imaginea utilizatorului a.a.a.

La multă descompunere, tată

Erai frumos
cu umerii laţi după care împădureai poveştile cu stafii,
cu părul lung, împletind felinare şi ceaţă,
erai frumos pe timp de frică şi foame,
dar cum puteai fi altfel în ochii mei mici?

Erai curajos când mireasa moartă te-a purtat o noapte
prin satul părăsit, prin fântâna cu oase,
spre trenul cu copite,
erai curajos în plânsul mov al mamei,
în genunchii mei ca două inimi roase;

erai cel mai cuminte şi deştept
când te culegeam şi prefăceam metalul
în biscuiţii Poieni din pauza mare,
erai înalt şi puternic când mă învăţai
să scriu înclinat spre dreapta,
să nu vin acasă plângând.

Dar oare cum erai când s-a golit aerul din gât,
ce-ai văzut ultima dată, ce gând te-a locuit?
O pasăre care acum e ploaie,
zid, acum copac,
fluture, acum unghie?

Ce-ai spune dacă ai şti
că scriu înclinat spre stânga,
că din tine a rămas un scris ruginit,
că acasă nu m-am mai întors niciodată?

Comentarii

cred că este foarte greu să

cred că este foarte greu să scrii bine un astfel de text. care va păstra insuprimabil (dacă mi se permite folosirea acestul termen) elementul personal. este un text bine scris, rotund, relativ cuminte, mai puțin titlul care atinge parcă o aparentă notă revanșardă. ca un fel de tensiune nerezolvată. și poate că asta devine în esență miza textului. pentru că vreau să prefer tragismul existențial (aproape mioritic) alternativei bășcălioase. este și un text construit în jurul multor întrebări, care întrebări devin prin calcifiere dileme existențiale în astfel de situații.

- despre titlu -

...Titlul mi s-a mai reproşat. N-aş fi putut găsi (la nivel expresiv) o atât de succintă, dar excelentă explicaţie a lui, aşa cum ai găsit-o tu: el păstrează "o tensiune nerezolvată", e un soi de reproş, iar aceste elemente trebuie înţelese în contextul textului, nu separat. De acolo, din tensiunea nerezolvată, rezultă reproşul, reproş pe care am ales să-l exprim printr-un cinism niţel macabru, parafrazând celebrul "la mulţi ani" (ieri, când am scris şi postat acest text, tata ar fi trebui să împlinească cincizeci şi şase de ani).

...Şi da, miza textului a fost o utopică încercare (aş spune chiar metafizică, dacă termenul nu mi s-ar părea supralicitat) de rezoluţie a unei istorii care, probabil, va atârna mereu cu spatele la întuneric şi genunchii la lumină.

...Mulţumesc pentru acurateţea intepretării!

nu l-am putut trece cu vederea

textul are forță. pe final chiar mai accentuat. mi se pare simplu, o simplitate pe care nu ai mai atins-o de mult, de aici o timiditate francă, e drept, la început.
apoi, parcă cerând dreptul să fie, devine ”că din tine a rămas un scris ruginit/că acasă nu m-am mai întors niciodată?”
ori ultimele două schimbă registrul și duc întregul spre strigăt. aproape sugrumat estetic.
titlul ne e neapărat rău, e mai mult amar. ce să urezi? cum să scape poetul de aniversările al căror preț doar el le știe?
și titlul e un strigăt.

Empatie

Până voi reuși un comentariu pertinent, cât de cât, permite-mi un poem mai vechi prin care să îmi exprim empatia.

Septembrie cu noduri

dorm uneori pe o pernă sărată
şi visele se amestecă fără vrere
cu noaptea unui cutremur cu replici dese
locuiesc în aceeaşi încăpere carbonizată
de singurul incendiu care mi-a ars copilăria
mă sugrumă un fel de nelinişte
ca după înmormântarea ta
când totul părea străin şi acru
precum o mâncare uitată în soare

acum eşti aproape
îţi simt respiraţia şi zâmbetul cald
undeva lângă urechea dreaptă
ca atunci când mă învăţai să merg drept
şi să nu îmi fie frică de câini
îmi arăţi un ziar mototolit
cu poze ce au fost odată colorate
refuz să mă uit la anunţurile mortuare
caut chipul tău viu frumos
cu priviri de pădure în prag de toamnă
fiindcă nu vreau să mori
încă o dată

- eruri -

Sebi, sunt convins că există lucruri care nu trebuie scrise niciodată, nicicum. Poate că ar fi fost şi cazul textului de mai sus, poate de acolo "simplitatea/ timiditatea". Un text ca acesta nu se putea scrie altfel.

Mariana, am citit.

Vă mulţumesc!