imaginea utilizatorului Cristina Moldoveanu

Gărzile negre

Acest text se află în Șantierul Literar Hermeneia.com

memorii psihiatrice

(Rog editorii să citească nota de subsol care, poate, va dispărea)

Psihiatria este o ştiinţă sau este o artă? Îmi amintesc întrebarea retorică de când făceam cursuri de psihiatrie şi psihopatologie în facultate, în anul trei sau patru, după ce eu fusesem închisă ca pacientă. Am făcut curs cu profesorul Ionescu, odihnească-se în pace, care mi-a devenit ulterior medic curant, şi odată la curs l-am întrebat ce înseamnă diagnosticul meu de "depresie atipică" şi mi-a spus că schizofrenie (paranoidă). Mi se adresa cu domnia voastră. Azi diagnosticul meu de schizofrenie este scris clar. Tratamentul psihiatric se desfăşoară conform unei proceduri speciale (există o organizare în acest sens) şi probabil eu am urmat un tratament obişnuit, normal într-un anumit fel.

Nu ştiu de ce, familia avea nevoie de un pretext de a mă interna. Acel pretext a fost faptul că mă chinuiau vecinii cu zgomote timp de apropape trei ani. De fapt probabil că nu aveau nevoie de pretexte, ar fi putut oricum să mă închidă, dar aşteptau ca eu să fiu într-o stare de epuizare şi în acelaşi timp nervozitate, disperare, fiindcă, din câte am văzut eu, tratamentul psihiatric nu "prinde" atunci când persoana este calmă. Înainte să fiu internată nu dormisem mai multe nopţi şi ajunsesem extrem de obosită de anumite probleme patologice de ordin sexual, neplăceri care au devenit baza diagnosticului meu, fiindcă alte tulburări nu aveam efectiv. Uneori erau şi alte aspecte fiziologic obositoare sau neplăcute. Mai erau urletele tatei, bătăi violente asupra mea (până la vânătăi sau sânge), înjurăturile tatei, suferinţa iubirii mele ciudate şi nefericite faţă de un bărbat care mă păcălise doar, mass-media brutală în anii 90 sau alte uşoare neplăceri din partea lumii, dar mai ales zgomotele din partea vecinilor pe care nu aveam cum să le evit. Acesta era cum s-ar spune tabloul clinic, înainte de internare ţipam de furie şi mai ales de suferinţă şi oboseală şi îmi amintesc că tata a venit şi zicea "regele a murit trăiască regele", iar naşu îmi spunea la ureche că nu poate să mă ajute fiindcă tatăl meu este prea mare, nu înţeleg? Apoi au încercat să mă prindă (mai îmi dăduseră înainte nişte medicamente pe ascuns pe care eu am încercat să nu le iau, de la un doctor psihiatru pe care îl cunoştea naşul meu) şi eu mă împotriveam şi atunci mi-am pierdut pentru o secundă poate conştienţa, fiindcă obosisem mult de ţipete. Aceşti doi bărbaţi din familie m-au înhăţat şi m-au dus la maşină şi naşu mă ţinea cu capul lipit de bancheta din spate, în timp ce eu fierbeam de suferinţă. La o intersecţie (au luat-o pe un drum ocolit) am ridicat totuşi capul şi am privit înapoi...a fost ca un miracol, fiindcă priveam cel mai fantastic apus de soare din viaţă, era impresionant - cerul era liber şi soarele aluneca blând, cu contururi clare pe un fond albastru violet palid, un soare exact ca o portocală, a cărui vedere nu rănea ochiul defel, pur şi simplu extraordinar! Simţeam că aproape gust acel lucru colorat oranj uniform, dar desigur ajungând la spital nu era vreme pentru poezie sau senzaţii plăcute şi personalul medical a început ritualul crud asupra mea...

În general (cum spuneam că se procedează la orice internare), am fost mai întâi speriată, enervată de ceilalţi pentru a a avea efect tratamentul probabil... Ajungând la spital anxietatea îmi creştea şi probabil că m-am împotrivit sau oricum simţeam împotrivirea în mine, revolta că trebuia să îndur aşa ceva, cosideram eu şi atunci nemeritat. Cele mai multe amintiri le am din primele internări, care au fost şi mai îndelungate şi mai traumatizante pentru mine.

Spitalul sperietoare sau închisoare este o instituţie despre care s-a scris mult şi legat de care s-au ţesut legende (poveşti în literatură, cântece, filme dar şi prejudecăţi în societate). În jurul meu erau destule vorbe legate de spitalul 9, cum se numea înainte, ulterior numele i-a fost schimbat de mai multe ori, dar mai este cunoscut informal desigur şi sub denumirea veche. Ce este un spital? Oameni, spaţii, medicamente, proceduri terapeutice şi relaţii de administrare.

I. Spaţiul (cunoscut de mine din anii 90)

Spitalul este clădit în formă de pavilioane cu alei destul de largi între ele pe o suprafaţă relativ mare în partea de sud a oraşului, poate sudest, aproape de Piaţa Sudului. (Mă bazez doar pe amintiri). Eu am cunoscut două porţi ale spitalului între care m-am plimbat de mai multe ori, aşezate în opoziţie. Spitalul este într-un cartier cu blocuri de locuit şi chiar în apropiere există magazine şi o micuţă piaţă, astfel încât o parte din pacienţi ieşeau, dacă le era permis, pentru cumpărături în apropiere. Câteodată am ieşit însoţită de infirmieră, alteori cu pacienţi care trebuiau să aibă grijă de mine, alteori cu mama, alteori am rugat câte o infirmieră să îmi cumpere ceva ce aveam nevoie de afară. Odată am fost cu mama chiar la jocuri mecanice şi am jucat şi eu de furie şi suferinţă, nu fiindcă mi-ar plăcea, iar un pacient care părea că mă urmăreşte şi acolo spunea odată în jurul meu că eu sunt cea care a suferit cel mai mult şi atunci m-am gândit în mod absurd că poate în ţara aceasta există un fel de cultură de a lăsa drepturi numai celor care au suferit mult. Dar atunci de ce nu se săturau să mă chinuiască unii de atâţia ani? Odată îmi amintesc că era o pizzerie acolo şi am fost cu nişte pacienţi, dintre care o femeie spunea că ea îşi dă doctoratul zilele acelea şi de aceea ne-a invitat pe noi acolo. Părea foarte agitată şi avea bani şi eu m-am întrebat dacă era adevărat că îşi dădea doctoratul ieşind din spital, fiindcă era destul de afectată de medicamente şi incapabilă să susţină o teză în acele zile. Alteori am fost în afara graniţelor spitalului până spre piaţa mare cu unii dintre pacienţii bărbaţi (îmi amintesc vag doi dintre aceştia, cu alţii nu am mai avut relaţii mai apropiate; cel de-al doilea nu îmi amintesc ce motiva pentru plimbările noastre, cred că un fel de prietenie). Pentru mine era trist de tot să mă plimb acolo, dar oricum mai plăcut decât să stau închisă în încăpere, aşa că am preferat să mai ies la plimbare cu unii pacineţi sau chiar singură uneori, atunci când după prima parte a tratamentelui îmi era permis. Mijloacele de transport aveau staţie la piaţa mare astfel încât era de mers până la spital pe jos vreo 10-15 minute, drum pe care l-am făcut de multe ori când eram în facultatea de psihologie sau chiar la medicină, când mi-era mai greu din cauza amputării piciorului (la început făceam mereu bursite la genunchi şi piciorul se inflama şi nu mă mai puteam deplasa). La un moment dat era o ruptură în gard, astfel încât ajungeam la destinaţie pe un drum mai direct. După mai mulţi ani au început să staţioneze multe taxiuri în faţa spitalului. Clădirea în care am audiat cursuri în timpul facultăţii de psihologie a luat foc, astfel încât a fost renovată ulterior.

