imaginea utilizatorului Virgil

despre poezie

...

Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”. Și nici în marea majoritate a nenorocirilor. Pe care oricum nu le poți evita. Oricare ar fi motivul, sau motivele, adaptarea se înrădăcinează. De fapt nici nu prea ai de ales. Supraviețuirea are prețul ei. Echilibrul, armistițiul dintre tine și restul. Junglei. Iar armistițiul, ca orice armistițiu, înseamnă liniștea din gurile de tun și o mare, copleșitoare plictiseală. De-escaladarea conflictului, cum spun geo-politicienii. Pînă cînd orice tragedie, orice gelozie, orice intrigă, orice iubire și orice pericol devin puțin mai mult decît un praf spulberat de vînt pe tobele vremii. Și chiar dacă ele poate există. Intrigile, iubirile, tragediile. (Aproape dar undeva în altă dimensiune). Tu nu le mai simți. Iar cînd nu simți, nu poți scrie. Nimeni nu a scris din fericire sau din bucurie. Ci numai din perspectiva nemeritării lor. Sau a lipsei lor. Sau a pericolului de a le pierde. Sau a le dori. Realitatea are nevoie de conflict sau tînjire pentru a fi relevantă. Precum un atom de o sarcină negativă pentru a nu fi inert. Iar poezia de suferință. Sau măcar de singurătate. Cu siguranță se va face pomenire și despre inspirație. Dar oare ce este inspirația decît acea iluzie pe care, oricît te-ai strădui, nu o poți atinge. Nu o poți avea. Și deci, în esența ei o suferință. O suferință cu adevărat pură. Deși necruțător de egoistă. Mai am inspirație? Aceasta ar trebui să se întrebe amicii mei. Sau poate este o întrebare prost pusă. Inspirația nu se „are”. Inspirația îți dă tîrcoale. Te întîmplină. Te găsește. Este prin excelență sălbatică și neiertătoare. Ca orice fiară. Uneori o întîlnesc. Uneori chiar ea știe că mă întîlnește. Mai ales ochii ni se întîlnesc. Ea știe ce înseamnă pentru mine și cît de necinstit este jocul acesta. Și crud. După noaptea noastră de dragoste eu rămîn cu poezia. Ea cu privirea mea. Cu tînjirea și cu speranța că a reușit să mă facă să sufăr încă o dată. Și să trăiesc. Pentru că, oare ce este viața fără suferință, iubirea fără singurătate sau poezia fără inspirație...? Am întîlnit oameni care pot scrie la fel cum rezolvă ecuații. Eu nu pot. Și nu îi disprețuiesc. Pentru mine ecuațiile sînt poetice prin imposibilitatea mea de a le înțelege. Dar atît. Cînd le rezolv orgasmul este intelectual. Domestic. Cuminte. Poezia nu poate fi niciodată așa. Pentru mine. E ca o realitate în care îți abandonezi vîrsta și cam aproape totul. Devii vulnerabil pe un teren minat într-o junglă în care este foarte posibil să fii devorat. Doar cu speranța că vei atinge acea fiară frumoasă pe care ai văzut-o, (sau crezi că ai văzut-o), doar o singură dată. Dacă nu ar fi așa nici măcar nu ai fi aici citind aceste rînduri. Nu-i așa...?

Proză: 

Comentarii

Eu am fost pe aici si aceste

Eu am fost pe aici si aceste rânduri m-au luminat ca un bec ecologic instalat de un primar corupt.
Apoi am citit o scuza voalata adresata sotiei tale pentru ca nu mai faceti sex.
Si nu o lua personal pls cum faci uneori... pentru ca nu e asa
E doar ceea ce aveam eu de spus

m-ai amuzat teribil bobadil.

m-ai amuzat teribil bobadil. totul dar mai ales finalul a sunat precum un secretar de CAP în plenara de la județ. scurt și cu conștiință de clasă. adică de pătură. că țărănimea era pătură. socială. acu' să nu zici că te fac țăran. numa' ziceam și eu.

