imaginea utilizatorului Bott

Drumul către cei dragi e o pantă ascendentă.

București-Chișinău

Cobor din microbuz, pregătit să urc marele deal.
Trec de răspântia cu lumini și intru în noapte,
acolo unde un contracurent îmi spulberă ninsoarea
din plete, ninsoarea iernilor care încă n-au venit.
Pășesc prin întuneric, pășesc printre case pustii
de parcă-aș păși printre suflete părăsite de oameni.
Pășesc prin întuneric, însoțit de umbră,
ca de un personaj dintr-un film postapocaliptic.
Pășesc nepăsător prin întuneric, pășesc, spunându-mi că
acolo unde există lumină, există și lătrat de câine.
Pășesc în tăcere și pe măsură ce înaintez, întunericul
devine tot mai dens și mai umed. Pășesc în tăcere,
însoțit de vântul care îmi urăște „Bine-ai venit!” și
„Drum bun!”. Merg prin întuneric și pe măsură ce înaintez,
pașii mei încalță tot mai multe perechi de bocanci,
pașii mei devin tot mai grei, pașii mei lasă pe obrazul tău,
noapte, urme din ce în ce mai adânci. Merg prin întuneric,
însoțit de contracurentul ce-mi spulberă ninsoarea din plete,
ninsoarea iernilor prin care-am trecut. Merg prin întuneric
până nu vine cineva să aprindă lumina. Merg prin întuneric
până nu deschide cineva ușa, pregătit de plecare.
Merg prin întuneric …

Comentarii