În curtea spitalului erau multe zone întunecate de coroane grele de castani care creau pentru mine o emoţie negativă, de spaţiu lugubru, morbid, dar mai târziu am observat că le-au tăiat la un moment dat, nu ştiu dacă în tot spitalul. Acolo veneau şi multe ciori, ori poate stăncuţe, păsări cu penaj negru-gri şi glas cârâit. Numai câteva alei erau mai însorite. Pavilioanele pentru pacienţi erau clădiri cu aspect destul de straniu pentru mine, aveau terase la intrare cu stâlpi, unde pacienţii ieşeau uneori la distracţie sau la cafea şi ţigări. Lemnul apărea în faţa clădirii, în rest era poate cărămidă. Oricum îmi aminteau de unele clădiri întunecate, care îmi trezeau şi ele emoţii negative, clădiri vechi pentru turişti în anumite staţiuni montane, ca la Tuşnad de exemplu, fiind un amestec de stiluri arhitectonice ciudate, un fel de cutiuţe ca în mobilierul de jucărie pentru copii. Probabil că au fost construite demult, eu am văzut tot timpul acolo demolări şi recondiţionări. Multă vreme spaţiul interior din acel spital a fost pentru mine un fel de labirint, fiindcă efectul medicamentelor era şi de a împiedica orientarea mea spaţială. La început stresul mă copleşea.

După tentativa mea de sinucidere, în 1999, la a treia mea internare, am fost plimbată de o fată care avea grijă de mine în scaun cu rotile pe aleile spitalului şi îmi amintesc că începusem să mă orientez mai bine, îmi amintesc că vedeam în clădirea unde ştiam că era morga ceva ce semăna cu nişte creiere umane în borcane în fereastră şi încercam să glumesc puţin cinic cu acea fată. Mi se spuseseră poveşti legate de acea morgă, de pildă cum un pacient a fost dus din greşeală acolo şi s-a trezit între morţi. În aceeaşi clădire am urmat mai târziu cursuri de fiziopatologie, într-o sală mare. Într-o zonă oarecum centrală, unde este pavilionul nr.1, la care am fost transferată după ce am sărit pe fereastră, existau nişte chioşcuri. La prima mea internare era un chioşc-librărie de unde mi-am cumpărat cu suflet îndurerat când am început să mă mişc, spre sfârşitul internării, cartea "Amintirile unei fete cuminţi", pe care nu am citit-o niciodată şi probabil şi materiale pentru admiterea la medicină. Ulterior chioşcul de cărţi a fost desfiinţat şi apoi au instaurat acolo chioşcuri cu alimente şi gustări calde. După colţ era o piaţetă unde am fost la un alt chioşc şi la cofetărie. Acolo este şi cantina spitalului. Am descoperit al un moment dat şi un pavilion pentru copii, unde am privit cu tristeţe copii jucându-se şi am avut cel puţin privilegiul de a mă odihni şi eu în scaunul meu cu roţi privindu-i cum perseverează în vieţile lor mici şi câteodată mai vesele.

Mult timp am pândit de-a lungul internărilor să vină orele meselor, când plecau spre pavilioane, şi iniţial şi spre spitalul-bloc alăturat, cărucioare cu oale cu mâncare care tremurau şi zdrăngăneau oarecum pitoresc. La a doua internare am descoperit şi un loc cu magie mai caldă, cu puţin soare şi plante decorative. Era atunci chiar şi iarbă proaspăt cosită, care mirosea frumos, dar îmi trezea dureri sufleteşti mari (amintirile din copilăria frumoasă în contrast cu ce sufeream acolo). Atunci îmi amintesc (de fapt acesta este efectul tratamentului spre sfârşitul internării) am trăit de multe ori emoţii neplăcute legat de culorile şi lucrurile frumoase, dar din nefericire mult prea frumoase şi limpezi odinioară. Un sentiment al sfâşierii sufleteşti.

Organizarea spaţiului s-a mai modificat în ultima vreme, acum spitalul este separat printr-un gard (sau era) de spitalul de urgenţe de neurologie (presupun că aceasta era specializarea de bază), unde am fost odată când m-au internat după amputaţie, pentru consult ortopedic şi scoaterea ghipsului de la celălalt picior fiindcă am stat şi atunci internată multe săptămâni. După ce mi-am pierdut piciorul au apărut în incinta spitalului proteziştii, care după un timp s-au mutat în alt sediu. Ultima oară erau în apropiere de locuinţa mea actuală. Odată am fost şi la eeg, la cererea mea, deoarece aveam nişte dureri de cap mai ciudate care mă îngrijorau (mai multe femei mergeau). Într-o altă clădire, la subsol, am studiat în facultatea de medicină chiar ekg-ul de mai multe ori (îmi amintesc cămăruţele şi colegii şi discuţiile de atunci).
În spital exista şi o biserică (şi altare pe alei pentru lumânări) unde am mers împreună cu unele paciente. Biserica era amplasată într-un colţ mai retras, într-o casă, şi în faţă exista un pavilion-umbrar decorativ. Acolo am văzut odată un pacient care se ruga la înghesuială cu ceilalţi, abia rezistând din cauza salivaţiei abundente.

Undeva spre intrare era şi cabinetul dentistului, unde m-a tratat de vreo trei ori o doamnă doctor puţin mai ciudată în ce priveşte conduita, care mă făcea să aştept mult în sala de aşteptare şi ultima oară aproape striga la mine "Mona", deşi insistam că nu mă chemaă aşa şi avea o voce neplăcută, ascuţită, mă interoga diverse lucruri şi devenise bisericoasă. Era convinsă că eu nu fusesem bine tratată acasă de stomatolog. La unele internări ajungeam inevitabil la dentist. Nu ştiu de ce mă numea Mona, cunoscusem o singură Mona în tinereţe, când făceam meditaţii pentru admiterea la facultate.

În altă clădire am fost la o organizaţie pentru schizofreni, numită Trepte, pentru a « socializa », dar nu am reuşit să mă integrez în mediul lor deoarece ei se ocupau cu distracţii (jucau în piese de teatru ş.a.) în timp ce eu căutam libertatea sau un ajutor concret, de exemplu de a munci efectiv, de a avea bani sau alte drepturi Unul dintre pacienţi povestea că el se ascunde de vecini sau de femeia de serviciu a blocului în care stă şi minte legat de ocupaţia lui, fiindu-i ruşine să recunoască faptul că trăieşte cu pensie pentru boala aceasta . Mai târziu urma să recurg şi eu pentru un an la pensia aceea, fiindcă nu îmi mai găseam de lucru şi eram foarte disperată şi tristă, dar suma nu ajungea nici pentru hrana pe o lună, chiar cu multe economii, în nici un caz nu permitea supravieţuirea într-o garsonieră (250 de lei în 2007-2008). Dar dacă iei ajutor nu mai ai dreptul să lucrezi ca salariat. Oricum ca pacient psihiatric nu ai dreptul, cel puţin mie aşa mi s-a spus. Aşadar nu ştiu ce pensie avea acel bărbat de la Trepte, poate lucrase efectiv mai mulţi ani înainte de pensionare.