în continuare nu pot decât să

în continuare nu pot decât să-mi amintesc de originile noastre țărănești când, boierii ne întrebau, d-apăi tu nobel ești? noi ce răspundeam Virgil? Nu, io iobag! Amuzamentul ar putea continua dacă nu te-ai amuza doar tu de unul singur pentru că pe mine mă întristează atât textele cât și comentariile tale recente care, culmea! unele se vor ironice, când de fapt doar triste, anoste, gri

Aut Caesar, aut nihil

Sa stii ca si eu am teoretizat si am cautat sa inteleg pentru mine insumi unde se duce pofta de a scrie si care sunt premisele intime pentru care inspiratia iti da tarcoale... cred ca este vorba de doua mari principii si pe care tu, de asemenea, le-ai atins... unul este echilibrul... nu cred ca se poate scrie sau eu nu pot scrie decat daca ma aflu in acea stare tranzitorie ce marcheaza trecerea intre doua momente de echilibru, adica hai sa-i zicem pe nume:haosul... pentru ca poezia este tocmai dibuirea drumului laolalta cu toata nesiguranta directiei, cu tentatia intoarcerii la ultima clipa de confort psihic ingemanata cu disperarea de a ramane acelasi... a fi multumit, a trai bine cu tine insuti poate duce rareori la poezie si atunci eventual iti ies niste psalmi frumosi. Al doilea principiu este cel al pasiunii (poti sa-i zici fantasma, patima, in-dragostire, nebunia ca acel ceva care excede normalul etc) fara de care nu poti accesa tocmai acele trairi primare, autentice, tribale pe care fiecare dintre noi le avem dosite prin suflet. Un om echilibrat poate fi un excelent mestesugar de cuvinte insa nu cred ca poate scrie poezie care sa impresioneze, care sa se adreseze personal cititorului. Pana cand nu o sa iesim din casa, prietene, pentru a ne afunda inspre mijlocul padurii tare ma tem ca vom pune burta, o sa zambim cu pipa in coltul gurii atenti la detalii dar o sa facem exclusiv critica amintindu-ne de vremurile bune :))

apropo de burta. am scapat de

apropo de burta. am scapat de ea. ma indrept catre valoarea sanatoasa a BMI-ului. deci asta nu este nici problema si nici consecinta. cel putin pentru mine. uitat sa spun: te salut pe aici pe sub notele astea ale mele. da, ai dreptate cu privire la nebunie. cindva am scris ceva despre asta. Plato in Phaedrus in antichitate il citeaza pe Socrate cum ca ar exista mai multe manii. manii de origine divina - Theia Mania ("Divine Madness"). si el mentioneaza patru: - da e la Apollo, darul profetiei, de la Dionysus, ritualurile mistice, de la Muze, poezia si de la Afrodita, iubirea. toate sint, sustine el, in esenta lor, manii divine. nu le poti controla. ci te controleaza. ceva ce putini inteleg din pacate.
cit despre vremurile bune, eu cred ca abia acum vor incepe. si iata cum am ajuns sa nu mai fiu pesimist...

oi fi scăpat tu de burtă dar

oi fi scăpat tu de burtă dar nu era așa o problemă mare...
e bună și burta de scăpat, mai ales pentru nevastă
Mai rămâne să mai și scrii câte ceva, cu burtă sau fără burtă, că nu se vede burta în text crede-mă

dom'le, bobadil. tu ești ca

dom'le, bobadil. tu ești ca vitamina C. nelipsit în fiecare zi. chiar că mă bine dispui. dar uite, am o rugăminte. cu privire la oricine altcineva aici pe hermeneia, și cu privire la mine, te rog lasă familiile oamenilor în pace și out of our discutions. ok? te asigur că e ultima dată cînd te rog. la fel și cu privire la alte detalii personale care nu au nicio legătură cu textul.