nu numai ca exista un numar infinit de infinitati diferite, "una mai mare decat cealalta", dar "maximul" lor nu poate exista. Multimea tuturor multimilor este si ea o notiune vida de sens. Asta a dus si la alte celebre paradoxuri matematice.' Asta n-o stiam. Multumesc pentru ca mi-ai atras atentia. 3.' Mai tarziu Gödel, una din primele inteligente ale secolului 20, a demontrat incompletitudinea oricarui sistem de axiome, deci si a matematicii.' Despre Godel am fost obligat sa aflu datorita meseriei mele (am si textele sale prin care si-a prezentat teoremele). Voi incerca sa discut despre el cand voi vorbi despre "logicile paraconsistente" (in cadrul carora cu greu si numai in cazuri particulare se mai poate aplica ca un "filtru" dar care scapa printr-o sita prea rara unele lucruri). Si o astfel de discutie vtrea s-o port cand ma voi ocupa, mai la obiect, de Graham Priest si, implicit, de "dialetheism" 4. Dupa cate am inteles (si nu stiu daca bine), Cantor a cladit teoria sa a multimilor altfel decat axiomatic. 5. O sugestie. Ce-ar fi daca cele ce mi le-ai transmis, ar fi fructificate printr-un text al dumitale pe care sa-l postezi aici? Ar fi, cred eu, un lucru benefic si pentru cititori, dar si pentru noi doi. Chiar daca printr-un "dialog la distanta" civilizat, dar si atragator. Toate cele bune, Gorun Manolescu

Ah, iertați-mă ! nu imi permit să-mi "termin" partenerul de dialog! :) Binevenită propunerea dumneavoastră - vorbesc de acea plimbare, chiar aveam nevoie de ea! mă gândesc însă dacă n-ar fi mai potrivit să primesc lecțiile pe mail (am o adresă la profil), că să nu aglomerăm pagina Hermeneei cu niște commuri care i-ar plictisi, probabil, pe cei mai avansați decât începătoarea de mine (și, firește, că să nu vadă toată lumea ce întrebări naive o să vă pun...:)) dar motivul ăsta vi-l spun în șoaptă, să nu mă audă altcineva!) Bineînțeles că de intenționați să sintetizați informațiile sub forma unui eseu, situația se schimbă. Rămâne la alegerea dvs. prin care "parc" ne vom plimba. Atunci când veți avea vreme. Răgazul de care aveți nevoie va fi respectat! Promit solemn. Până atunci,voi deschide o carte care îmi tot face cu ochiul și pentru care n-am avut timp, "Între știință și religie" de Thierry Magin, și le voi termina pe cele începute și abandonate - deja îmi bat cu pumnii în masă. Mulțumesc încă o dată pentru propunerea mai mult decât generoasă .

Domnule Manolescu, va multumesc pentru bunavointa acordata unui novice, ca si pentru incurajari. prezenta dumneavostra aici continua sa fie un regal. cu respect, tm