Într-o zi, pe când eram studentă la facultatea de psihologie, a venit la noi o doamnă psiholog care ne-a întrebat dacă nu am vrea să mergem la spitalul de psihiatrie pentru a observa anumite tehnici de psihoterapie (era ideea unei completări a aspectului teoretic). Eu m-am înscris pentru a merge, dar am ajuns acolo doar cu un coleg student la o altă secţie. Am intrat într-o cameră cu perne pe jos, ca o cameră de joacă, şi a trebuit să accept un joc al acelei doamne psiholog, despre ce îmi doresc în viaţă şi altele, ceea ce mă făcea să mă simt eu pacienta judecată de ceilalţi. Doamna psiholog m-a imitat apoi, de parcă eu nu aveam control conştient asupra vieţii mele, a râs despre dorinţa sau visul meu de a avea un copil (că nu aveam cu cine) şi mi-a imitat şi gestul mai puţin elegant, datorat medicaţiei în primul rând, de a ţine mâna în buzunar. Când ne-am întors seara cu metroul, colegul meu părea foarte adâncit în gânduri şi supărat şi eu m-am gândit că este aşa din cauza modului în care am fost trataţi acolo, dar am încercat în zadar să îl fac să vorbească deschis. După câţiva ani m-am întâlnit întâmplător acea doamnă psiholog la un colţ de stradă, chiar în apropierea locuinţei mele.

Interiorul pavilioanelor din spital a fost de asemenea în schimbare perpetuă. La prima internare am fost închisă într-un pavilion vechi, încă nerenovat, dar unde a venit odată în vizită cu studenţii chiar doctorul Ionescu, care mi-a fost profesor apoi şi apoi m-a tratat (cu reticenţe iniţial) după săritura pe fereastră. Am fost închisă la un salon care avea şi o cameră numită rezervă, în care m-au instalat singură. Camera era umbroasă, cu gratii la ferastră, tavan înalt şi paturi vechi metalice. Era la etaj fiindcă de vreo câteva ori am fost tratată ca şi cum la etaj eram mai bolnavă, la începutul tratamentului, iar mai apoi eram mutată la parter. După un timp am intrat ameţită în salonul de alături, unde era o pacientă care m-a invitat la masa din mijloc şi mi-a explicat povestea ei pe scurt (era cea anchetată de profesor) şi s-a oferit să mă ajute după externare (mulţi păcienţi mi-au dat numere de telefon -şi eu le-am dat- sau chiar adresele lor la internări, dar după externare aceste relaţii nu au mai existat). Igiena era deficitară desigur, de atunci am avut de exemplu stafilococ foarte rezistent la ureche de la aşternuturi şi pernele nu cred că merită acest nume. La baie se adunau paciente (a fost şi un bărbat atunci) care discutau absurdităţi sau fumau. În astfel de locuri băile sunt deseori murdare şi acolo nu puteam face duş chiar dacă aveam atunci ambele picioare, de spălat pe dinţi era dificil din cauza tratamentului. În spital existau noptiere, dar pacientul nu poate să aibă lucruri în siguranţă deoarece sunt unele paciente care bântuie să fure. Îmi amintesc că la a doua internare m-au şi bătut unele paciente agitate şi mi-au aruncat chiar hainele pe fereastră după ce m-au tras de păr (una îmi ţipa moarte şi mă numea moldoveancă împuţită şi eu m-am mirat că "ştia" ceva de numele meu), dar am cerut ajutor în zadar, fiind în perioada de început a tratamentului când pacientul nu are voie să comunice nici cu medicul. Îmi amintesc că asta a fost una dintre suferinţele din spital, aşteptarea adică, şi sistemul este astfel organizat încât pacientul vede lumina de afară sau are posibilitatea să vorbească cu medicul sau chiar cu familia uneori numai când devine apatic şi îşi pierde interesul pentru asta...da, aşteptam, în a doua fază a tratamentului, înfrigurată, puţină comunicare cu medicul în zadar... În ce priveşte fumatul, acolo a apărut ideea că fumatul m-ar ajuta să rezist medicamentelor sau efectelor lor secundare (la a treia internare profesorul mi-a explicat că nu trebuie să fumez dacă vreau ca tratamentul să mă ajute) şi femeile din spital umblau mereu după mine sau după alţii cerând ţigări sau chiştocuri, cu degetele lor tremurânde şi îngălbenite din cauză că tratamentul se combina cu nicotina probabil (şi eu am fost la fel). WC- urile erau dotate şi cu oglinzi totuşi, îmi amintesc de o pacientă care mereu îşi aranja funda din păr şi se ruja, vorbind de bărbaţi ca de "lucruri sfinte".

La a doua internare am făcut cunoştinţă cu sala de mese, unde decorul nu era stabil (la prima internare a venit mama cu mâncare de acasă şi am făcut diaree îngrozitoare şi personalul medical m-a certat urât, m-au mai certat când am vomat în pat fără să mă pot abţine şi spuneau că este foarte multă răutate în mine, de aceea fac aşa). În spital sistemul de relaţii cu ceilalţi este foarte dur, uneori ca acasă. În sala de mese, unde ne adunam şi ca studenţi după ce mâncau pacienţii, exista şi televizor şi serile pacienţii mai îndrăzneţi vizionau ceea ce impuneau anumite persoane internate ca lideri ad hoc, sau fumau şi stăteau de vorbă, sau ronţăiau seminţe, obicei care era şi al personalului medical intermediar (asistente) sau chiar infirmiere.

Odată am ieşit din pavilion şi am observat, fiindcă la primele internări erau şi destui bărbaţi internaţi, că pacienţii de sex masculin (în special) jucau table sau şah şi unul chiar m-a invitat să joc cu el. Eu am acceptat, deşi nu ştiu şah şi mi-a spus că el joacă deschiderea nebunilor. Mi-a propus să fiu amanta lui iar eu (erau medicamente peste raţiunea mea) i-am răspuns că nu ştiu să fac dragoste (ceea ce era adevărat) şi el s-a amuzat poate, răspunzând că orice lucru poate fi învăţat.

La a treia internare, după săritura mea pe fereastră, pavilionul, respectiv secţia clinică 1, era oarecum diferit, fiind renovat şi cu accent pe curăţenie. Întotdeauna am fost amplasată la rezerve. Cândva în ultimele internări am avut nevoia de a face ceva şi mi s-a permis să fac curăţenie (mai erau paciente care făceau curat) şi am curăţat destul, inclusiv WC-urile, ceea ce a fost un privilegiu în condiţii de spitalizare şi singurătate. Aici am intrat şi în cabinetul "şefului", respectiv profesorul, cu umila mea cerere de libertate (atunci incipientă). În acel cabinet erau multe produse artistice ale pacienţilor, incluisv cărţi diferite. Am găsit într-o librărie parcă o carte dedicată chiar acelui medic scrisă probabil de un pacient (aşa credeam eu) cu mulţumiri, carte despre întâlniri ciudate, coincidenţe, aspecte întâmplătoare deosebite, ceea ce atunci m-a mirat. Oricum alt medic mi-a spus că are mulţi pacienţi cu realizări artistice. Erau flori în ghivece şi pe hol şi gresie şi faianţă mai nouă şi odată am fost impresionată de razele de lumină alunecând pe scări (praf fluid în aer care îmi crea impresia că starea mea neurofiziologică este modificată). Erau chiar şi tablouri pe hol şi paturile erau tot cu perne proaste dar erau de lemn şi mai joase. Existau şi frigidere, dar nu era sigur să ţii hrana în ele. Şi televizor în sala de mese. Acolo am consumat hrană de la cantina spitalului, unde se preparau la intervale regulate cam aceleaşi meniuri mereu proaste (unele erau de regim şi unele erau comune). Rar ni se aduceau şi dulciuri, era la un moment dat o zi anume sau două pe săptămână, dar oricum erau chioşcuri pentru cei care aveau bani şi voie să se deplaseze. Când aveam mâncare de acasă mi-a plăcut să împart cu ceilalţi. În ultimul timp înfiinţaseră în incintă şi o florărie şi un chioşc de ziare şi reviste aproape de gardul de la intrare.

