imaginea utilizatorului Sixtus

Naţiune şi populaţie

”Pleacă-ai noştri/ Vin ai noştri/ Noi rămânem tot ca prostii” (Din flklorul mioarelor)

*

Dan Puric face distincţia între „Naţiune” şi „populaţie”. Naţiune: ceea ce există adânc în fibra unui neam. Dacă vreţi „Matricea stilistică” în termenii lui Blaga. Populaţie: ceea ce trăieşte vremelnic într-un topos geografic vidat de tradiţia rădăcinilor.
Voi ridica acum o problemă a istoriei recente a Naţiunii noastre devenită populaţie cu unele reminiscenţe, la modă, superficiale, „creştin-ortodoxe”.

Voi începe cu Carol al II-lea care i-a executat, măcelărindu-i pe legionari (nu săriţi în sus; nu sunt de partea crezului lor, dar asta nu a justificat cu nimic ca a făcut Carol al II-lea şi, de asemenea, nu a justificat cu nimic faptul că populaţia a tăcut; sau o parte din ea s-a bucurat, evident în mod «creştin-ortodox»).

A urmat execuţia, după un simulacru de proces, a lui Antonescu şi iar populaţia a tăcut în buna noastră zicală bleg «tradiţională»: „capul plecat sabia nu-l taie”; justificată pe deplin de împrejurările de atunci, dar nejustificată creştin ortodox.

În 89’: execuţia lui Ceauşescu, tot ca urmare a unui simulacru de proces. Şi populaţia (şi eu odată cu ea, Dumnezeu să mă ierte!) nu numai că nu a tăcut, dar s-a bucurat cu frenezie.

În 90’, mineriada lui Ilici-Iliescu. Şi iar populaţia nu numai că a aprobat, dar s-a bucurat «democratic»; pentru că doar Iliescu câştigase alegerile cu peste 80%.

În fine, ajungem la zilele noastre. Într-un simulacru de democraţie (majoritatea parlamentară s-a format la fel de imoral ca şi cea din timpul PDL-ului) asistăm la o adevărată mineriadă parlamentară blitzkreig. Care va fi (sau nu) desăvârşită, tot în mod «democratic» la referendum. La referendum în condiţii pe care guvernul, parlamentul şi preşedintele interimar încearcă să le impună («Curat neconstituţionale, da’ umflaţi-i!»). Că vor reuşi sau nu, rămâne de văzut. Era simplu să se fi rezolvat, într-adevăr democratic, suspendarea lui Băsescu după alegerile din noiembrie. Vorba lui Dinescu: useliştii nu aveau altceva de făcut decât să stea cuminţi, să joace la ruletă prin cazinourile de aici şi aiurea şi doar să aştepte; că populaţia i-ar fi ales într-o veselie. În schimb s-au apucat să se joace la ruleta rusească cu istoria. Şi asta (istoria care, după unii n-ar mai exista decât prin evenimente catastrofice – depinde cum şi la ce scară le priveşti dintr-un anumit loc), acum chiar ar fi posibil să-i coste. Mai este încă posibil ca populaţia asta a noastră, «mioritică» să mai tresară măcar din instinct de supravieţuire pe care îl are tot omul oriunde s-ar afla pe globul ăsta al nostru gata să sară în aer.
*
Sigur, vorbesc prostii…Mi-aduc aminte de o şedinţă de partid de pe vremuri când secretarul de partid i-a pus pumnul în gură unuia care vorbea ce nu trebuie şi acela, excedat, i-a replicat: „Na, că iar am vorbit degeaba!”. Şi s-a aşezat cuminte la loc.

