imaginea utilizatorului Virgil

ambiguu pentru fiare imposibil de îmblînzit și asediu

...

noaptea
se adună luminile fiecărei zile
ascunse în mormintele imperfecte ale trecutului
se fac vis
ne locuiesc
mișunînd ca niște fiare imposibil de îmblînzit
izbindu-se de mușchi
de oasele noastre
sparte
ca niște valuri aducătoare de viitor
și flori albe
dintr-un ținut pe care totdeauna
am visat să-l explorăm
dintr-o țară pe care simțim datoria inefabilă de a o cotropi în galop
deși o ignorăm cu atîta cruzime
în asediul resemnat și tăcut
al fiecărei zile

Comentarii

ei, da!

textul acesta are în el revolta și resemnarea pe care o resimt adesea. și e reușit. reacționez la o primă lectură și nu văd nici un cusur acum, las următorii cititori să... dacă... până atunci eu asta spus-am. place! (chiar ai reușit să salvezi subst. vis din putregaiul semanticii lui, părerea mea)

multumesc

multumesc yester pentru citire si apreciere. cred ca s-ar putea spune ca este scrisa in "stilul" in care scriam acum doi sau trei ani in urma. e ca un fel de registru in care ajung sau simt sau sa reprezint ceea ce vreau sa scriu.

asa-i

Daca nu raspundea Virgil ziceam eu ca poemul e in stilul sau mai vechi, nu neaparat as zice ca recent m-am bucurat de o oarecare distantare de acest stil, dar nu pot spune nici ca m-ar bucura reintoarcerea la el tocmai acum. Si zic de ce... pentru ca intretimp scriitura lui Virgil a evoluat destul de mult inspre nu as zice neaparat muzicalitate, dar as spune fara sa-mi tremure vocea spre poesis, renuntand la acele (aceste) versuri rupte decisiv la inceput de rand, versuri uneori chiar razbunatoare, concluzive. Apreciez aceasta scriitura dar nu o prefer in fata celorlalte mai recente, pe care le-am semnalat deja pe aici pe Hermeneia. Aceasta sacadare, acest contrapunct pus mereu la inceput de vers si mai ales aceasta manie inteligento-deliranta a verdictului poetic sau nepoetic... nu ma mai ridica din scaun pentru a reciti din picioare. parerea mea Andu