După a treia internare am cunoscut şi camera de gardă a spitalului. Am ajuns acolo poate în 2000-2002, deoarece îmi era altfel de rău, cu implicaţii fiziologice mai extinse. Odată ştiu că m-am dus acolo deşi părinţii nu voiau (când pacientul este internat de familie trece direct în pavilion). Camera de gardă este o clădire micuţă amplasată la intrare oarecum. Acolo mi-a fost tare rău de mai multe ori. Programul de consultaţii sau internări era de luni până vineri, astfel încât dacă mi-ar fi fost rău în weekend nu aş fi avut nici o şansă (şi nu aş avea). Adică ajungi eventual la camera de gardă şi suferi până luni când eventual te internează. Ani de weekenduri negre. Am ajuns odată cu taxiul şi erau acolo multe femei care mi s-a părut că îmi fac de deochi (cum făcea străbunica în copilărie descântece), fiindcă vorbeau mult şi cu subînţeles sau accentuau anumite sensuri, unora însă le era rău şi abia se mişcau în pat. Într-o dimineaţă eu am hotărât să nu mă mai internez şi a venit mama şi m-a luat acasă cu un taxi şi pe drum a spus ceva ce m-a şocat şi anume "am pierdut puterea" şi eu am întrebat-o uşor ameţită ce a pierdut.

Totuşi viaţa mea a mers din rău în mai rău, am ajuns din nou la camera de gardă tot prin 2002, când eram studentă la facultatea de medicină, după ce am păţit ceva cu puternice rezonanţe digestive. Erau mulţi pacienţi internaţi acolo înt-ro cămăruţă mai mică. Mi s-a părut că recunosc pe cineva şi că acea persoană murea, aşa că m-am dus la el la pat (nimeni nu îi ajuta) şi l-am atins, iar el a mormăit ceva. Mi s-a făcut mai rău şi am cerut ajutor şi cineva de acolo m-a certat că nu am fost cuminte. Altădată am fost doar câţiva acolo şi îmi simţeam corpul foarte greu, astfel încât dulapurile bâzâiau la paşii mei. În alte două dăţi cred, sau poate numai una, m-au legat de pat pentru a-mi induce rezistenţă, ceea ce eu nu aveam atunci.(M-au mai legat şi în pavilion chiar, dar mai slab).
Ultima oară când mi-a fost rău nu mai m-au primit, probabil fiindcă medicamentele nu mă mai pot ajuta. Am fost şi pe la biroul de internări odată pentru anumite lucruri păstrate acolo (carte de identitate) la o internare sau pentru că aveam nevoie de un act care să specifice perioadele de internare şi se pare că au mistificat în sensul scurtării lor. Îmi aminteam săptămâni lungi în spital pe care le numărasem şi am văzut pe act numai două. Poate m-am înşelat.

Drumurile de acasă spre camera de gardă erau şi ele groaznice datorită vârtejului de maşini şi cântece la radio care păreau să mă urmărească agresiv, în timp ce eu încercam să supravieţuiesc. La ultima internare, în 2007, am văzut pe culoar o imagine cu Spiderman, ceea ce mi-a amintit de multe lucruri, de pildă faptul că în copilărie mi-era frică de păianjeni (adevărul este că în curte şi în grădină erau mulţi, de multe culori, dimensiuni şi forme dar nici unul nu m-a muşcat vreodată).

II. Oameni din spital

Al doilea aspect la care ar trebui să mă refer sunt oamenii din spital. Societatea se poate împărţi în oameni care au legături indirecte sau directe cu spitalul de psihiatrie. Oamenii spitalului sunt mai multe categorii: aparţinători sau rude, prieteni, personal medical - medici, asistente, infirmiere, personal administrativ - , pacienţi, psihologi, vizitatori, studenţi, frizer, vânzători la chioşcuri sau ambulanţi. Atâta îmi amintesc. Plus preotul sau personalul bisericii. Am avut contacte directe sau indirecte cu toate categoriile. Îmi amintesc acum de vânzătorii de produse la sacoşă, care au apărut la ultimele internări şi în jurul cărora se grupau pacienţii dar şi infirmierele sau asistentele. Pe măsură ce se prelungea istoricul meu psihiatric, diverse categorii din spital păreau să se apropie între ele, aşezându-mă pe mine la mijloc (chiar pacientele jucau în jurul meu un fel de dans ca în vremuri vechi, schimbându-şi locurile pe bancă sau în picioare în jurul meu, de parcă ţineau sau nu la mine)...Aceasta îmi aminteşte de jocul din copilărie "Ţară, ţară vrem ostaşi", în care erau două echipe-zid şi fiecare îşi trimitea pe rând jucătorii să spargă zidul advers. Ideea era ca o echipă să cedeze când numărul se împuţina, fiindcă dacă se spărgea zidul erau capturaţi inamicii şi dacă nu jucătorul care încerca). Una dintre paciente a început odată să danseze efectiv în picioare în stânga mea, de parcă avea nu ştiu ce bucurie, şi nu a vrut să îmi explice ce.

Medicii spuneau că trebuie să socializez. Îmi amintesc vânzătorii ambulanţi (nu toţi ţigani) şi produsele lor. Şi eu am cumpărat ceva odată sau am privit. Unii intrau chiar în clădire, îmi amintesc de unul care părea să se refere la mine ca la o prinţesă, metaforă care mi-aduce în minte alte lucruri neplăcute, fiindcă totdeauna în viaţă ceilalţi aveau grijă să îmi amintească trecutul întreg, tot drumul vieţii. Când eram mică mamaia mă numea prinţesa care nu are nimic, în limba germană prinţesa de Habenicht, fiindcă ea lucrase, spunea, la o grădiniţă bilingvă.
Chiar şi infirmiera care spunea că eu sunt rea când am vomat m-a numit odată aşa şi apoi am văzut că s-a reprofilat, devenind vânzătoare de clătite dulci.

În ce priveşte familia, contact cu mine acolo a avut în primul rând mama, despre care un pacient (cu care am avut o relaţie oarecare, nu fiindcă eu eram promiscuă, ci mai ales din cauza medicaţiei şi altor suferinţe la a doua internare) spunea că ea deţine cheia închiderii mele acolo. Naşu m-a vizitat doar o dată, alţii deloc. Tata şi naşu, care au murit, dar şi vărul meu primar au venit să mă scoată cu maşina la a treia internare când nu mă puteam deplasa şi îmi amintesc că simţeau nevoia să glumească că eu va trebui să învăţ să desfac picioarele (eu nu puteam face anumite mişcări) şi vărul era impresionat de faptul că acolo în spital era şi o morgă (eu i-am spus).

