imaginea utilizatorului queen margot

lullaby pentru candelabre

ziua a câștigat cu forcepsul lumina lui martie
mă dor mâinile și-n somn, mi-e sufletul prins în copci
micile agrafe aruncă cu felinare zburătoare pe canalul aortei
cine sunt eu? în hrisoavele cărei cetăți nezidite-mi dorm strămoșii
iubitori de-a zidi palate din raze de lună? duhuri ale munților, străvezii precum timpul
pe cărările invizibile lăsând o urmă de lup
iubeau tăcerile - poartă dincolo de care doinea înțelepciunea
mă trezesc în fiecare zi când soarele-și scapără primele boabe de tămâie peste jarul nocturn

pianul e măsuța mea de mahon, răceala vampirică a clapelor îmi îngheață degetele
strivite între șinele lui do și ale umbrelor sale
îmi adun tristețea și mă lepăd de ea,
o ard în grămezi ruginite, pe întinderea albă a foii veghez o plasă în care să sară peștii
sub blocurile de gheață, sub întinderea mată sunt eu
mă scot din întunericul în care mă cufund câteodată așteptând

mai locuiește cineva în Dacia Felix?
(tărâmul acela făgăduit, acel El Dorado dacic; acum înțeleg, oamenii s-au perfecționat
să distrugă, atâtea mașinării să smulgă munților dinții și din palatele lor subterane tot chihlimbarul și ambra)
scutură clopoței și-n timp ce naivii își iau porția cu ochii la spectacol,
în spatele scaunelor un teatru de umbre linșează inocenți

cine spune că artiștii sunt gigantici se înșeală
artiștii sunt ultimi liliputani exilați pe-o planetă mirosind a pustiu
abia dacă ajung la glezna unui muritor de rând - acest împietrit colos din coasta vreunui Rhodos
artistul e o iederă care se cațără pe turlele indiferenței devenind boltă
protejându-ne să nu ne smintim, să nu ne pierdem bruma de luciditate
artistul e un Mowgli prins de piciorul elefantin al publicului
circ și pâine, consumism și fracturare
ar trebui să învățăm ce e abstinența
suntem rădăcini de ging seng, floare de colț și lavandă
o mică rezervație de delfini și nuferi
eu? cine mai sunt în acest început de primăvară?
o boabă de mazăre într-un bol decorativ. încerc să trăiesc simplu.

privită din față, pădurea e înfricoșătoare, neagră, din spate, e o maternitate de muguri ce scâncesc
îți mulțumesc, Doamne, pentru înțelepciunea cu care ai supus pământul să ne fie doică
pentru ochiul verde al frunzei, acest lingou vegetal, acest cercel bizantin, această cină a necuvântătoarelor, acest caviar al pădurii
cotlonul de șobolan al griului a amuțit.

nu-i așa că iarna e cea de-a șaptea zi? în care pământul s-a gătit de odihnă,
iarna e o duminică din cristale swarovski, o imensă sală de oglinzi à la Versailles
mi-e dor să mă trag cu sania pe colina unui crin în paradis

Comentarii

Posibil numai ca eu n-am

Posibil numai ca eu n-am ajuns in halul de a crea poeme din titluri...si sa ma mai si impaunez ca sunt poet scriind astfel. Prefer, sincer, scrisul meu greoi, incalcit, cu pretiozitati si cu ce mai vrei, imi place teribil faptul ca nu ti-ai argumentat asertiunile, ci doar te-ai limitat la a improsca ieftin cu noroi. bravo tie, bardule aalizeei, continua...

mie mi-a placut textul, l-as

mie mi-a placut textul, l-as fi votat fara ezitare daca participa la vot, am gasit versuri pentru mine, memorabile:

"mă trezesc în fiecare zi când soarele-și scapără primele boabe de tămâie peste jarul nocturn"

"cine spune că artiștii sunt gigantici se înșeală
artiștii sunt ultimi liliputani exilați pe-o planetă mirosind a pustiu"- aici mi-ar fi placut simplu: "planeta pustie"