Revistă literară: 

Comentarii

Veni vidi vici

Părerea mea este că natura problemei este alta, anume că dacă astăzi furi un ou mâine vei fura un bou, iar la noi în țară se fură prea în progresie geometrică, e un concurs care pare că nu se mai termină, înseamnă că avem o țară bogată, nu?
Toți au furat și toți vor să fure în continuare.
Interesant însă (la modul trist) mi se pare că la ora actuală în România ca să înmoi poporul pe când furi de rupi merge să mai defileazi cu anti-comunismul.
Și cu Laslo Tokes.
Aștialalți de stânga săracii n-au o marotă, asta le lipsește, parerea mea... dacă n-o s-o găsească repede, or să piardă!
Or să fure tot ăia cu marota comunismului, or să aducă iar salvatorii din diaspora printr-un software făcut să ne scape de comunismul din capul lor de pe vremea când dădeau cu subsemnatul.
Happy ass-kissing

Un roman verde din d iaspora

Signur
Ce?
Repetez cap sec de la tine
„Marunt la minte si la dreptul de a alege intre unul si altul, roman de origine totusi fiind in motivarea scrisa mai sus ca comentariu adresa la demiterea lui Basescu parerea mea si la prima alegere a fost ca nu avea ce cauta a fi ales in functia suprema a statului Roman. Si nici a doua oara. In capul meu sec, innaintea punerii a doua oara a candidaturii lui Nicolae Basescu m-a impinses gandul de a-mi pune eu candidatura. Necazul a fost ca am numai cetatenie strainezeze. M-am adresat ambasadei romane dei aici cum pot sa capat rapid iara cetatenia romana. Amabili fiind mi-au trimis indicatia la Monitorul Oficial care nu putea ajuta sa capat rapid innapoi ce renuntasem. Se punea problema avocaturii si altele. In felul asta am abamdonat ideea candidaturii. Nu insa numai asta ci si varsta la 81 de ani nu mai da nimeni votul cu toasta promisiunea mea de a da 7 ani din viata mea spre a face ce mai bine decat au facut altii dupa"89". Eu tot ii zic mai departe "89" si nu revolutie pentruca in capul meu sint fixate sigure niste treburi despre "89". Le cunosc mai demult si le las impacea lor acoperita de timpul trecut. Si apoi ca sa candidezi inca ca presedinte este nevoe de campanie de puiblicitate electorala, de un cerc propiu de cunoscuti plasati pe mai nu stiu ce pozitii de influenta asupra alegatorilor plus programul propiu ce trebue sa cada pe gustul a tot mai multi alegatori spre a capata votul majoritar. Ori acum deja lucrurile sau mai limpezit prin felul cum se poate manevra chiar o constitutie, se pare.”

Şi dialog autohton

Aţi văzut?
Ce?
E evident
Şi?
Bine, ne vedem
Unde?
Vrei?
Poate, da nu acum
De ce
Nu ştiu dar sigur
Şi?
Mi-a căzut
Nu mai spune
Adică fisa
Care
Pe alee cand
Şah
Furi
Aiurea
Ba da nu mizerabile
Ba tu
Ochi de broască
Ciungule
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri
Cine zice acela e
Da muta zevzecule
Ai uitat?
Ordonanţa care
Dată prin
Ordonanţa de urgenţă
La
Ordonanţa de urgenţă
Du-te
Unde
Ştii tu, mocofanule