Mama venea la mine. Mă plimba puţin prin curtea spitalului. Îmi amintesc desigur sentimentul de suferinţă şi neputinţă, ea era foarte sigură pe picioarele ei, în timp ce eu, amintindu-mi tot ce îmi făcuse rău din copilărie, trebuia să accept să merg cu dificultate ca un mieluşel după ei şi să o aştept uneori cu înfrigurare fiindcă şi acolo eram singură şi nu prea eram acceptată de pacientele celelalte. Mi-era tare greu să o văd pe mama, dar eram obligată. Odată am chiar aruncat în ea cu obiecte din încăpere fiindcă rugam în zadar să fiu lăsată în pace. După ce am sărit pe fereastră ea a venit acolo la mine la pat şi a început să se plângă cu voce tare faţă de infirmiere, ca şi cum ea ar fi suferit mult şi nu eu ...atunci îmi amintesc că una dintre infirmiere a luat-o de mijloc sau a atins-o cu un gest prietenos, aşa cum fac fetiţele la şcoală, spunându-i « draga mea » şi că biata abia este la început şi mai are mult de îndurat(! nu ştiam dacă se referea la mine indirect sau chiar la mama, care a fost mereu veninoasă şi mereu îi vorbea de rău pe ceilalţi, şi în timp ce eu am fost mereu singură ea părea să aibă respectul şi simpatia celoralţi). Ea venea cu daruri pentru ceilalţi ca în copilărie la şcoală şi foarte rapid, pe căi necunoscute de mine, îşi ţesea relaţii cu cei din jurul meu (vecini ulteriori, personal medical sau pacienţi acolo) care în mod straniu păreau nebuni (sau răi?) şi jucau teatru necăjindu-mă pe mine şi ploconindu-se faţă de ea, lucru început chiar din copilărie. Una dintre infirmiere, care mi-a spus ulterior că încearcă să îmi intre în graţii mie, dar eu nu înţeleg, părea foarte încântată de mama, nu înţeleg de ce, şi tot ea avea expresia stereotipă de exemplu "copii nevinovaţi", referindu-se la copiii ei de faţă cu mama. Mi-era greu să suport aceste jocuri ale societăţii care o amplasau pe mama într-o poziţie de stăpân agresiv al meu, tratând-o atât de politicos uneori, iar pe mine invers. Ea se purta uneori în spital ca şi cum eram un copil micuţ pe care îl abuza totuşi (trebuia să nu mă împotrivesc defel voinţei ei). La ultimele internări, (după ce ea a râs şi cu băieţii de la camera de gardă, în timp ce mie îmi era rău, fiindcă mă chinuia mult şi acasă), încercam să o resping, dar era foarte greu. Odată asistenta şefă i-a cerut în mod absurd faţă de mine să mă mai lase în pace, să nu mai încerce să mă controleze atâta. Trebuia să o suport după tot ce îmi făcuse fără să o provoc, fiindcă, aşa cum spunea tata, era mama mea şi era nebună. Ea juca şi rolul de a vorbi cu personalul medical în calitate de aparţinător, ca şi cum mă proteja în viaţă şi ducea acestora diferite cadouri, lucru care pe mine mă îndurera mai mult, fiindcă e un însemn al sclaviei mele şi al puterii de control, inclusiv financiar, al celorlalţi. Încă o dată pe scurt, ceea ce spitalul făcea era o legiferare a abuzurilor din familie din partea mamei asupra mea. Sincer nu cred că mama a avut vreun rol de protecţie a mea vreodată şi îmi amintesc clar cum pentru ea eu eram un fel de duşman din 84 mai ales (dar şi înainte), cum îşi declara un fel de ură, de invidie sau gelozie faţă de mine, (fizic şi intelectual) deşi eu eram calmă şi cu sentimente bune, iertând-o şi încercînd să o ajut când cădea în stări de nervi groaznice. Şi acum are ades expresia "mă inervezi". (Era înfiorător, cum am mai povestit nici în liceu nu aveam dreptul la intimitate sau linişte defel, părinţii îmi cotrobăiau în lucruri, mi le luau - adică mama - şi îmi aranjau dulapul de haine cum voiau, iar uşa o scoteau din ţâţâni când eu încercam să scap de urgiile lor, încercând să mă retrag în cameră). De mister a rămas pentru mine faptul că până şi oamenii din satul bunicilor (din diferite generaţii, inclusiv tineri) s-au purtat în prezenţa mea cu mult respect şi oarecum cu căldură faţă de mama , dar nu şi cu mine (de parcă ceilalţi ar fi fost uneori părţi din sufletul meu, fiindcă eu aşa eram, caldă şi prietenoasă de fapt), iar mama îi vorbea de obicei de rău pe ceilalţi acasă, dar vorbea totuşi mai mult cu ei decât mine, avea subiecte de discuţie.

Am mai intrat cu greu în spital cu anumiţi taximetrişti tot din motive de deplasare dificilă. La internări vedeam la început medicul, formal, succint, după care eram plasată în rezervă, unde eram în general închisă singură sau cu încă o persoană. După un timp urmau contacte cu infirmiere, asistente şi alţi pacienţi. Apoi din nou medicul, după mai mult timp, şi apoi externarea când nu mă aşteptam. În ultimul timp îmi spuneau, dar numai cu puţin timp înainte. La ultimele internări au apărut diverse persoane, medici rezidenţi femei care veneau în rezervă să comunice cu mine (uneori chiar aveam nevoie, alteori preferam să tac fiindcă oricum nu era un dialog). Şi chiar o d-ră psiholog, care încerca să vorbească cu mine. După ce am sărit pe fereastră m-am simţit neplăcut lovită de ideea că eu aş fi « antologică » şi de privirile studenţilor la medicină pentru care eu eram « prea complexă »...etc.

