imaginea utilizatorului caminante

La capătul lumii

Nu treceam, tăiam un tablou sprijinit de plajă
despicam cu şoldul mulţimea de oameni
mărunţeam flori pentru că erau pretutindeni
o broască ţestoasă plutea cu o floare maro pe carapace
aproape că nu se distingea nimic

peşti, stânca din lavă
nevoia de aer e câmpul de trestie peste care
am văzut o egretă cu aceleaşi fire lungi
albe, rămase în urmă

cubul de zahăr aruncat în ceaşcă
îşi ia zborul, rămâne muntele alb undeva în spatele ceţii
îmi amintesc deodată fetiţa cu braţele slabe
îi scăpau mereu dimineaţa câinii din lesă

de ce fericirea trebuie să fie clară
de ce trebuie să o declar
pot înota fără tubul de aer, fără labele mari de scafandru

ne întoarcem acasă prin ploaie
nisipul devine deodată bun de construit

Comentarii

bună dimineața!

Primele trei „strofe” sunt dovada practică a ceea ce spui mai spre sfârșit: fericirea nu e obligatoriu să fie clară, nu trebuie neapărat declarată, „pot înota fără tubul de aer, fără labe mari de scafandru”? Nu de alta, dar începutul „intrigă” nițel prin descrieri de lucruri atât de simple și la îndemâna oricui, chiar stângaci realizate parcă... Mai apoi începi a simți că lucrurile nu sunt observate de un ochi oarecare, ci de unul conectat la un suflet sensibil care CAUTĂ ceva anume privind aiurea într-o lume normală, provocând o ploaie în stare să transforme „nisipul” în vise împlinite. Așa s-a văzut de aici, de după monitor:) Îmi place poezia ta, mulțam!

- bucurie -

"pot înota fără tubul de aer, fără labele mari de scafandru" - eu nu aş fi articulat "tubul" şi "labele".

Mă bucur să te revăd pe Hermeneia!

Textul e ok.

adrian

bucurie si aici, pentru primire. :o)
multumesc si pentru sugestii, voi schimba.
ca de obicei, dupa comentariile tale imi vad mai bine poeziile. uneori mi-e chiar mai putina jena de ele (de poezii). :o)