Margas,

Pentru că nu mai sunt într-o şedinţă de partid de pe vremuri, nici măcar « lărgită », dă-mi voie, rogu-te, să mai adaug numai cele ce urmează şi, de data asta va fi chiar ultima intervenţie sub acest text.
Detaşându-mă lucid pot glumi sau pot vorbi direct.
Acum nu mai pot glumi. Este mult mai grav ce se întâmplă de la un ceas la altul, de la un minut la altul şi timpul pare a se concentra şi mai mult.
Avem de ales între a judeca lucid sau de a continua să ne mâncăm, urându-ne, unii pe alţii.
Este o situaţie NU cu o tuşe comic accentuată şi cu un tragism atenuat gen alegătorul turmentat al lui Caragiale , ci una de-a dreptul incalificabil de tragic-absurdă ca în piesa de teatru a altui român, Eugen Ionescu; în care un cuplu căsătorit de ani buni începe să se certe pe măsură ce casa porneşte să se cutremure fizic, fără motive aparente; cearta continua, casa se dezmembrează, gradarea certei şi distrugerea casei ajung la apogeu şi nu mai rămâne nimic nici din cuplu şi nici din casă (pentru cei interesaţi, titlul piesei este „Delir în doi, în trei…în câţi vrei”).
Fiecare e liber să gândească cu capul său, dar cred că ar trebui să hotărască RAŢIONAL, cât de «raţionali» putem fi în situaţii, mai mult sau mai puţin, «limită» . Poate fi o iluzie dar daţi-mi voie să mă agăţ de ea.
Îmi pare sincer rău de fiecare dintre cele două tabere în care ura şi agresivitatea sapă până la orbire . Ura şi agresivitatea se întorc înmiit otrăvindu-l pe cel care urăşte şi este agresiv şi se va nimici singur, psihic – ceea ce e mult mai grav - chiar dacă va mai trăi câte zile îi sunt date. Şi aici nu mai e treabă de morală, ci de supravieţuire a noastră, ca oameni. Animalele nu urăsc. Sunt agresive din instinct de supravieţuire. Dacă n-au ce mânca, mor. E o lege a firii. Nu cred, nu am nici un motiv să cred că în junglă animalele urăsc. N-au timp de aşa ceva. Trebuie să trăiască, altfel sunt ucise fizic de alte animale. Numai noi, oamenii, se pare că avem timp să urâm, otrăvindu-ne singuri, repet, cel puţin psihic. Şi asta mă doare.
Cele de mai sus sună patetic. Şi, poate, a panseuri gen «Gâgă». Ei şi!

Zilele acestea citeam o

Zilele acestea citeam o cronică a lui Vintilă Mihăilescu, intitulată Țara mea ca o manea. Citatul de mai jos, mi s-a părut reprezentativ, în aceeași orine de idei:
” După ani de frustrări regulate şi alienări sistematice, „capitalismul“ scotea dorinţa de pe cartelă şi băga jubilaţia la liber. Iar maneliştii au sesizat rapid această nouă „cerere“ a publicului şi i-au cîntat în strună: dorinţele voastre vor fi realitate!

Partea sumbră a acestui narcisism descătuşat şi invadator este că, la acest nivel şi astfel orchestrate, dorinţele nu pot fi decît bazale: sex, avere şi, mai presus de toate, putere. A le avea înseamnă a reuşi, a fi un winner – sau, în termenii manelelor, un barosan. În caz contrar, nu eşti decît un amărît de fraier. Redundanţa obsesivă a manelelor a conturat astfel cel mai consistent model de reuşită socială din România recentă: dorinţa de a fi „barosan“ cu orice preţ vs angoasa de a nu deveni un „fraier“. Tertium non datur!

Tot manelele au exprimat – şi astfel au cristalizat – mijloacele utilizate deja pentru a atinge această aspiraţie socială: să ai „tupeu“ şi să faci „ce vrea muşchii tăi“. Singurul obstacol pe acest drum spre reuşită sînt „duşmanii“. Lumea românească flatată de manele este astfel una darwinistă, în care singurele două categorii sociale semnificative sînt prietenii şi duşmanii, iar singurele două statute reprezentative sînt barosanii şi fraierii. Pentru a cîştiga apartenenţa la categoriile pozitive ale acestei dihotomii structurale, mijloacele sînt cele ale selecţiei naturale.”
Prin urmare, există idei despre ceea ce se întâmplă de fapt, problemele societății românești contemporane se cunosc, dar care sunt soluțiile practice de rezolvare ? Ce putem face, ce putem alege, Quo Vadis Domine, se întreabă omul prins între Scylla și Caribda zilelor noastre.