III Tratamentul

La început, la prima internare, eram complet absorbită de suferinţa directă, nu de trecut. Venisem acolo într-o stare de oboseală înfiorătoare şi mă trezeam îmtr-o altfel de închisoare ca acasă, singură într-un mediu în care alţii controlează până şi lumina electrică (se stinge sau rămâne aprinsă neplăcut pe culoar noaptea atunci când pacientul stă la supraveghere în spatele uşior cu geam, în funcţie de ordinele care se dau). Totuşi acasă aveam eu dreptul să sting lumina sau nu. Uşa s-a închis la rezervă şi o vreme am rămas singură, faţă în faţă cu ameninţări şi incertitudine apăsătoare faţă de viitorul imediat, de ceea ce urmează să îmi facă acolo. Apoi am fost forţată să pătrund în lumea neurolepticelor (medicamente utilizate în tratament) şi îmi amintesc durerea primului şoc neuroleptic, care mi se părea tot un fel de viol asupra lumii mele. Medicamentele nu se administrează chiar la început, ci numai după câteva ore. Pacientul aşteaptă uneori pe culoar. Apoi trece prin acel şoc foarte neplăcut (simţeam plafonarea privirii, efectul extrem de dureros asupra limbii, etc.). Primul astfel de şoc a fost cel mai urât, după care restul au fost de mai mică intensitate. Ulterior am simţit că mă scufund într-o lume din ce în ce mai întunecată, în care gustul vieţii (senzaţii şi emoţii în special) devenise cu totul altul şi aproape insuportabil. Totul se schimba, poezia lucrurilor dispărea, lumina începea să mă rănească, până şi sunetele erau altfel faţă de ce fusese bun înainte. Era atât de oribil încât mi-e chiar dureros să îmi amintesc. La primele două internări am primit medicamente româneşti (nu ştiu acum sigur dacă şi Haldol era românesc), iar după ce am sărit pe fereastră mi-au schimbat tratamentul şi am primit medicamente străine, care în general au avut un efect mai puţin întunecat, dar oricum şi ele schimbau percepţia mea asupra lucrurilor. Am avut în total 4 medici care m-au tratat plus o rezidentă, care a venit odată la mine acasă (şi primul medic a venit în vizită acasă). Eram strivită de medicamente, dar îmi amintesc că la prima internare, când au stins lumina, m-am gândit puternic la iubirea aceea absurdă din tinereţea mea, fiindcă încă credeam în acel bărbat şi apoi am încercat, în ciuda distrugerii pe care nu o puteam evita, să îmi menţin memoria, fiindu-mi teamă că mi se spală creierul (tata mereu spunea că aşa trebuie, că eu nu am voie să ţin nimic în minte, trebuie să fiu tabula rasa etc.) şi într-adevăr tratamentul are şi astfel de efect de efect asupra amintirilor, în special asupra aspectelor de cultură şi combinaţiilor intelectuale mai complexe. Partea care se leagă mai puternic de afectivitate este mai protejată, cum ar fi amintirile esenţiale din viaţă, mai ales cele din copilărie. Ţin minte că după prima internare ştiam încă pe dinafară multe cântece cu toate cuvintele (în română şi alte limbi), pe care le-am uitat după mai mulţi ani, dar m-am simţit jefuită de partea frumoasă pe care o acumulasem prin muncă, aceea de cultură generală sau informaţii literare, filozofice, istorice. Aproape că îmi venea să plâng, dar medicamentele nu mă lăsau să plâng. Apoi trebuia să suport şi efectul rău asupra activităţii motorii în general. Îmi simţeam trupul rupt de minte, nu îl mai puteam controla, era mai rău ca într-o beţie puternică (în viaţă m-am îmbătat numai de căteva ori, când eram foarte tânără şi necazurile erau aşa de mari încât nu mai ştiam ce să fac). Trupul mi-era greu şi împiedicat ca într-o mlaştină. Mişcările fine deteriorate şi ele: tremurături, imposibilitate de a scrie (a durat vreo doi ani, am dovezi încă) şi mişcări stereotipe, care nu pot fi controlate (oamenii de rând, inclusiv tata, au râs de aceste lucruri, nu înţeleg de ce cu atâta cruzime). Profesorii de la facultate îmi puneau întrebări. Singurătate în propriul trup. Hipotensiune ortostatică, ameţeli, slăbiciune la ridicarea din pat. Odată am alunecat şi m-am lovit cu capul de pardoseala spitalului. Fiind eu forţată de oameni să fiu controlată medicamentos, mă gândeam totuşi că nu au dreptate şi, deşi violenţa a fost mare, am crezut în dreptate şi nu înţelegeam că internarea acolo va fi pentru ceilalţi pretextul sau motivaţia excluderii mele ulterioare din viaţa "activă". Eu chiar credeam că acest lucru este doar un necaz mare al vieţii şi că voi trece mai departe şi asta nu mă va afecta. Mă străduiam să îmi păstrez memoria şi nu voiam să rămân golaşă, fiindcă iubeam viaţa enorm. Poate unii m-au acuzat în mod absurd legat de conduita mea sexuală în timpul tratamentului, mai ales iniţial, dar asta înseamnă că ei nu cunosc cât de oribil este aşa ceva şi ce fel de suferinţă implică. Adică ştiu că infirmierele râdeau de mine legat de acel lucru. Senzaţiile nu mai erau ale mele, iar senzaţii sexuale nu puteam avea. Am avut, recunosc, câteva momente în care am acceptat ca un pacient de acolo să mă pupe, să mă atingă. După externare, pe lângă senzaţiile oribile, oamenii au început să se poarte mai ciudat, inclusiv colegi şi profesori, şi eu simţeam şi numeroase frustrări dar şi imposibilitatea de a controla cât de cât situaţia, adică mă simţeam total neajutorată, oarecum perplexă şi influenţabilă şi prea maleabilă. Un lucru anume, ca un fel de energie a vieţii autonome, îmi fusese smuls şi părea să se scurgă în neant zi de zi. Atunci poate înţelegeţi că nu am greşit când anumiţi bărbaţi au profitat de slăbiciunea mea şi m-au molestat sexual împotriva voinţei mele, în timp ce alte necazuri continuau să se producă.

Am luat cuminte medicamentele şi după externare, nu mai îmi amintesc când m-am opus prima oară. Consideram acest lucru o datorie, nu stau să explic. La început, în mai 92, am hotărât să fac nişte fotografii tip portret la fotograf. Unii mă pot acuza de narcisism, dar atunci eu eram foarte puternic influenţată de medicamente şi m-am gândit să păstrez amintirile zilelor trecute, să mă împotrivesc unei spălări a creierului, să am o urmă palpabilă din viaţa mea. După un timp mai îndelungat medicul mi-a permis să nu le mai iau, prin reducere treptată, şi apoi am avut acea perioadă mai bună, respectiv 94 -96. La al doilea tratament am început să mă opun, am încercat să ascund medicamentele, să le arunc, parţial fiindcă m-a enervat doamna doctor care insinua nonşalant că eu nu iau medicamentele, în timp ce eu le luam, chiar dacă am avut o discuţie ciudată cu colega de rezervă. Eram un om sincer, onest, nu consideram că trebuie să mă împotrivesc deciziei întregii societăţi de a mă chinui aşa, deşi eram nevinovată. În rest am oscilat din multe motive între a le lua şi a nu le lua... Când stăteam în propria mea mizerie în pat după amputaţie am simţit nevoia de a nu le lua şi atunci le-am ascuns chiar în fund, după ce-mi făceam nevoile în ploscă, cum făcea Papillon din romanul lui Charrière cu banii, fiindcă nu aveam alt loc şi eram şi ameţită fără să îmi dau prea bine seama că e inutil (un efect al medicaţiei este că slăbeşte controlul în general, lucru foarte scârbos). Atunci au venit în vizită părinţii amândoi la spital şi mă controlau dacă le iau, insinuând că nu. Personalul medical verifică pacienţii mereu dacă le iau sau nu, controlând sub limbă dar nu lateral, ceea ce iarăşi m-a stimulat să mă opun. Până şi pacientele mă acuzau că nu le iau sau că nu vreau să îmi văd de tratament, destul de agresiv. De mai multe ori chiar m-au certat că nu le iau, în timp ce eu le luam precis! Administrarea medicamentelor se făcea în spital la ore fixe în general, astfel încât mă trezeau din somn neplăcut chiar dacă mai dormeam din cauza tratamentului. Seara era mai important se pare. Ora era uşor schimbătoare în timp, fiind în general între 9 şi 10 seara. Pentru injecţii veneau în rezervă, iar pastilele se dădeau uneori în salonul mare, unde se făcea coadă. Îmi amintesc cu durere, dat fiind faptul că am suferit mult din cauza medicamentelor, că pacientele celelalte îmi vorbeau des despre tratament şi chiar şi ele mă tratau ca pe un copil mic, exprimând idei de genul că tratamentul te ajută să te faci bine (în timp ce mie mi-era mai rău), că te ajută să te simţi bine (!) de parcă eram un copil sau puteam crede că mă simt mai bine când mă simţeam mai rău. Vorbeau şi despre valoarea medicului tot aşa cum unii afirmă despre un preot că are har mai mult decât alţii.