"eu? cine mai sunt în acest început de primăvară?
o boabă de mazăre într-un bol decorativ"

si multe altele, nu le pot reda pe toate dar recunosc ca fiecare imagine imi deschidea o intrebare si-o uimire si asta ma incita sa citesc mai departe cu toate simturile la panda...
textul nu e rau, nu e nici mai alambicat decat altele, mai elaborat poate... ce nu mi-a placut a fost ultimul vers, care parca nu s-a inchis destul de bine peste imaginea pe care o aveam eu in minte citind textul:

"mi-e dor să mă trag cu sania pe colina unui crin în paradis"

desi sa recunoastem ca dincolo de acel "ma trag cu sania", care nu suna prea bine, iarna se lipeste bine de paradisul in care te refugiezi ca sa mai dormi putin, atunci cand martie bate la usa.

acest

poem, când l-am citit prima dată, m-a lovit ca dogoarea unui cuptor încins. multe, multe imagini, sculptat poem, demn de un concurs literar. mi-a plăcut de la titlu, titlul de fapt e o frumuseţe. mi-am zis: ăsta-i poemul greu de bătut. mi-a trecut prin cap să-l boicotez, să-i ciuntesc un pic din fineţe si am început un lullaby paralel. la început l-am intitulat lullaby pentru ornamente, dar s-a terminat cu lullaby pentru zâne. am ştiut că cititorii vor pune întrebări şi am ştiut că autorul textului de mai sus se va supăra pe cel cu zânele. şi aşa a fost. îmi pare rău Katia că ti-ai dezvăluit identitatea prea devreme. prea multe cântece de leagăn spuneai? şi ce, nu-i lumea destul de mare pentru câteva lullabies? Felicitări pentru poem!

Un poem foarte bun

despre condiţia artistului într-o societate malformată, cu o scară de valori inversată. Sunt, în opinia mea, multe versuri, figuri de stil proaspete, sugestive. În ciuda întinderii şi a unei uşoare înclinaţii spre manierism, are o logică internă diamantină şi capacitatea de a stârni emoţie şi solidaritate cu mesajele transmise.

încă un text pe care katya

încă un text pe care katya kelaro poate reușea să îl facă poezie. a preferat însă să se lăbărțeze în tot felul de giumbușlucuri de exprimare, folosind un limbaj tipic scriiturilor de prin anii '80. și e păcat, o spun cu toată inima, e păcat pentu că ar putea face poezie dar preferă lălăiala asta în care probabil ea se simte bine dar poezia nu e și n-a fost niciodată „un fel de a ne simți noi bine”, ci mai degrabă un fel de încorsetare, de autodisciplinare, cu scopul de a produce artă. și sînt convins că știe despre ce vorbesc. nu pot să cred că cineva care știe ce sînt rigorile artei muzicale poate să își imagineze că poezia este un fel de aruncare din asta neglijentă cu tot felul de ziceri și metafore și iar ziceri și iar abureli, numai de dragul auto-refularii. arta este exigență. și este posibil că aalizeei nu și-a exemplificat judecata dar sînt convins că katya știe că el are dreptate. altfel nici nu ar fideranjat-o cuvintele lui. există o diferență fundamentală între a face vocalize și a cînta „Norma” sau orice altă operă. textul de mai sus este o vocaliză, în cel mai bun caz. fiecare avem caiete cu crochiuri dar nu le punem pe aici drept poezie.
există apoi gafele penibile, de rigoare: chihlimbarul și ambra sînt absolut unul și același lucru. un pleonasm ridicol și vizibil.
apoi, nu se scrie „ging seng” ci ginseng. ar fi bine să consulți dicționarele cînd ai de gînd să folosești neologisme la care nu te pricepi. oamenii nu vor ține minte metaforele tale elucubrante ci mai degrabă gafele tale de vocabular. și nu le poți reproșa asta. și tu funcționezi la fel.
ce caută dacia felix acolo și toate celelalte bombasticisme?...
„eu? cine mai sunt în acest început de primăvară?
o boabă de mazăre într-un bol decorativ. încerc să trăiesc simplu.” - în principu nu mă deranjează confesionalismul, dar există undeva o linie fină între a te deschide și a epata. ferice de cei ce știu unde este această linie și nu o depășesc.
finalul cu swarovsky și sania și ziua a șaptea și versailles-ul - din nou un fel de magiun abracadabrant, un fel de vocaliză care o fi bună la încălzit vocea dar pe care în mod normal e ridicol să o audă spectatorii. părerea mea.