imaginea utilizatorului Sixtus

(1) Gestaltul arhitectural – Propunerea unei teze

Ce ar putea fi «Gestaltul Arhitectural»? Deocamdată e greu s-o spun sub forma unei definiții. Cel mult pot s-o sugerez.

Mă plimb în jurul unei clădiri care-mi place, privind-o din diverse puncte de vedere ca obiect individual cât și ca entitate ce se încadrează în ansamblul din care face parte; ascult o bucată muzicală lăsându-mă furat de firul ei melodic; îmi atrage privirea o statuie sau o pictură; citesc un text (n-are importanță dacă e literar, filosofic, religios, științific…) care mă prinde; privesc Sfinxul sau unul dintre masivele de rocă modelat de vânt și ape (de exemplu la «Babele»); sunt într-o biserică ortodoxă, moschee, sinagogă sau orice templu religios, toate acestea fiind construcții ce se înalță, îngustându-se, pe verticală și mă simt ridicat până în vârf unde rămân singur în revelația pe care mi se oferă similară cu cea care mi-o provoacă un concert de orgă într-o catedrală catolică sau când privesc o icoană ortodoxă bizantină ori pictată «naiv» pe sticlă; cum, de asemenea, încerc o senzație asemănătoare când mă aflu pe un vârf de munte sau la mare privind răsăritul din nesfârșitul apelor într-o zi senină….în toate aceste cazuri pot zice că am o stare greu de descris discursiv….clipă, clipe de grație….ne-ascundere a «ceva» care țâșnește dintr-odată…mă învăluie ….Îi spun «Gestalt Arhitectural» ca sa-i dau un nume….e mai mult decât o senzație de plutire….este o integrare într-o totalitate…nici un fel de separare, doar interacțiune, doar logos în care mă dizolv dar care, simultan, se oglindește în mine…nu mai există înăuntru și afară…în sânul acestui «ceva» ca întreg se află o deschidere…”ea are un caracter mai pronunțat decât ființarea…acest centru deschis nu este închis de jur împrejur de ființare, ci însuși centrul care luminează și încercuiește … întreaga ființare…[Heidegeer, Originea operei de artă] ”. Îmi permit să numesc un astfel de „centru care luminează și încercuiește întreaga ființare” – exprimare paradoxală la prima vedere dar al cărui sens neparadoxal sper să-l scot în evidență pe parcursul expunerii - «ființa ființării». Deformând astfel sensul heideggerian al acestei «ființe» în acord cu scopul pe care îl urmăresc. Și să asimilez astfel o asemenea «ființă» cu «gestaltul arhitectural» care poate fi perceput de o ființă umană, în anumite circumstanțe, atunci când el există atât înuntrul cât și în afara celui care îl percepe.

*

Voi restrânge discuția, în cele ce urmează, numai la «gestaltul arhitectural» al unui «artefact», i.e. un lucru realizat de o ființă umană/grup de astfel de ființe (subiect colectiv), în sensul cel mai general posibil. De la un context cultural, o componentă a unui asemenea context (religie, filozofie, știință, artă…) și până la realizarea unei construcții, sistem tehnologic (inclusiv TI&C – de Tehnologia Informației & Comunicații), bucată muzicală, operă plastică, text etc. În acest sens voi propune o teză asupra modului în care se desfășoară un proces arhitectural care urmărește realizarea unui artefact sperând că astfel voi putea sugera modul în care omul poate ajunge să «creeze» implicit un «gestalt arhitectural».

*

Teza

Figura 1

Teza pe care o susțin, ajutându-mă de fig. 1, este:

(I) Un proces arhitectural produs de o entitate umană în vederea realizării unui artefact – pe scurt, un proces arhitectural - se desfășoară în următoarele trei toposuri:

(I1) Toposul cosmic;
(I2) Toposul pre-fixat al unui univers;
(I3) Toposul concret (perceptibil în mod sensibil, empiric) din cadrul unui univers.

NOTA: am folosit, în cele ce mai sus, noțiunea abstractă de «topos» care, în matematică, este mult mai generală decât cea de «spațiu». Și aceasta deoarece, în cadrul unui topos nu se cere, la un nivel ridicat de abstractizare, să se specifice natura dimensiunilor sale.

(II) În toposul cosmic apar evenimente majore și evenimente minore;

(IIa) Evenimentele majore sunt acțiuni instantanee – ale căror cauze nu-mi propun să le analizez aici – prin care se generează toposuri pre-fixate de universuri (un fel de «cod genetic» al unui univers).

(IIb) Evenimentele minore (sub-evenimente ale unui eveniment major) sunt acțiuni instantanee produse de o anumită arie a creierului uman (emisfera dreaptă despre care voi vorbi ulterior); astfel de evenimente nu pot schimba anumite restricții fixate de apariția unui eveniment major.

(III) Un topos pre-fixat al unui univers generează/modifică toposul concret al universului respectiv.