Drept concluzie pot spune că aceste condamnări psihiatrice ale oamenilor nevinovaţi, cum am fost eu, nu ştiu în ce fel folosesc societăţii. Oricum sunt ca un blestem, ca o sclavie groaznică. Ca un post scriptum, pe cei care trec prin aşa ceva îi sfătuiesc să ia medicamentele mereu dacă medicul indică acest lucru, nu de altele, dar pentru a prelungi efectul lor de apărare în timp (după ani pot avea efect mai slab sau inexistent) asupra stării fizice, fiindcă totuşi aceea contează mai mult, psihicul poate fi controlat mai uşor prin voinţă. Adică dacă nu sunt luate constant omul poate fi victima unor senzaţii sexuale anormale care îl invadează ca un viol groaznic şi aceste lucruri pot duce la tulburări mai grave ale organelor interne, care reduc drastic calitatea vieţii, fie ea şi în închisoare. Eu încă mai sper libertatea, chiar şi după 30 de ani de suferinţă...Acest lucru însă nu îl mai explic, chiar dacă oamenii ar spune că nu am dreptate, deoarece nimeni nu e liber cu adevărat, toţi sunt prizonieri în suferinţa propriului trup. Eu mă refer la altceva.

Notă: Acest text este totuşi o povestire. Sunt conştientă de slăbiciunile multor texte ale mele şi rog editorii să îl posteze la atelier dacă d-lor îl consideră prea puţin reuşit. Nu este o rugăminte de a primi comentarii, nu vreau să fiu înţeleasă greşit. L-am scris din perspectiva unui om-copil, dar nu cred că e dulceag. E simplist, poate are lipsă de formă literară mai deosebită, nu ştiu sigur dacă poate plăcea. Sunt conştientă că valoarea acestei mărturii nu poate fi comparată cu texte gen Jurnalul Annei Frank sau altele de acest tip. Mai are vreo 8-10 greşeli de exprimare, typo sau virgule în plus sau minus pe care le voi corecta mâine dacă textul rămâne acceptat. Din păcate calculatorul meu e virusat, dar cred că aş putea să îl corectez. Mulţumesc pentru înţelegere, textul are valoare personală pentru mine şi îmi cer scuze pentru această notă de subsol.

Proză: 

Comentarii

cristina, ma tem, ca tu

cristina, ma tem, ca tu confunzi hermeneia cu un site de blogarit. probabil ar trebui sa cauti in alta parte. ceea ce este regretabil este faptul ca ai putea folosi astfel de materiale ca materie prima pentru a face arta. dar tu nici macar nu depui efortul. nu nu ai decit un chef de a turna tot felul de texte fara valoare pe hermeneia. te avertizez ca daca vei mai continua sa publici la acest nivel si intr-o astfel de cantitate pe zi contul tau pe hermeneia va fi trecut la novice.

dragă virgil, cum spui tu,

dragă virgil, cum spui tu, toate textele mele sunt proaste (de fapt te referi la ultimele din câte înţeleg) şi eu sunt conştientă de acest lucru. însă aici mă refeream doar la acest text, mulţumesc pentru răspuns. am văzut că nu primesc în general comentarii şi în niciun caz peniţe demult, am înţeles, dar credeam că îmi vei trece contul la corespondent dacă textele mele au devenit mai rele ca anii trecuţi, sau dacă atunci a fost o greşeală când mi s-a acordat nivelul actual, sincer nu credeam că sunt chiar de nivelul novice. poate mă înşel. nu înţeleg ce vrei să spui cu materia primă, fiindcă arta de valoare se poate face din aproape orice material legat de viaţă. nu am primit nici comentarii negative poate fiindcă ceilalţi au înţeles că nu pot progresa, deci nu merit acest efort.

blogăreala

eu cred că textul de mai sus suferă dintr-o singură cauză: tipul de adresare nu e neapărat cel mai potrivit. dincolo de asta, mi se pare o mărturie care merită aten'ia, pentru că e o mărturie puternică si emotionantă si pentru că ar trebui sa ne puna putin pe ganduri in legatura cu multe lucruri, de la abordarea (gresita, zic eu, dupa ce i-am citit pe altii mai curajosi de pe la mijlocul secolului trecut) bolii psihice in asa-zisele "spitale", care de fapt sunt un fel de lagăre - numai dacă mergi un pic să vizitezi astfel de locuri iti dai seama de asta, până la atitudinea noastră, a tuturor in fata altor oameni...
dar mă rog, despre text se poate zice că e prost scris, dacă asta vrem.
mie, unuia, imi place si ii apreciez sinceritatea (de la forma la continut) si faptul ca e chiar emotionant.

o zi buna!

Cristina, in primul rind as

Cristina, in primul rind as vrea sa nu ma suspetezi de niciun fel de malevolenta. nici pe mine si nici pe cei care te citesc. Tu spui ca nu primesti comentarii, dar nu crezi ca exact acelasi lucru se poate spune in general si despre tine. Tu de asemenea rareori comentezi sub textele altora. Nu inteleg de ce atit de multi oameni sint deranjati ca nu primesc atentia pe care ei nu o acorda altora. Trecerea la corespondent este facuta intr-un anumit set de situatii. Retrogradarea (daca vrei sa o privesti asa) la categoria de novice, este facuta in alt set de situatii. Prima este legata in primul rind de frecventa si tipul de relatie cu Hermeneia. A doua este legata in principal de calitatea textelor postate. Nu stiu si nu cred ca s-a facut o greseala cind ti s-a acordat nivelul actual. Dar acest lucru nu inseamna ca poti continua sa postezi texte slabe si iti poti pastra nivelul. Tu poti sa fii un scriitor genial dar daca postezi texte submediocre si mai ales repetat, nu te poti astepta sa pastrezi prea multa vreme acelasi nivel. Macar si doar din motivul ca pentru categoria de novice publicarea textelor pe prima pagina este controlata prin aprobare. Citez din Regulament: "11. Membrii trebuie sa doreasca sa nu ramîna la stadiul de novice ci sa intre în categoria autorilor Hermeneia dar odata ajunși acolo trebuie sa înțeleaga faptul ca Hermeneia nu va accepta compromiterea acestei categorii și ca trebuie sa întîmpine așteptarile de calitate ale cititorilor noștri oferind texte pe masura valorii lor. Abandonarea vizibila a unui anumit nivel de calitate a textelor publicate poate duce la retrogradarea din categoria deținuta sau excluderea din rîndul membrilor Hermeneia."
Ce am vrut sa spun prin materia prima este ca drama unui spital, de psihiatrie sau altfel, mai ales cind este legata de experienta personala, poate fi o sursa inspirationala din care poti construi literatura, dar doar a insira la modul ne-creativ ce ti s-a intimplat nu cred ca se califica drept literatura. Parere mea. Cred ca ar trebui sa abandonezi suspiciunea cum ca alti nu iti comenteaza textele pentru ca nu cred ca poti progresa, ci mai degraba sa te intrebi cit de mult participi tu sub textele altora.

Raul, este posibil ca tu sa

Raul, este posibil ca tu sa spui ca textul de mai sus este bun "pentru ca asta vrei tu". Te asigur ca motivul meu nu a fost un moft. Regret ca nu ai inteles ce am vrut sa comunic. Sinceritate si emotionalitate (si chiar autenticitate) exista in foarte multe lucruri din lumea asta.. Ma indoiesc insa ca e de ajuns ca ele sa fie numite literatura. Din nou, parerea mea.

sunt de acord ca mai este

sunt de acord ca mai este pana la literatura....:)
dar uneori apreciez textul brut, fara pretentii de literatura. poate gresesc.
sigur, asta e un site de literatura. dar cred ca poate fi apreciata si decizia de a scrie, pur si simplu, despre ceva. idei sunt, pasaje surprinzatoare sunt, oricum. cel putin pentru mine.:

"În spital exista şi o biserică (şi altare pe alei pentru lumânări) unde am mers împreună cu unele paciente. Biserica era amplasată într-un colţ mai retras, într-o casă, şi în faţă exista un pavilion-umbrar decorativ. Acolo am văzut odată un pacient care se ruga la înghesuială cu ceilalţi, abia rezistând din cauza salivaţiei abundente." sau:

"Profesorii de la facultate îmi puneau întrebări. Singurătate în propriul trup. Hipotensiune ortostatică, ameţeli, slăbiciune la ridicarea din pat. Odată am alunecat şi m-am lovit cu capul de pardoseala spitalului." sau pasajul meu preferat:

"Medicii spuneau că trebuie să socializez. Îmi amintesc vânzătorii ambulanţi (nu toţi ţigani) şi produsele lor. Şi eu am cumpărat ceva odată sau am privit. Unii intrau chiar în clădire, îmi amintesc de unul care părea să se refere la mine ca la o prinţesă, metaforă care mi-aduce în minte alte lucruri neplăcute, fiindcă totdeauna în viaţă ceilalţi aveau grijă să îmi amintească trecutul întreg, tot drumul vieţii. Când eram mică mamaia mă numea prinţesa care nu are nimic, în limba germană prinţesa de Habenicht, fiindcă ea lucrase, spunea, la o grădiniţă bilingvă.
Chiar şi infirmiera care spunea că eu sunt rea când am vomat m-a numit odată aşa şi apoi am văzut că s-a reprofilat, devenind vânzătoare de clătite dulci."

dincolo de aerul naiv cu care e tratat textul, de carentele pe care le are in ceea ce priveste "vocea", adresarea, cred ca e de remarcat atitudinea cu care e scris, ceea ce a indemnat la scris si, pe undeva, cum (sper) am evidentiat in citatele de mai sus, chiar o atitudine poetica.

e discutabil, sigur :)

"sigur, asta e un site de

"sigur, asta e un site de literatura. dar cred ca poate fi apreciata si decizia de a scrie, pur si simplu, despre ceva. idei sunt, pasaje surprinzatoare sunt, oricum.".... Corect. De aceea exista Santierul literar.
Again, avem doua probleme aici: prima, care anume este scopul cu care Cristina foloseste site-ul. A doua, este frecventa cu care Cristina posteaza astfel de "materie prima".
Cu siguranta nu dispretuiesc experienta ei si nici preocuparile ei. Dar, asa cum am scris initial "ceea ce este regretabil este faptul ca ai putea folosi astfel de materiale ca materie prima pentru a face arta.". Dar ea alege doar sa se "descarce" aici. Nu sa creeze. Acest lucru eu am numit "blogareala". Si sper sa fi fost inteles. Hermeneia, intr-un mod deliberat, nu contine sectiunea de blog. Exista optiunile de note si jurnal in contextul prozei, sau "cutia cu nisip" in contextul experimentului. Si ele pot fi vazute ca inrudite cu blogul. Daca daca cineva alege sa posteze mediocru chiar si acolo, ma tem ca putini vor mai fi interesati sa citeasca asa ceva. Pentru simplul motiv ca, de bine de rau, Hermeneia se straduieste sa fie un site de literatura online. Oricit de mult este dispretuita sau abuzata notiunea de literatura online.

da

da, am inteles la ce va referiti cu "blogăreala".
inteleg si in parte sunt in acord cu pozitia dumenavoastră :)
o seară frumoasă!

raul

domnule Virgil, răspund doar

domnule Virgil, răspund doar dvs, nu şi d-lui Raul. Aveţi o exprimare defectuoasă când vă referiţi la faptul că eu voiam doar să mă descarc şi nu este adevărat; acest lucru mă irită! Oricărui om îi place să i se spună adevărul. Dvs. vă descărcaţi oarecum în comentariile de mai sus, nu eu în textul meu. Nu voi mai şterge nota de subsol fiindcă oricum consideraţi textul slab, nu merită să îl mai corectez şi vă înţeleg sinceritatea şi asta îmi place. Aşa consideram şi eu fiindcă am avut prea multe alte dovezi. Nu e adevărat că eu nu am postat comentarii altora, ţin minte cu precizie că am îndrăznit acest lucru, dar, dacă priviţi textele mele, eu am primit foarte rar, iar peniţe aproape deloc. Dacă am primit comentarii am îndrăznit şi eu, firesc, să postez mai multe comentarii la rândul meu. Dar nu doar faptul că nu am comentarii m-a convins că nu sunt texte de valoare, pe acest site cel puţin, ci şi indicatorul clar poate al numărului de cititori, mai ales la ultimele texte. De aceea am îndrăznit să las acea notă şi în niciun caz pentru a atrage atenţia. Nu aţi mai spus nimic în răspunsurile dvs. despre faptul că aţi considerat, fiindcă aşa reiese din ce aţi scris în primul comentariu, ultimele mele texte ori poate toate proaste. Deci mă văd nevoită să recunosc că am de ales între două retrogradări: ori nu mai postez un timp cu speranţa iluzorie că voi reveni cu texte mai bune şi atunci devin corespondent, ori mai încerc câteva texte mai recente şi dacă sunt prea slabe voi deveni novice. Cred că totuşi mă pot evalua corect şi că nu am poezii mai bune decât "fluturele.." care nu place nicidecum pe blogul meu, aici sau în altă parte (apropo de blogăreală), în ultimul timp, deci ar trebui să renunţ definitiv. Oricum eu vă mulţumesc pentru sinceritate. Şi îmi permit să vă doresc un viitor mai bun pentru Hermeneia, adică să devină un site aevărat de literatură, fiindcă acum eu consider că blogăreală e tocmai faptul că textele în general nu sunt citite aproape deloc dacă nu au măcar un comentariu. Pe alte siteuri, chiar fără comentarii, textele mele au totuşi cititori în număr mediu sau mic, dar nu ca aici. Aici textele cu comentarii au o creştere spectaculoasă a numărului de vizite care m-a uimit. Este posibil să fie erori de soft, nu se ştie niciodată. Cred că greşiţi când spuneţi că eu am făcut blogăreală pe H., greşiţi complet...eu am şase bloguri (trei în română, trei în engleză) tot fără cititori sau comentarii desigur şi mult timp am încercat să comentez ale altora în zadar.
Domnului Raul îi mulţumesc de asemenea pentru sinceritate.