(IV) Cele trei toposuri sunt obiectiv-reale și nu sunt net delimitate ci, mai curând, între-pătrunse. Faptul că pe figură ele au fost schițate ca fiind separate, constituie o simplificare care ușurează explicarea unui proces arhitectural.

(V) Creierul uman prezintă două emisfere intercorelate.

(Va) Emisfera stângă – cu funcționare discontinuă/discretă, discursivă, analitică, «logică», «rațională», verbală, care are asociat și ceea ce numim îndeobște «limbaj logic/rațional» (acesta este numai un sublimbaj al limbajului natural; destul de sărac în raport cu bogăția celui care-l include).

(Vb) Emisfera dreaptă - holistică, integratoare, sintetică, creatoare, «i-rațională», puternic vizuală căreia i se poate asocia întreaga putere de exprimare a limbajului natural, inclusiv formularea de probleme, axiome, postulate, ipoteze etc. . Ea are acces direct la toate cele trei toposuri.

(Vb1) Accesul la primele două se realizează prin percepții și, uneori, acțiuni intro-deschise, din interiorul acestei emisfere, în realități externe, obiective din toposurile menționate.

(Vb2) În cadrul accesului la primul topos (cosmic), emisfera dreaptă a creierului poate și să acționeze producând evenimente minore.

(Vb3) Prin accesul la toposul prefixat se urmărește ca efectul unui eveniment minor (i.e. apariția unui nou element în toposul prefixat) să fie corelat cu elemente deja existente în acest topos.

(Vb3) Accesul la realități din cel de al treilea topos se realizează prin percepții sintetice, puternic vizualizate dar care nu exclud și o sinergie a unor percepții ale celorlalte simțuri comune.

(Vc) Intercorelarea celor două emisfere constă în faptul că, pentru a rezolva probleme, emisfera stângă are nevoie de axiome/postulate/ipoteze (de lucru) etc. ce-i sunt furnizate de emisfera dreaptă, odată cu problemele formulate tot de aceasta. Tot o astfel de intercorelare presupune și feed-back-uri din stânga în dreapta.

(VI) Dinamica unui proces arhitectural, cu referire la universul din care facem parte, este următoarea:

(VIa) Emisfera dreaptă (a unui crier uman – pe scurt, emisfera dreaptă) creează, prin intermediul unei acțiuni, un eveniment minor în toposul cosmic. Îl voi numi Matriță de Sensuri Fenomenologice (MFS). Natura acestei MFS o las, deocamdată, neprecizată. Din motive de comoditate și neredundanță a expunerii ea va fi explicată în cadrul paragrafului „Argumentarea tezei” când voi discuta și despre natura diverselor dimensiuni din cadrul celor trei toposuri .

(VIb) (MFS) va produce instantaneu un nou element în toposul prefixat al universului (nostru). El poate fi un element independent sau unul care să fie inclus în altul deja existent sau unul care să includă alte elemente deja existente. Un astfel de element îl voi numi Imaginea Formativă (IF) a viitorului artefact ce se dorește, intenționat (sau nu), să fie construit în Toposul concret. Această (IF), pe lângă aspectul său «puternic vizual» are și atributele de «problemă» și «axiome/postulate/ipoteze» ce urmează a fi pasate emisferei stângi a creierului. Realitatea unei asemenea (FI) depinde de faptul dacă ea respectă restricțiile care stau la baza Toposului pre-fixat. Cu alte cuvinte, dacă evenimentul minor care i-a dat naștere este un sub-eveniment al celui ce a produs apariția Toposului pre-fixat. Nu discut aici faptul că între apariția unei (IF) și conștientizarea atributelor gen «problemă» și «axiome/…. » a trecut un timp mai mult sau mai puțin îndelungat și nici dacă aceste atribute au fost puse în evidență de una și aceiași persoană (sau nu).

(VIc) Din momentul în care «problema» este formulată și se pun în evidență premisele («axiome/ postulate/..») de rezolvare iar acestea sunt și livrate emisferei stângi, aceasta începe să creeze structura logică a viitorului artefact, pe care o voi desemna prin denumirea de «Structură Logico Funcțională» (SLF) și care, de fapt, este proiectul noului artefact.

(VId) Pe baza (SLF) se poate acționa construind de acum, în Toposul concret, noul artefact, adică «Structura Concretă» a acestuia.

(VII) Prin faptul că cele trei toposuri se interpătrund, va apare, într-un artefact finalizat, următoarea filiație (moștenire): (MFS) -> (FI) -> (SLF) -> (SC) schițată în Fig. 2.

(VIII) Numai acele artefacte care rezultă în urma unui proces arhitectural prezintă gestalt arhitectural.

Figura 2

(XI) Gestaltul arhitectural al unui artefact este dat de moștenirea (MFS), pe întregul lanț de filiație, până la (SC)

Urmează, în alt text, argumentarea tezei